Bucureștiul are poză de buletin, îți lasă o imagine

Cristian Tudor Popescu: Bucureștiul are poză de buletin, are marcă; îți lasă în minte o imagineCristian Tudor Popescu: Bucharest has its ID picture, its stamp, leaving an imprint on people’s minds

Foto: (c) Angelo BREZOIANU

Foto: (c) Angelo BREZOIANU

Scriitorul și jurnalistul Cristian Tudor Popescu afirmă că Bucureștiul este un oraș care poate fi îndrăgit de străini, deoarece are ”poză de buletin”, are marcă și îți lasă în minte o imagine. Gazetarul vorbește, în cadrul proiectului editorial “Orașul meu, București”, despre primele amintiri legate de urbea lui Bucur, despre orașul de azi, de ieri și de mâine, în care și-ar dori să se schimbe oamenii, care-i par din ce în ce mai urâți, despre speranța ca amintirea Bucureștiului să rămână și atunci când aici nu vor mai fi decât ruine.

REPORTER: Sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Bucureștiul?

Cristian Tudor Popescu: Pentru mine înseamnă în primul rând o casă cu cișmea în curte și cu oțetari, cu niște oase de vită îngălbenite de soare și ceasul două după-amiază. Căldura unei după-amieze într-o casă din Precupeții Vechi.

Am stat și-n Giulești, și-n Călărași. Prima amintire e din Călărași, o stradă de acolo. Îmi amintesc un strat subțire de zăpadă. Am mai văzut stratul acela foarte subțire în Elveția. Parcă ar fi venit cineva cu un spray, să dea cu zăpadă pe iarbă, într-o iarnă, cred, din 1959. Aveam trei ani, în Calea Călărași. Apoi am stat în Giulești, unde am cunoscut personaje deosebit de interesante. Era un punct comun cu Gheorghe Dinică, când mă mai întâlneam cu dânsul, să mai pomenesc de lucruri, oameni, ani, viața din Giulești.

Apoi în strada Precupeții Vechi, la numărul 35, într-o casă din 1912. Scria pe ea 1912.

Eu am aparținut generației care a trecut de la case la blocuri. S-au început construcțiile, în anii ’60, iar în 1964 m-am mutat din casa din Precupeții Vechi într-un bloc pe strada Reconstrucției, undeva de la Dristor prima stație. Atunci, troleibuzele 84 și 92 nu mergeau decât până la stația Stejarului, unde întorceau. Ei, de când m-am mutat eu acolo au apărut, de-a lungul anilor, cartierele Balta Albă, Titan, Vitan, Muncii, toată zona aia care nu exista. Atunci era câmp pe acolo.

Bucureștiul e un oraș al absurdului. E o floare a absurdului în câmpia asta. Dacă trageți așa o fâșie pe Bărăgan, pe Câmpia Română este singurul oraș. Nu știu cine a avut această idee de a înfige orașul acesta. Aproape e o idee patafizică să pui Bucureștiul în punctul ăla. E foarte greu să-l aperi, fiind situat pe o câmpie, o suprafață plană. Nu are vreun râu împrejmuitor care să poată fi o redută, nu are munți, nu are nimic. Nu prea se face o capitală. De altfel am și văzut în istorie cu câtă ușurință a fost ocupat Bucureștiul și de câte ori a fost abandonat în fața năvalelor care veneau de la sud de Dunăre. Nu știu, chiar nu-mi imaginez cine a putut să hotărască, la un moment dat, să facă din orașul ăsta cel mai important centru administrativ al țării.

Este însă un oraș de care nu mă pot despărți mai mult de 14 zile.

REPORTER: Mi-ați anticipat deja câteva întrebări. Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră și cum vi se pare că arată el azi?

Cristian Tudor Popescu: Era un oraș cu bragă. În copilăria mea adâncă, încă se mai vindea bragă în București. Firește, nu numai copiii, nici adulții zilei de astăzi până-n 40 de ani nu mai știu ce e aia bragă. Mai puteai să vezi vestigiile lumii de dinainte de 1944-1945. Nu numai în case. Era o manie a mea aproape, un hobby, să cutreier zone din Strada Doamnei, Mihai Eminescu, spre Grădina Icoanei. Mă plimbam pe acolo.

Ce mai e neschimbat de atunci — este statuia lui Tudor Vladimirescu, cu leul la bază, care e pe strada Mihai Eminescu, la intersecția cu Precupeții Vechi. Aia e la fel. Leul ăla pe care mă suiam eu e neschimbat. Îmi plăcea teribil să mă uit la casele acestea vechi. După părerea mea există case care te privesc ele pe tine, case cu ochi. Și aveam un soi de dialog cu aceste case. Parcă le simțeam trecutul, ce s-a întâmplat cu ele, cu oamenii care au fost cândva în interior, în zona aceea a Bucureștiului.

Atunci exista tramvaiul 26 cu care puteai să faci turul orașului. Mergea tot timpul, în cerc, nu se oprea. În cerc. Te urcai în tramvaiul 26 și puteai să dormi acolo. Să mergi, să dormi, să stai. Mergea încet în jurul Bucureștiului. Am făcut acest tur de vreo câteva ori.

O amintire foarte pregnantă este de la Obor. Mă duceam la Obor cu mama mea la piață, la Piața Obor. Nu știu, că n-am mai fost acolo, dacă mai e piață acolo în spate, spre linia de tramvai. Mi-amintesc, era absolut fascinant pentru un puști să vadă imensitatea aia de oameni, zarzavaturi, papagali, tot ce era acolo. Se vindeau animale vii în cuști — găini, porci. Atâta viu într-un oraș era un spectacol formidabil pentru un copil.

Apoi a fost trecerea la bloc, la mitologia de la scara 3. Am înlocuit străzile cu scările. Că nu ne mai băteam acum Precupeții Vechi cu Făinari, de pildă. Ne băteam scara 3 cu scara 6. Așa se formau echipele. O altă mitologie. Bucureștiul era atunci mult mai cald, mult mai lipsit de convulsii. Acum e multă tensiune în el, e mult ritm, dinamică de neoprit. Atunci viața curgea încet. Verile erau nesfârșite în București.

Mai târziu, pe la 12 ani, mă duceam la Cinema Viitorul, pe strada Mihai Eminescu, care era ținut de poetul Ion Iuga. Era director peste două teatre, peste Viitorul și Moșilor. La Moșilor băga filme americane, comerciale, și la Viitorul am văzut ”Solaris” al lui Tarkovski, am văzut ”Pădurea de mesteceni” și ”Nunta”, de Wajda, marile filme ale acelor ani. Bineînțeles, de cele mai multe ori, în sală eram 4-5 inși, dar Iuga făcea această compensație cu cinematograful Moșilor și-i ieșea la socoteală. Și a reușit omul ăsta, care merită un monument pentru ideea culturală pe care a avut-o și a menținut-o atâția ani, cu cinematograful ăla. Eu, acolo, la Cinema Viitorul, mi-am trăit viața în cinema, în adolescență. Târziu, la 20 de ani, am descoperit Cinemateca.

REPORTER: Ce vă place cel mai mult la acest oraș?

Cristian Tudor Popescu:Îmi place orașul București în adâncul nopții. Îmi place la ora 3,00 noaptea să mă plimb prin București. Are un farmec cu totul special.

CristianTudor Popescu

CristianTudor Popescu

REPORTER: Un personaj al lui Constantin Țoiu se plimba la miezul nopții prin București.

Cristian Tudor Popescu: Interesant. Nu știu. Nu la miezul nopții, la 3,00. La miezul nopții e încă animat. E lume la 12,00 noaptea. Sunt inși prin baruri. La 3,00 nu prea mai e nimeni. Aia îmi place mie: orașul aproape ca după un război atomic, ca după o explozie atomică. Există, într-un film al lui Stanley Kramer, se numește ”Pe țărm” (”On the Beach”), o secvență formidabilă a orașului San Francisco după o catastrofă atomică. Și orașul este neatins, intact, însă nu se vede nici urmă de ființă omenească. A fost filmat la 5,00 dimineața, ca să rezulte acea secvență memorabilă.

E, cam ăla e Bucureștiul pe care îl iubesc eu nespus și, din când în când, mă mai plimb noaptea între 3,00 și 4,00 prin București.

REPORTER: V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?

Cristian Tudor Popescu: Da, am avut un moment în care am vrut să plec la Timișoara. Există două orașe, în afara Bucureștiului, foarte dragi inimii mele, ca să spun așa, au fost foarte importante în viața mea: Iași și Timișoara. În oricare din aceste două orașe aș fi putut trăi, plecând din București. Asta pentru că este vorba de tinerețea mea. Aveam o grămadă de prieteni acolo. În Iași mă duceam la cenaclurile de science fiction. Răspunsul cel mai simplu este că atunci eram tânăr.

REPORTER: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?

Cristian Tudor Popescu: Fără discuție, Ierusalimul. Eu sunt un materialist, pozitivist, raționalist până la demență. Nu cred în fenomene paranormale, nu cred în spiritisme și nu sunt religios. Adică nu sunt religios în sensul practicant al cuvântului. Nu… Practic nu sunt. Deși am fost introdus în bazinul ăla, cristelniță, la naștere, fără voia mea, nu am nicio legătură cu religia ortodoxă, practicantă vorbesc, nici cu o altă religie. Firește că m-a interesat foarte mult istoria religiilor, conceptele în diverse religii, nu numai în cea creștină. Sunt religii, după părerea mea, mult mai interesante decât cea creștină, cum ar fi budismul.

Dar, neavând componentele astea, să-i spunem legate de idealism și spiritualism, am trăit un șoc la Ierusalim. Pentru prima dată în viața mea simțeam că ceva nu e în regulă în jurul meu. Mecanismele exacte ale minții mele nu mai funcționau la parametri nominali. Aveam un ecart pe care nu mai puteam să-l umplu. Mi se părea că în locurile acelea cu adevărat s-a întâmplat ceva ieșit din material. E foarte greu de descris senzația. Unde întorceai capul, aveai această senzație. De pildă, multe momente acolo am avut senzația că mă urmărește cineva, că există un ochi. Nu neapărat o ființă umană. Era deosebire. Eu știu ce înseamnă senzația urmăririi, dinainte de 1989, în care, la fiecare trei colțuri de stradă, mă mai întorceam… Au fost niște istorii, prin 1987-1988. Filajul ostentativ sau filajul normal — astea-s altceva. Nu, aici era… Nu mă urmărea un om. Aveam mereu impresia că există o entitate, ceva, acolo, care se uită la mine, de oriunde m-aș fi întors. Puțin, parcă, cu coada ochiului, parcă mereu aveam mișcarea asta. O persoană cu care eram acolo m-a și întrebat: ”Dar ce e cu tine?” Că întorci brusc capul din când în când, așa. Mereu aveam impresia că cineva e în dreapta mea, la coada ochiului, cu mine, acolo.

Iar tot locul acela uscat, deșertic… Am fost și în astfel de locuri. Aproape că nu puteau să răsară religiile alea trei decât de acolo. De acolo, din altă parte nu. Exista acolo o anumită ariditate a vieții, a tot ce se întâmpla. Religiile astea abrahamice — mozaismul, creștinismul și islamul — astea nu puteau să se nască într-o junglă, într-un loc luxuriant. Imposibil. Trebuiau să se nască într-o zonă a abstracției geografice, aridă, cum este acolo, la marginea Saharei.

Îmi amintesc culoarea Mării Moarte, în apropiere de Ierusalim, verde radioactiv, așa aș descrie culoarea aia.

Și, firește, mâna din perete. La una dintre stațiile de pe Via Dolorosa există o urmă de mână a lui Iisus, când s-a sprijinit sub greutatea crucii și pare-mi-se Simion l-a ajutat să se ridice atunci. Ceea ce m-a fascinat a fost adâncimea acelei urme de mâini în piatră. Nu știu dacă acolo a fost mâna lui Iisus prima dată, dar, de 2.000 de ani încoace, toți cei care trecuseră pe acolo își potriviseră mâna în locul respectiv. Și eu am făcut asta. Miliardele astea de mâini care au fost puse în 2.000 de ani acolo făceau cam 2,5 cm. Așa se adâncise în piatră din frecarea miliardelor ălora de mâini suprapuse cu mâna presupusă a lui Iisus. Adică, oamenii încercaseră, pentru o secundă, — indiferent că erau niște savanți, niște ticăloși, niște curve, borfași sau buni samariteni — să se identifice cu Iisus, să pună palma acolo. Și asta făcea 2,5 centimetri.

Deci, în Ierusalim m-aș întoarce întotdeauna. În plus, era fascinant să-ți dai seama că Biblia există. Eu nu credeam asta. Pentru mine, Armaghedon era un concept. Și, în momentul în care am intrat în Armaghedon, că așa era localitatea acolo, nu-mi venea să cred. Toate locurile menționate în Biblie existau. De pildă Gheena. Ce este Gheena? Să te ardă flăcările Gheenei. Și, dacă scoți un e, rămâne ghenă și e greșit. Nu e greșit. Am constatat cu stupoare că există o asemănare absolut neașteptată între ghenă și Gheenă. Ce e Gheena? E ceva foarte terre a terre. Pe o latură a Ierusalimului se aruncau cadavrele de vaci, de boi … Resturile de animale erau aruncate într-o râpă și acolo putrezeau. Intrând în putrefacție, ieșea un soi de flăcări cu fum din ele. La soarele acela teribil care e acolo, ieșea un soi de flăcări sulfuroase, din cadavrele alea de animale. Acea pantă din marginea Ierusalimului se numește Gheena. Flăcările Gheenei sunt astea de acolo. E mică de tot, nu e cine știe ce. Deci n-ar fi o greșeală să spui Ghenă, pentru că ghena înseamnă gunoi. Era o groapă de gunoi. Infernul biblic, Gheena, era o groapă de gunoi din care ieșeau niște flăcări.

REPORTER: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?

Cristian Tudor Popescu: Oamenii, nu orașul. Orașul are o logică a lui, de evoluție, pe care i-a tulburat-o, într-adevăr Ceaușescu, cu intervențiile lui mai mult sau mai puțin demente, deși bulevardele largi pe care a încercat să le configureze aici nu erau rele. În fond, mișcarea asta arhitectonică a făcut-o și baronul Haussmann (n.r. Georges-Eugene Haussmann, planificator civic francez, al cărui nume este asociat cu reconstrucția Parisului) la sfârșitul secolului XIX în Paris. Deci, les grands boulevards de Paris nu erau la 1840. Concepția asta a venit atunci și acum ne simțim foarte bine în Paris datorită acelor bulevarde.

Aia nu era rău. În schimb, distrugerea zonei Uranus, unde eu am fost pe străzile alea vechi de acolo, a fost o crimă, într-adevăr. Dacă vrei să construiești, construiește, vrei să modernizezi, modernizează, dar nu distruge.

Ceaușescu a fost un om lipsit de cultul tradiției, asta a fost cea mai gravă problemă din creierul lui. El n-a avut acel respect al secolelor. Domne, dacă am o bisericuță, dacă am ceva, ok, construiesc, așa cum fac la Florența, în Italia, o îmbracă în ceva, pun ceva în noua structură, dar nu distrug lucruri vechi de 700 de ani.

Bucureștiul are o logică a lui de evoluție arhitectonică de acum înainte. Nu asta, oamenii, după părerea mea, trebuie schimbați. Adică, principala schimbare în peisajul afectiv al meu, uitându-mă la București, când merg pe stradă, după 1989 și până acum, este că sunt mai multe mașini și mai puțini oameni. Asta este problema. Iar având așa o medie de privire, în vreme ce merg pe stradă, uitându-mă în jur, văd mai mulți oameni urâți decât vedeam cu niște ani în urmă.

REPORTER: Care este locul dumneavoastră preferat din București?

Cristian Tudor Popescu: Mie îmi place combinația dintre Caru’ cu Bere și Biserica Stavropoleos. Teribil îmi place. Îmi place să stau, așa, pe trotuarul de aici, și să mă uit la Caru’ cu Bere și la intrarea în biserică și, de câte ori mă duc la acest local extraordinar, nu vreau să fac reclamă, nu am nicio treabă cu nimeni de acolo, dar este localul cel mai bun de acolo, fiind, în același timp, și superb, ca arhitectură, pe stradă și atmosferă. Întotdeauna, după ce mai degustăm ceva pe acolo, mă duc să văd și pietrele vechi din Biserica Stavropoleos. Unghiul ăla, acolo, între clădirile alea două, mi se pare inima Bucureștiului.

REPORTER: De ce ar iubi străinii Bucureștiul?

Cristian Tudor Popescu: (Oftează) Pentru că are poză de buletin orașul ăsta. Are marcă. Îți lasă în minte o imagine, un aer combinat cu o atmosferă. Îți rămâne o emblemă a lui după ce îl vezi.

Sunt orașe care nu lasă așa ceva, nu lasă nicio urmă, nu-ți poți aminti. (…) Nu vreau să jignesc pe nimeni, am fost la Bonn, de pildă, în Germania. Bateți-mă și nu-mi amintesc nimic. Erau și acolo case și oameni. Case și oameni. A, un singur lucru, doar, îmi amintesc: Casa lui Beethoven. Atât. O casă cu un etaj sau două, unde am fost. Atât. În rest, în orașul acela nu-mi amintesc nimic. Am fost la Zurich. Nimic. Nu-mi mai amintesc nimic. Iar de Elveția îmi amintesc, așa, ca de un imens sanatoriu. Parcă era Muntele vrăjit (n.r. romanul lui Thomas Mann) extins la întreaga țară. Un imens sanatoriu, asta era pentru mine Elveția. Niște terenuri de golf ocupau tot orașul, sprayate, cum spuneam la începutul discuției noastre, cu zăpadă.

Sunt orașe în care nu m-aș mai întoarce niciodată, multe, ca de pildă la Londra. Nu vreau să mă mai întorc la Londra. Nu mă interesează. Nu mi-a lăsat nicio amintire pregnantă mai departe.

La Washington, iarăși. Foarte interesant. Dacă mă întrebați acum de Washington, prima mea imagine din cap este una de televizor sau de carte poștală. Deși am fost în oraș, nu pot să vă spun nimic de acolo. Parcă realitatea reproducerilor, a imaginilor din Washington pe care le-am văzut de-a lungul vremii, firește că în lungii ani în care nu puteam să mă duc nici la Ruse, în Bulgaria, fiind în comunism, că nu prezentam garanții moral-politice, s-au imprimat atât de bine pe scoarță, încât, când m-am dus la Washington-ul real, nu mi-a mai spus nimic. Am rămas cu imaginile acelea.

Deci Bucureștiul, cu toate ale lui, cu toți câinii, cu toți șobolanii, cu toate gropile, praful și ce-o mai avea el — frigul iarna și praful vara — Bucureștiul este un oraș cu poză. Are poză de buletin, are identitate, are marcă în mintea mea. Și ăsta …. nu-i puțin lucru.

REPORTER: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi — ce ați alege și de ce?

Cristian Tudor Popescu: Nu sunt un paseist. Aș alege Bucureștiul de azi, așa cum este el, pentru că Bucureștiul, la urma urmei, aparține, așa cum este el, cum spunea Constantin Țoiu, “echipei trecătoare prin viață” de acum. Bucureștiul nu aparține pensionarilor, care sunt niște persoane foarte stimabile, cum sper să fiu și eu, când voi ajunge la așa ceva. Bucureștiul aparține oamenilor care trăiesc, sunt activi în acest moment în el. Deci nu aș dori să dispară clădirile noi, buildingurile astea de birouri — metal, sticlă ș.a.m.d. Unele dintre ele mă scot din sărite. Am avut campanii brutale aproape, în presă, încercând să schimb niște situații arhitectonice îngrozitoare după părerea mea. Nu mă pot obișnui nici acum cu monstruozitatea aia din Piața Charles de Gaulle de pe stânga. E ceva groaznic. Da, mă rog. Sau cu țeapa aia, domne. Mi-aduc aminte că i-am întrebat pe toți candidații la Primărie, când a câștigat Oprescu, i-am întrebat pe toți: domne, dacă ajungeți primari, scoateți chestia aia de acolo, micul acela tras în țeapă? I se spune în toate felurile.

REPORTER: Designerul Alexandru Ghilduș.

Cristian Tudor Popescu

Cristian Tudor Popescu

Cristian Tudor Popescu: Da. Ghilduș. Mă gândesc că omul acela a fost plătit cu bani grei pentru a compune acea batjocură. Deci aia e o batjocură vizuală. E o jignire. Mai ales că vrea să și simbolizeze Revoluția. N-am să-nțeleg niciodată acea monstruozitate, de ce rămâne în continuare acolo. Aia aș scoate-o, de pildă. Aș scoate-o fără nicio ezitare dacă aș ajunge primarul Bucureștiului.

Dar, în rest, firește că eu sunt deja un om al secolului trecut, îmi rămân nostalgiile, îmi rămân clădirile vechi. Și acum îmi place să mă duc să văd clădirile vechi, care sunt din ce în ce mai puține. Dar Bucureștiul, după părerea mea, își va păstra marca asta, ființa asta a lui, chiar și modernizându-se în continuare. Nu trebuie să ne fie frică de asta. Aerul acela special al lui dintre 3,00 și 4,00 dimineața va rămâne și dacă se umple de zgârie nori, așa ca New York-ul.

REPORTER: Apropo de nostalgie. Care este amintirea dumneavoastră cea mai dragă legată de București?

Cristian Tudor Popescu: (Tace) Amintirea mea cea mai dragă … Nu știu dacă cea mai dragă, firește că locurile care m-au marcat sunt: Cinemateca, am spus Cinema Viitorul … Dar mai există unul. L-aș adăuga la acestea, și anume cârciuma Podgoria. Nu știți ce e asta. Domne, Podgoria era pe bulevard, chiar vizavi de McDonald’s-ul de acum, deci de la Cinema Studio te duci pe dreapta ca să intri în Piața Amzei, acolo la străduță, pe colț este acum o reprezentanță Nike sau ceva de fițe, așa. Ei bine, pe colțul ăla era o cârciumă numită Podgoria. Mi-amintesc și acum, eram student și acolo se bea vin cu ulcica de lut. Se servea vinul în ulcică de lut, era o cârciumă ieftină. Se serveau fripturi imense, pe grătar, de ce voiai, vin la carafă … Era o cârciumă din secolul XIX, în plin centrul Bucureștiului. Ei, în acea cârciumă am desfășurat unele dintre cele mai intense seri intelectuale ale vieții mele. Era extraordinar. Stăteam cu prietenii de atunci, discutam câte-n lună și în stele, la câtă energie aveam în noi, energie pe care, firește, că o consumam la cârciumă, în primul rând, nu realizând proiectele respective. A fost o universitate, poate cea mai puternică pe care am urmat-o, cârciuma asta Podgoria.

REPORTER: Anii ’70…

Cristian Tudor Popescu: Sfârșitul anilor ’70-’80. Ea a fost desființată înainte de ’89. Nu mai știu ce s-a făcut în locul ei. A fost desființată că s-a constatat că era prea bună. În clipa în care Ceaușescu a constatat că mandatarii, persoanele care mai făceau cât de cât viața de trăit într-un local de genul ăsta, trebuiau lichidați, au dispărut. A dispărut cofetăria… Prin 1970 exista o cofetărie lipită de Romarta Copiilor, încoace, unde se vindeau savarine cu un gust deosebit, pentru că omul acela de acolo, mandatarul, le făcea la meserie, la privat.

Ei, experiența asta a ținut foarte puțin, pentru că s-a constatat că ea chiar merge. Adică lumea venea numai acolo, nu se mai ducea în altă parte. Și a desființat-o Ceaușescu imediat. Normal.

Deci o cârciumă.

REPORTER: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?

Cristian Tudor Popescu: (Tace îndelung) Hm. Da. Domne, i-aș ura.. (Tace din nou) ca amintirea lui să rămână și atunci când nu vor mai fi aici decât ruine. Fie și ale blocurilor moderne pe care le vedem acum și pe care le considerăm nemuritoare. Nu? Tot ce vedem noi acum în jurul nostru — construcțiile astea tehnologice — ni se par indestructibile, ni se par că vor trăi veacuri de acum înainte. E, când și din aceste clădiri nu va mai rămâne aproape nimic — pentru că va exista și un astfel de moment, nu, istoria civilizațiilor ne spune că din fiecare oraș, până la urmă, rămân ruinele — aș vrea ca din orașul ăsta să rămână aerul acela dintre 3,00 și 4,00 dimineața, să bântuie pe locurile astea, chiar și atunci când nu vor mai fi oameni și nu vor mai fi decât ruine.

e-Cultura.info/ autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

 

Cristian Tudor Popescu

Cristian Tudor Popescu

In a recent interview given to Agerpres, writer and journalist Cristian Tudor Popescu says Bucharest is a city that can be loved by strangers because it has its ID picture, its stamp, leaving an imprint of it in people’s minds.

The journalist talks about his first memories of Bucur’s town, about today, yesterday and tomorrow’s city where he would like people to change, as they seem more ugly to him now, as well as about the hope that the memory of Bucharest will stay on even when there will be only ruins left of it.

REPORTER: You are born in Bucharest. What does Bucharest mean to you?

Cristian Tudor Popescu: To me, it means first of all a house with a drinking fountain in the backyard, also a varnish tree and some cow bones yellowing under the sun and also two o’clock in the afternoon. The heat of an afternoon in a house on Precupetii Vechi.

CITEȘTE ȘI  Nicola: Bucureștiul înseamnă viața mea; mi-aș dori să fie un oraș sănătosNicola: Bucharest means my life; I would like it to be a sound city

I lived both in Giulesti and in Calarasi districts. My first memory is of Calarasi, of a street there. I remember a thin layer of snow. I have seen that very thin layer in Switzerland. It looked like someone came with a spray can to paint snow on the grass. I guess it was in the winter of 1959. I was three years old when we lived on Calea Calarasi. Then we lived in Giulesti, where I met very interesting characters. That was something I had in common with Gheorghe Dinica, something to reminisce about — things, people, years, life in Giulesti — when I would meet him.

Then, number 35 Precupetii Vechi Street, in a house of 1912. The year 1912 was inscribed on it.

I belong to the generation that relocated from houses to blocks of flats. Construction started in the 1960s, and in 1964 I moved from the house on Precupetii Vechi in a block somewhere on Reconstructiei Street, first stop after the Dristor station. Back then, trolleys 84 and 92 would only run to the Stejarului station, where they would return. Well, since I moved there, the Balta Alba, Titan, Vitan and Muncii districts have emerged. And there used to be nothing but an empty field there before.

Bucharest is a city of the absurd. It is a flower of the absurd in a plain. I do not know whose idea was it to plant the city. Placing Bucharest in that precise spot is almost like a pataphysical idea. It is very hard to defend, as it lies in a plain, on a plane surface. It has no surrounding river to act as a citadel, it does not have mountains, it does not have anything. It does not quite make a capital city. In fact, we have seen in history how easy it was for Bucharest to get occupied and how many times it was abandoned to the invasions coming from south of the Danube. I do not know and I really cannot imagine who could have decided at one point to turn this city into the most important administrative centre of the country. But it is a city from which I cannot separate myself for more than 14 days.

REPORTER:You have already anticipated some of my questions. What was the city like in your childhood and what do you think of how it looks today?

Cristian Tudor Popescu: It was a place where boza would be traded. In my childhood, boza was still selling in Bucharest. Of course, today’s children and people aged 40 years and under do not know what boza is.

The remains of the world of before 1944-1945 were still visible, not only in houses. I used to have this almost maniacal hobby of strolling through the area from Doamnei and Mihai Eminescu streets to Gradina Icoanei.

What has been left unchanged since then is the statue of Tudor Vladimirescu with a lion at the base, which is standing at the junction of Mihai Eminescu and Precupetii Vechi streets. That is as it used to be. The lion I used to mount is unchanged.

I had a tremendous pleasure watching these old houses. In my opinion, there are houses that look at you, houses that have eyes. I had a sort of dialogue with these houses. I could feel their past, what had happened to them, to the people who were once inside, in that area of the city.

Back then, there was tram 26 that was used to tour the city. It would go round in circles with no stops. You could take tram 26 and sleep in there: travel, sleep, stay. It would travel slowly around the city. I took the tour myself several times.

I have a very vivid memory of Obor. I would go with Mom to the market, the Obor market. I do not know if there is still a market place in the back area there, close to the tram rails, I have not been there in years. I remember how it was absolutely fascinating for a kid to see that immensity of people, vegetables, parrots and all that used to be there. Caged live animals were traded — hens and pigs. So much enlivenment was quite a spectacle for a child.

Then, the relocation to the block of flats, to the mythology of staircases 3 occurred. Now, there was no longer Precupetii Vechi fighting with Fainari, for instance; we were staircases 3 fighting with staircases 6. That was how teams were made up. Bucharest back then was much warmer, more convulsion-free. Now, there is so much tension in it, there is much rhythm, unstoppable dynamics. Life would go on slowly then. Summers in Bucharest were endless.

Later, at age 12, I used to go to the Viitorul movie theatre on Mihai Eminescu Street that was kept by poet Ion Iuga. He was a manager of two theatres: the Viitorul and the Mosilor. At the Mosilor theatre he would screen American commercial movies. At Viitorul, I watched Tarkovsky’s ‘Solaris’ and Wajda’s ‘The Birch Wood’ and ‘The Wedding,’ the big movies of those years. Most often than not, we would be just 4-5 guys in the room, but Iuga would make this compensation for the Mosilor Theatre and he would still pull it out. This man pulled it out and he deserves a monument for his cultural idea of many years that he kept going with this theatre. It was at the Viitorul Theatre that I lived my teen years of movies. Much later, at 20, I discovered the cinema library.

Cristian Tudor Popescu

Cristian Tudor Popescu

REPORTER: What do you like most about this city?

Cristian Tudor Popescu: I love the city of Bucharest deep into the night. I like strolling through Bucharest at 03:00 am. It has a very special charm.

REPORTER: There is a character of Constantin Toiu that walks through Bucharest City at midnight.

Cristian Tudor Popescu: Interesting. I didn’t know of this. It should not be midnight, but 03.00 am. Midnight is still lively. People are still out at 12:00 o’clock at night. There are guys at bars. At 03:00 there is barely a soul. This is what I like: the town almost like after a nuclear war, after an atomic explosion. There is a terrific image in Stanley Kramer’s ‘On the Beach’ of the city of San Francisco in the aftermath of an atomic catastrophe. And the city is untouched, intact, but there is no sign of life. It was shot at 05:00 in the morning to get such a memorable cinematography.

Well, that is the kind of Bucharest City I love deeply and, occasionally, I walk up and down Bucharest City between 03:00 and 04:00 o’clock in the morning.

REPORTER: Have you ever considered leaving Bucharest for another city?

Cristian Tudor Popescu: Yes, I have contemplated for a moment moving to Timisoara. There are two cities besides Bucharest that are very dear to my heart, that were very important in my life: Iasi and Timisoara. I could have lived in either had I moved out of Bucharest. That is because I’m talking now about my youth years. I had loads of friends there. In Iasi, I would attend science fiction circles. The simplest answer is that I was young back then.

REPORTER: Your profession took you through several cities of the world. Which city is the closest to your heart and why?

Cristian Tudor Popescu: Undoubtedly, Jerusalem. I am a materialist, a positivist, a rationalist to the bones. I do not believe in paranormal phenomena, I do not believe in spiritualism and I am not religious. I mean I am not a church-goer. No… In fact, I am not religious at all. Although I have been sunk in that pool, in the baptismal font, as a baby, independent of my will, I have no connection with the practice of Orthodox religion, or with any other religion. Of course that I was very much interested in the history of religions, the concepts in various religions, not only in the Christian religion. There are religions, in my opinion, that are much more interesting than the Christian religion, such as Buddhism, for instance.

But, without these inclinations towards idealism and spiritualism, I lived a shock in Jerusalem. For the first time in my life, I felt that something around me was not right. The precise mechanisms of my mind were no longer functioning according to their regular parameters. I felt like a void that I could no longer fill. I felt that in those places something out of the material had truly happened. The feeling is almost impossible to describe. I had that feeling wherever I turned my head. For instance, for many moments there I had the feeling that someone was following me, that there was an eye watching. Not necessarily a human being. There was a difference. I am familiar with the feeling of being followed, before 1989, when I used to turn around every three street corners… There had been some stories around 1987-1988, the ostentatious or the regular pursuit, these are different things. No, here it was… There wasn’t a human being following me. I always had the feeling that there was an entity, something there watching me, wherever I turned. I kept turning and peeking. A person accompanying me there asked me ‘What is going on with you? Because you keep turning your head all of a sudden, like this.’ I always had the feeling that there was someone to my right, in the corner of my eye.

And that entire dry, desert place… I have also been in such places. Those three religions could not have emerged in another place, but there, not anywhere else. There was a certain barrenness of life. These Abrahamic religions — Mosaism, Christianity and Islam — they could not have been born in a jungle, in a luxuriant place, impossible. They had to be born in an area of geographic abstraction, in a dry area, such is the one at the edge of Sahara.

I remember the colour of the Dead Sea, near Jerusalem, a radioactive green, I would say.

And, of course, the hand in the wall. At one of the stops on Via Dolorosa there is a trace of Jesus’ hand, when he reclined under the weight of the cross, and I believe Simon helped him get up then. What fascinated me was the depth of that hand trace in the stone. I don’t know if that was where Jesus’ hand was placed first, but for 2,000 years, all those passing by have placed their hand there. I did it. Those billions of hands placed there in 2,000 years carved about 2.5 centimetres. This is how much the stone mark deepened with the placing of billions of hands overlapping the supposed hand of Jesus. People had tried for one second, no matter if they were scholars, villains, whores, thieves or good Samaritans, to identify themselves with Jesus, to place their hand there. And this measured 2.5 centimetres.

Therefore, I would always go back to Jerusalem. Moreover, it was fascinating to realise that the Bible exists. I did not believe that. To me, Armageddon was a concept. The moment I entered Armageddon, as this was the place there, I could not believe it. All the places mentioned in the Bible existed. Gehenna, for example. What is Gehenna? [There is a saying] ‘May the flames of Gehenna engulf you.’ And if you take out one ‘e’ [from the Romanian 'Gheena'], we are left with ‘ghena’ (garbage chute) and it is wrong. It is not wrong. I have found with surprise that there is a completely unexpected resemblance between the garbage chute and Gehenna. What is Gehenna? It is something very earth to earth. In one side of Jerusalem they used to throw away the cow and ox carcasses… The animal remains were thrown in a valley and that is where they rot. As they rot, some sort of flames and smoke came out of them. Under that terrible sun, some sort of sulphurous flames came out from the animal carcasses. That slope at the edge of Jerusalem is called Gehenna. These are the flames of Gehenna. It is very small, it is not very impressive. Therefore, it wouldn’t be a mistake to call it ‘ghena’ (garbage chute), because ‘ghena’ means garbage. It was a landfill. The biblical hell, Gehenna, was a landfill with flames coming out of it.

REPORTER: What changes would you like to see in Bucharest in the coming years?

Cristian Tudor Popescu: The people, not the city. The city has its own logic of development, which Ceausescu truly disturbed with his more or less insane interventions, although the wide boulevards he tried to design here weren’t bad. In the end, Barron Haussmann also made this architectural movement [Georges-Eugene Haussmann, French city planner, whose name is associated with the reconstruction of Paris] at the end of the 19th century in Paris. Therefore, ‘les grands boulevards de Paris’ did not exist at 1840. This concept came then and now we feel very well in Paris thanks to those boulevards.

That was not a bad thing. However, the destruction of the Uranus area, where I have walked those old streets, that was a true crime. If you want to build, do it, if you want to modernise, do it, but don’t destroy.

Ceausescu was a man lacking the cult of tradition, this was the greatest problem in his brain. He did not have that respect of centuries. If I have a small church, if I have something, I build, such as they do in Florence, Italy, they coat it in something, they place something in a new structure, but they do not destroy 700 year-old buildings.

Bucharest has its own architectural evolution logic from now on. It is not this, but people, in my opinion, who need to change. The main change in my emotional landscape, taking a look at Bucharest, walking down the street, since 1989 until present, is that there are more cars and less people. This is the problem. And with such a sight average, as I walk the streets and look around, I see more ugly people than I used to some years ago.

REPORTER:What is your favourite place in Bucharest?

Cristian Tudor Popescu: I like the combination between Caru’ cu Bere [famous pub with a long tradition — editor's note] and Stavropoleos Church. I like it very much. I like to stand on this sidewalk here and look at Caru’cu Bere and at the church entrance and, whenever I go to this wonderful restaurant, I do not want to advertise it, I have no connection with anyone there, but it is the best restaurant there, while it is also beautiful as architecture, street location and atmosphere. After I have something to eat there, I always go see those old stones in Stavropoleos Church. I feel that corner, between those two buildings, represents the heart of Bucharest.

REPORTER: Why would foreigners love Bucharest?

Cristian Tudor Popescu: (He sighs) Because this city really looks like an ID picture. It has class. It leaves an imprint on people’s minds, it has character combined with an atmosphere. You are left with an icon of it after you visit.

There are cities that do not leave you with anything like this, do not leave any trace, one cannot remember them. (…) I don’t want to offend anyone, I have been to Bonn, in Germany, for example. You can beat me up and I still wouldn’t remember anything. There were also houses and people there. Houses and people. There is only one thing that I do remember: a one or two-storey house, where I stayed. That’s all. Other than that, I don’t remember practically anything about that City. I’ve also been to Zurich. Nothing at all. There is not even one thing that I could remember. About the whole Switzerland, in fact, I remembered very little, like I went to a huge sanatorium instead of a country. It was like The Magic Mountain [by Thomas Mann, editor's note] extended to the whole country. A huge sanatorium, that is how Switzerland appeared to me. Some golf courses were scattered throughout the city, sprayed, as I already told you in the beginning of our talk, with snow.

There are cities where I would never go again, such as for instance London. I don’t ever want to go and see London again. I’m not interested. It left me with no mark of it to pull me back.

The same with Washington. It was very interesting. But if you ask me now about Washington, the first picture that will come to my mind will be a tv set and a postcard. Although I was there in person, I cannot tell you absolutely anything about the city. It seems like the many reproductions, of the best quality, the many images that I saw with Washington over the time, during those long years under the communist regime when I couldn’t even go to Ruse, which is in Bulgaria — since I had no moral-political guarantees to present — were imprinted so well on my mind that, when I finally went to Washington, the real city no longer left any new impression on me. I only remained with those old images of it.

Despite the stray dogs, the rats, the holes in the asphalt driveway, the dust and everything else — the cold in the winter and the dust in the summer — Bucharest is still a city that strikes an attitude. It has like its own ID card, it really is a strong brand in my mind. And this … is not just little.

REPORTER: What would you choose between the Bucharest of the old times and the Bucharest today? And why?

Cristian Tudor Popescu: I am not the past-ridden type. I would choose the Bucharest today, for it belongs, as writer Constantin Toiu used to say, ‘to the passing team through life’. Bucharest does not belong to the retirees, who are very honourable people, the same as I hope I would be, when the time comes. Bucharest belongs to its people, to the people that make it an active city right now. So that I wouldn’t want the new buildings to disappear, these metal and glass buildings etc. Even if some of them do get to my nerves. I had even conducted an almost brutal campaign in the media trying to change some architectural situations that were terrifying in my opinion. I couldn’t get used neither to the monstrosity that was built in the Charles de Gaulle Square on the left side of the driveway. It is terrible. And also that thorn or spike or whatever it is. I remember that I asked all the candidates to the City Hall, back when the incumbent City Mayor Oprescu ran and won in the end, I asked them all: Mr, if you became mayor, would you please take that thorn out of there, that meat ball put in a spike? It has been given all kind of names that thing.

REPORTER: Alexandru Ghildus was the artist.

Cristian Tudoe Popescu

Cristian Tudoe Popescu

Cristian Tudor Popescu: Ghildus, yes, that’s right. When I think that man was paid a great deal of money to make that ridiculous thing. That is an insult to the eye. An offend. Especially when it is said to symbolise the Revolution of 1989. I would never be able to understand why that monstrosity is still in place. I for one would take it out immediately. I would take it out without the slightest bit of hesitation, if I were to become the Bucharest City Mayor.

But, of course, living that aside, of course that I am already a man of the past, that I am only left with the nostalgia now, with the old buildings. For I still enjoy visiting the old buildings, which are every day fewer. However, Bucharest, in my opinion, will not lose this brand, this life of his, even if it continues to modernize. We should not be afraid of that. That special air between 3 and 4 o’clock in the morning will remain even if we will continue to see skyscrapers rising, like in New York.

REPORTER:: Let’s go back to the nostalgia. Which is you dearest memory that you have with Bucharest?

Cristian Tudor Popescu: (Remains silent) My dearest memory … I don’t know if it’s the dearest, but of course that the places that left a mark on me are the Cinemateca [cinema library — editor's note] and Cinema Viitorul movie theatre … But there is another location that I would add to these, namely the Podgoria pub. You sure don’t know about this, but it was on the boulevard, right across the McDonald’s today, from the Cinema Studio down the right, as you enter the Amzei Square. Right there, on an alley, at the corner where there is now a Nike store or something like that. Well, at that corner there used to be a pub that was called Podgoria. I still remember when I was a student where they sold wine, it was a cheap tavern. They also served huge grilled steaks and carafes of wine… It was a pub dated in the 19th century, right in the middle of the city. And there I had some of my most intense intellectual evenings of my entire life. It was extraordinary. I was sitting together with my friends back then, talking about this and that, everything, for we really had energy, which we spent it, of course, all in the pub, first of all, while not realising yet what were our prospects for the future. It was like a true university where I went this pub, Podgoria.

REPORTER: The 1970s…

Cristian Tudor Popescu: The late 1970s-1980s. The pub already got closed before the fall of the communist regime in 1989. I don’t know exactly why, what was the reason and what was made there instead of it. It was closed for they saw it was too good. As soon as Ceausescu realised that the trustees, the people that still managed somehow to make life worth living in such places, must be wiped from the earth, they must disappear. The confectionery attacked to the place also disappeared. There used to be a confectionery there in the 1970s called Romarta Copiilor, where they had those unbelievably tasty rum babas, for that man, the trustee, used to make them personally, and he was a true artist.

However, it didn’t last long that experience, since the authorities so how successful the pub was. They so that people enjoyed going there and refuses to go anywhere else. And that’s why Ceausescu closed it. Of course.

So it was also that pub.

REPORTER: If you were supposed to say something to the city on its birthday, on its 555th anniversary more precisely, what it would be?

Cristian Tudor Popescu: (He keeps silent for a long while) Hmm. Yes, well, I wished it … (He remains silent again) that its memory remains even after it turns to ruin. Including the memory of these modern blocks and that we consider to be immortal. Isn’t it right? All that we see now surrounding us — these modern buildings — they all seem indestructible to us, they all look like they will remain in place for ages from now on. Well, let it be that, when these building will turn to ruin — for that moment will surely come, this is what the history of civilisations tells us, isn’t that right, that every city eventually turns to ruin — I wish this city to keep its aid between 3:00 am and 4:00 am in the morning, even when there will no longer live people here and there will only be the ruins left.

By e-Cultura.info/ author: Daniel Popescu, edithor: Georgiana Tănăsescu

An editorial project initiated by Agerpres

Tweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

RĂMÂI CONECTAT

DESPRE NOI

CATEGORII

AGENȚII DE PRESĂ PARTENERE
                                                                                                                                        

                  Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale.
         Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                                                     
 e-cultura.info © 2013 - 2017