Oriunde m-am dus în străinătate un oraș care a semănat cu Bucureștiul mi-a fost casă

Florin Iaru: Oriunde m-am dus în străinătate un oraș care a semănat cu Bucureștiul mi-a fost casăFlorin Iaru: A city similar to Bucharest would be my home wherever I might travel in the world

Foto: (c) Alex MICSIK

Foto: (c) Alex MICSIK

Scriitorul Florin Iaru afirmă că Bucureștiul este patria sa și că se simte în Capitală ca acasă.

În interviul acordat în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, scriitorul rememorează anii copilăriei sale în cartierul Floreasca și Bulevardul 1 Mai și vorbește despre demolarea casei scriitoarei Alice Botez, ultima clădire care rămăsese în picioare în Uranus.

Totodată, Iaru dezvăluie că n-ar putea să stea mult timp plecat din București, pentru că i se face dor. “Și oriunde m-am dus în străinătate, un oraș care a semănat, într-un fel sau altul, cu Bucureștiul mi-a fost casă. Un oraș care nu seamănă cu Bucureștiul e un oraș străin”, spune Iaru.

Reporter: Sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?
Florin Iaru: Multor prieteni le spun că Bucureștiul este patria mea. Probabil că sunt român, sunt european și cetățean al lumii, dar întâmplarea face că m-am născut în București și sunt bucureștean. Prima copilărie a fost în Cartierul Floreasca, Strada Doamnei Oltea. Locuiam la demisolul unei proprietăți a unei familii, Polihrom, și acolo mai era un chiriaș, generalul Șoarec — îl pomenesc pentru că, împreună cu el, adică sub supravegherea lui — părinții mei erau la serviciu — am scris prima poezie. N-aș vrea să v-o spun, o țin minte pe dinafară, dar mă face să râd. Strada Doamna Oltea era o stradă micuță, liniștită, avea în capăt stadionul Dinamo și acesta avea în el un zid, care avea o gaură… Iar noi, toți copiii, toată gașca în care jucam fotbal pe strada alăturată — pentru că acolo era puțin asfalt și făceam fotbal cu niște cărămizi și jucam pe ”obțai” sau fără “obțai” și la trei cornere penalti, unsprezece metri care era, de fapt, șase metri — ei, prin gaura stadionului Dinamo, intram și ne duceam la meciuri. Acolo am văzut primul meci de fotbal pe viu și tot în meciul ăla — țin minte — am văzut un gol, dar direct din corner, spre jalea întregii echipe care l-a primit.

Aveam câțiva prieteni acolo, care locuiau în niște case, erau case vechi, proprietate personală — încă mai erau proprietate personală — dar erau foarte mulți chiriași acolo. Țin minte că acolo m-am îndrăgostit. Prima dragoste a fost pentru o fetiță Luminița. Locuia vizavi. Cel mai bun prieten era Bobo, care avea o familie ceva mai înstărită și cu o casă care nu fusese încă rechiziționată. La curte la Bobo mă jucam tot timpul, iar în capătul străzii, unde era o boltă de viță de vie, era prietenul meu, Irinel. N-am știut niciodată, totdeauna m-am mirat de ce Irinel pare a nu fi un nume de băiat. Și pe urmă am înțeles că Irinel e, de fapt, diminutivul de la Irina, nu de la Irin.

Pe vremea aia exista și un tramvai, unde e acum Bulevardul Barbu Văcărescu, și tramvaiul acela era cu clape. Deci, dacă nu te urcai la timp, clapele se ridicau. Am văzut odată un accident în care cuiva i s-a prins piciorul. Erau două clase: clasa I era 25 de bani și clasa a II-a era 15 bani. Toată lumea se urca la clasa a II-a.

Dacă vă vorbesc de bani, asta e pentru că îmi aduc aminte, am făcut odată un drum de la Gară — am sosit odată de la bunici — de la Gara de Nord până la noi acasă. Era târziu și părinții mei, în șoaptă, pentru că pe vremea aia nu aveau aproape deloc bani, s-au gândit să ia un taxi. Țin minte și acum: a costat trei lei și “douășcinci” de bani și, în spate, unde eram eu cu tatăl meu și cu mama mea, părinții mei șopăcăiau dacă să lase 15 bani bacșiș sau 25 de bani.

Pe urmă, în zona aceea era și un cinematograf, Floreasca cred că-i spunea, și acolo am văzut primele filme. Era o construcție nouă. În cartierul acela Floreasca, cu nume de compozitori ruși — Glinka, Șostakovici nu cred că era, dar cam așa ceva. Acolo mă duceam, în general, în vizită sau la alimentară. Era o alimentară unde mă duceam, trimis de părinții mei să cumpăr cafea: 50 de grame de cafea proaspăt râșnită. Și eu aveam un defect, eram timid și-mi era întotdeauna rușine să cer restul. Așa că părinții, după ce s-au trezit cu mine că mă întorceam cu 50 de bani restul sau cu 25 de bani, au început să-mi dea banii potriviți. Mi-era foarte rușine să cer restul înapoi. Tot pe o stradă principală era frizeria. Pe vremea aia, frizeria se făcea cu aparate manuale, care pișcau îngrozitor și din cauza asta îmi era foarte frică de frizer. Orice, numai la frizer nu.

Asta a fost prima copilărie și zona Floreasca a rămas tot timpul în inima mea pentru că era o zonă pașnică, pe strada noastră, pe vremea aceea, ningea foarte mult. Noi copiii făceam cazemate din zăpada pusă pe ambele trotuare, pe toată lungimea străzii. Erau nămeții înalți de un metru și jumătate. N-am văzut iarna aceea celebră a anului ’54, încă nu mă născusem.

A doua copilărie este începută la șapte ani, șapte ani și jumătate, în Piața Chibrit, fostă Clăbucet, fostă Chibrit. După ce mama mea — lucra în învățământ — a încercat să obțină un apartament, se cam săturase de demisolul acela care era puțin igrasios și.. foarte întunecos. S-a gândit la copilul ei … să trăim mai bine. Și atunci ne-am mutat într-un bloc construit în ’60-’61 din prefabricate. Apăruse moda aceea cu blocuri din prefabricate cu apartamentele de două camere standardizate semidecomandate, de fapt comandate. Zona era plină de blocuri. Tot Bulevardul 1 Mai de atunci, actualul Mihalache, cred că înainte era Filantropiei, era plin, și pe stânga și pe dreapta, și atunci eram foarte mulți copii. Locuiam la etajul trei, blocul avea șapte etaje și ce țin minte și acum a fost întotdeauna foarte frig în el, fiindcă, pe vremea aceea, construiau pereții dintr-un beton foarte subțire, care nu era căptușit cu nimic. Erau șase elemenți la calorifer, totul se compensa prin faptul că, mă rog, în anii ’60 era puțin mai multă căldură în casă. În anii ’70 a început să scadă presiunea.

Acolo mi-am făcut și școala, la Școala 175 — aproape de Primăria Sectorului 1 și puțin dincolo de Cimitirul… în fine, nu țin minte cimitirul și n-o să mi-o ia nimeni în nume de rău, — Școala 175 era una experimentală. Eu am ajuns acolo în clasa a II-a și am constatat că nu mai există învățători. Se făcea un experiment, se făcea de la clasele mici cu profesori, la toate materiile, dar aveam un soi de dirigintă, profesoară de Română, Cornelia Manolescu. Ea trăiește și astăzi și îi port o enormă recunoștință, deoarece m-a împins mai degrabă spre literatură și spre fantezii și spre un soi de sinceritate. Îi port un imens respect.

Acolo jucam noi fotbal din greu. Era Stadionul Copilului. Mergeam la școală, ori pe Calea Griviței, ori pe Bulevardul 1 Mai, și cum eu citisem, pe la 9 ani, Hector Malot, “Singur pe lume”, povesteam capitole, pe rând, colegilor mei. Stăteam în mijlocul grupului, cum îmi plăcea mie.

Ce să vă spun… Pe vremea aia erau niște mașini vechi Skoda, așa, ca niște conserve. Cu ele am făcut primul drum în centrul orașului, la Piața Sfântul Gheorghe. În general, copiii nu prea ieșeau în oraș cum se iese astăzi. În general cartierul era cel care ne conținea pe toți. Toți colegii mei de școală locuiau acolo, așa că împărțeam zona.

În școala generală a fost a doua dragoste a mea. Am iubit o colegă, Virginia. Dacă o să mă vadă vreodată, o rog să râdă. Acolo, diriginta noastră a realizat primele petreceri dansante. Deci, în 1967, ’67 sau ’68, aveam 13 sau 14 ani, la Sala de sport se punea muzică și băieții ar fi trebuit să invite fetele la dans. (Râde — n.r.) Dar erau foarte timizi așa că dansau băieții cu băieții, dând din mâini și din picioare, și fetele între ele, cu regretul că băieții nu au mai mult curaj.

Florin Iaru

Florin Iaru

Reporter:  Cum era orașul în vremea copilăriei dvs. și cum vi se pare că arată el azi?

Florin Iaru: Gândiți-vă că toate clădirile acelea aveau până în 5-6 ani, erau curate, străzile nu aveau mașini. Nu țin minte felul în care erau pavate, dacă era ciment sau… Am și uitat. Atunci au plantat copaci și în fața apartamentului nostru de la etajul trei, abia ajungea vârful unui copac. Astăzi a ajuns înspre etajul șase, deci a crescut ceva între timp. Foarte puține mașini, de fapt în prima copilărie cred că prima mașină am văzut-o la 4 sau 5 ani și cred că a fost prima mașină în doi ani, când am mai văzut era prin 1959 sau ’60 a doua mașină pe stradă. Încetul cu încetul au început să se umple. Tocmai atunci se deschisese importul de mașini străine Wartburg și Fiat și apăruseră acele Fiat-uri 600 pe străzi. Eram fascinat de ea. Un unchi al meu venise în București să ne plimbe cu mașina și se lăuda că este cea mai teribilă mașină și cu el poate să prindă 60 de km la oră, cu acea “gâgâlice” de mașină, care îi era mai dragă decât ochii din cap.

În general, era destul de curat pentru că nu era aglomerația de astăzi. Nu începuse încă importul de forță de muncă spre fabricile din București, încă nu se construise salba de industrii din jur. Aveam lângă mine Atelierele Grivița și acolo era și un pod. Podul Grant era cel vechi… Și mă urcam de multe ori pe el. Apoi era un pasaj chiar la Atelierele Grivița unde era un club muncitoresc, unde țin minte am văzut ”Aventurile Baronului Munchhausen” și nu o dată, ci de vreo cinci ori și, dacă nu mă înșel, și “Parisul vesel”, tot acolo. Pe urmă s-a deschis un cinematograf lângă noi, unde astăzi este benzinăria Agip. Era Cinematograful Excelsior. Acolo eram nelipsit. Vedeam cap-coadă toate filmele. Era o librărie … În general, spații comerciale nu existau pe vremea aceea. Existau aprozarele și alimentările, în rest nu prea existau spații comerciale și totul era concentrat și oamenii erau obișnuiți încă de pe vremea aceea să stea la coadă. Țin minte că ce-am urât cel mai mult în viața mea au fost cozile pe care le-am făcut la pâine, în primul rând. Stăteam o oră, o oră și jumătate, chiar din vremea aceea și era un fenomen curios. Deși pâinea se cumpăra toată, erau îngrozitoare luptele pentru pâine proaspătă. Era foarte ciudat. Se cumpăra tot. Ei bine, a doua zi apărea pâine veche în galantar. Și era o luptă îngrozitoare între clienți și vânzători. Vânzătorii împingeau pâinea asta și lumea, cum să spun, voia să pună mâna pe ea. N-ar fi pus. Pentru că dacă puneai mâna pe pâine nu o mai puteai da înapoi. Mi-aduc aminte și acum gustul ăla al franzelei sau al baghetei. (Înghite în sec — n.r.) Nu era chiar ca o baghetă franțuzească, era mai groasă, dar era foarte interesantă.

În anii ’60-’70 alimentările se umpluseră. Apăruse Nescafe-ul, apăruseră parfumurile franțuzești, băuturile străine și țigările americane.

Reporter:  Și magazinele ”Bucuria Copiilor”.

Florin Iaru: ”Bucuria Copiilor” nu, dar nu uitați că în ’68 aveam 14 ani, deci pe la 15 ani m-am apucat de fumat și nu vă spun nimic mai departe, dar erau prea scumpe pentru mine. În ’68 a avut loc invazia din Cehoslovacia. Eu nu eram în București în perioada aceea, dar am aflat de dimineață, pentru că părinții mei obișnuiau să lase Radio Europa Liberă pe o anumită frecvență, și am aflat în dimineața zilei de 21 august că a fost invadată Cehoslovacia. Cu cățel, cu purcel ne-am urcat în tren, am venit în București. Iar eu — aveam 14 ani — nu voiam decât să mi se dea o armă să-mi apăr țara. Mulți au pățit-o ca mine și oameni, cum să spun, cu o minte mai deschisă și cu mai multă învățătură. Cam asta a fost a doua copilărie, după care a urmat adolescența, evident. Pe urmă am intrat la un liceu. Țin minte, din cauza iubirii pe care o purtam, am vrut să mă duc la un alt liceu, dar mama a insistat să mă duc la un liceu mai bun, la Liceul ”Neculce”, exact lângă Primărie, chiar pe strada Ioan Neculce, lângă Cimitirul Evreiesc. Liceul era o combinație între vechea clădire și corpurile noi. Se inauguraseră spațiile pentru elevi, un soi de mici vestiare. Din ce-mi aduc aminte, liceul era cam dur. Noi îl poreclisem Bastilia. În acea vreme era mișcarea hippy și toți am fi vrut să avem părul lung. Ei bine, nu se putea cu părul lung, din cauza asta turnam zeamă de lămâie în cap și cu agrafele strângeam pe dedesubt și încercam să trecem de pază. Încercam să ne punem matricolele cu numele liceului și numărul lui și șmecheria era că le fixasem în capse, ca să le putem scoate, după ce ieșeam de la liceu. Dar s-au prins de asta (…) și ne puneau să le coasem. Groaznic să coși și să descoși afurisita de matricolă.

Pe vremea aceea, noi, elevii, făceam muncă patriotică la începutul anului. Țin minte că am fost dus la sortat cartofi: cartofi mari pentru export, cartofi mici pentru import. Problema a fost că erau și stropiți împotriva înmuguririi și ne-am cam intoxicat. Am fost, printr-a XI-a, să rupem porumbi, să depănușăm porumbi, undeva spre Străulești. În perioada aceea am descoperit micuțele cârciumioare, unde noi ne duceam să bem o bere. Costa 3 lei o bere, deci ne așezam cu toții și ne desfăceam mănunchiul de țigări. Pe vremea aceea cumpăram un mănunchi, la un leu. Țigări Carpați erau vreo șase sau șapte. Erau niște cârciumioare deschise în jur, Calea Griviței spre Gară era plină de asemenea cârciumi. De altfel, am fost și în Restaurantul Gării de Nord. De multe ori, când plecam din localitate sau mă întorceam, acolo ne opream la o cafea pentru părinți și o apă minerală pentru mine sau, când am mai crescut și mă duceam cu prietenii să plecăm prin țară, că aveam tot felul de deplasări, acolo ne opream să bem și o bere să prindem curaj. Gara de Nord era foarte murdară, extrem de neprimitoare și foarte, foarte cojită de sus până jos.

Reporter:  Sunt amintiri care vă leagă de Bucureștiul natal. Ce vă place cel mai mult la acest oraș?

Florin Iaru: Asta e o întrebare la care cu greu pot să răspund și am să vă dau cel mai simplu răspuns cu putință. Când iubești, iubești din tot sufletul și nu-ți pui niciodată problema că iubitul sau iubita ta te înșeală, te neglijează, nu se spală pe dinți, nu face curat, nu pregătește de mâncare, nu te mângâie… Domne, e o dragoste, cum să spun … Mă simt în București ca acasă și oriunde m-am dus în străinătate un oraș care a semănat, într-un fel sau altul, cu Bucureștiul mi-a fost casă. Un oraș care nu seamănă cu Bucureștiul e un oraș străin. Dar, în rest, cum să spun, îl știu, îmi place și … cel mai interesant lucru sunt oamenii și n-am să fac această măgărie să spun despre adevărații bucureșteni. Toți oamenii devin adevărați bucureșteni, pas cu pas, în clipa în care consideră că acesta e locul lor și nu este al altuia, că le aparține. De aceea am foarte mulți prieteni bucureșteni cu care ieșim. Am să vă spun: pălăvrăgeala bucureșteană, miticismul bucureștean, în sensul lui bun, este cel mai frumos lucru pentru că este lipsit de griji, e prietenos, nu e ranchiunos, e prăpăstios, inventează povești din care orice scriitor ar putea să scrie 100 de cărți.

Florin Iaru

Florin Iaru

Reporter:  V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?

Florin Iaru: Da, de multe ori îmi vine să plec din București, dar îmi dau seama … Am o experiență, am plecat o dată două luni sau trei luni din țară. După un timp mi se face dor. Și, pe urmă, nu uitați: eu sunt scriitor român, de extracție bucureșteană. Limba mea română n-ar fi aceeași nici în Cluj, nici în Iași, nici în Arad.

Reporter:  Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?

Florin Iaru: Două orașe mi-au rămas în suflet: Lisabona și Parisul. Parisul pentru că este un București mai mare și Bucureștiul ar fi putut fi un Paris mai mic, dacă nu s-ar fi dărâmat fără cap. Dacă vă uitați acum, tot ce se recondiționează din București este de o rară frumusețe. Acolo unde ori primăria, ori proprietarul se străduiesc să refacă, cu minim bun simț și cu o minimă atenție, structura și fațada de odinioară, ai în față clădiri minunate. Și Parisul așa este tot. Ce au făcut modern au plantat în marginea Parisului și ei se străduiesc să păstreze fiecare pietricică.

Iar Lisabona mi-a plăcut pentru că … nu vă spun că este orașul de faianță, care este o surpriză. Dar ce mi-a plăcut sunt pavajele alea care au 400-500 de ani și pe care, în fiecare dimineață, toți care au localuri scot scaunele, scot măsuțele, după aceea, cu o găleată, cu o perie și cu șampon freacă drumul să lucească. E foarte frumos. Te pierzi în Lisabona ca în București.

Reporter:  Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?

Florin Iaru: În primul rând mi-ar plăcea ca toate casele vechi să fie recondiționate și clădirile noi să respecte stilul Bucureștiului. Mă deprimă aceste blocuri din sticlă și beton care au, din clipa în care sunt gata, 40 de ani vechime, sunt dintr-o epocă revolută, n-au nimic frumos, nimic nou. Din punctul ăsta de vedere, cetățenii și primăria Pragăi sunt de 10 ori mai inteligenți. Niciun proiect nou nu se face în Praga, fără acordul cetățenilor.

Reporter:  Aveți un locul preferat în București?

Florin Iaru: O… am mai multe locuri preferate. În primul rând locurile pe unde am trăit. În al doilea rând, acum nu mai pot să spun Bucureștiul Vechi, Old Town, pentru că acum este o zonă de cârciumă unde te duci să bei și să vorbești cu prietenii. Dar, Cotroceniul este frumos, zona Armenească este frumoasă, Pache Protopopescu îmi place din când în când. Este zona dintre Calea Griviței și Bulevardul Ion Mihalache. Cartierul feroviarilor construit în anii ’30 pentru cei care lucrau la CFR este de o rară frumusețe și bun gust. Tuturor le dau exemplu ce se poate face cu bun gust și cu un sindicat puternic și cu patroni cu gândire managerială interesantă. Toți oamenii aceia erau prinși acolo și aveau sentimentul că posedă și că locul acela e al lor. Și așa a rămas, foarte frumos și foarte liniștit.

Reporter:  De ce ar iubi străinii Bucureștiul?

Florin Iaru: E un secret pe care probabil numai Bucureștiul îl are. Nu e frumos, e foarte îmbârligat și oamenii au sentimentul că intră într-un soi de sălbăticie și, după ce au intrat în sălbăticia asta foarte periculoasă, descoperă că oamenii sunt foarte vorbăreți și oriunde s-ar duce li se dă o mână de ajutor. Bucureșteanul e, probabil, cetățeanul din lume care știe cele mai multe limbi străine. Aici, dac-ar veni un patagonez, care vorbește patagoneză, sigur ar găsi un bucureștean care să-i poată spune ceva. E spiritul bucureștean care e haios, e prietenos. Te simți, după două-trei zile, fără replici.

Florin Iaru

Florin Iaru

Reporter: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?

Florin Iaru: Mi-e greu să-l aleg pe cel de altădată pentru că ăla era foarte ponosit. Mi-e greu să-l aleg pe cel de astăzi pentru că e foarte dărâmat. Ah … Dac-aș putea să le combin pe amândouă! Dar nu se poate. Vă spun. Nu există un București numai al meu. Cât este al meu va rămâne. Dacă va rămâne o singură casă de care îmi aduc aminte, am să-l iubesc în continuare.

O să vă povestesc. Am fost chemat, în 1982, doamna Alice Botez, scriitoare română, pe vremea aceea de 75 spre 80 de ani, locuia în Uranus, trebuia să-și părăsească imediat casa și n-avea unde să se ducă. O repartizaseră în Șoseaua Cățelu. Avea o casă frumoasă, boierească, cu o curte. Era singură. Nu era foarte … nici n-avea din ce o întreține. Și acolo am mers împreună cu Ana Barbu, cu Mircea Nedelciu s-o ajutăm să strângă, să vadă ce va arunca din viața ei la gunoi. Buldozerele stăteau la poartă. Era ultima casă care mai rămăsese și era o casă cu cerdac din sticlă, cu un etaj, o casă de lemn. Și noi strângeam și o întrebam: “Asta rămâne? Asta nu rămâne”… Și, în același timp, ne uitam cum dispare totul în jur. Și, după trei zile, prietenii i-au găsit o casă undeva în București, la două camere la demisol. Așa este. Ea părăsind o casă care avea, totuși, 100 de metri plus 100 de metri, 200 de metri — nu o bogăție dar era frumos. Și, după ce am ridicat toate și am chemat prietenii cu mașini, cu remorci, să cărăm totul, a intrat buldozerul și am văzut cum s-a spart cu totul casa aia.

(Cu ochii umezi — n.r.) Ăla a fost Bucureștiul meu și ăsta n-o să-l mai inventeze nimeni niciodată, dar am fotografiile de acolo. O să le pot arăta și copiilor mei, când o să îmbătrânească și ei puțin.

Reporter:  Care este amintirea dvs cea mai dragă legată de București?

Florin Iaru: (Se gândește îndelung — n.r.) Amintirea cea mai dragă … ar trebui să fie una veselă.

Reporter:  Nu obligatoriu.

Florin Iaru: Să știți că dragă e … o amintire tristă nu poate să-ți fie dragă, dar încerc să le aleg unele dintre ele. (Se gândește din nou — n.r.) Să mă iertați că mă gândesc o clipă … (râde — n.r.) Era în 1996-97. Munceam foarte mult și eram foarte obosit. Dormeam cam trei-patru nopți pe săptămână, restul trei le pierdeam, în trei servicii. Știți, pe vremea aia lumea muncea în mai multe locuri ca să poată supraviețui. Și eram la capătul puterii, simțeam că nu-mi este bine. Și atunci, o colegă de serviciu mi-a spus că ar cunoaște o vindecătoare. M-am dus acolo — n-aș putea să vă spun adresa exactă. Eram năuc pe vremea aia. Intru frumos. Se uită la mine. “A — zice — ești epuizat”. “Ai telefon mobil?”. “Am, doamnă”. “A — zice — trebuie să ți-l învelesc în lemn de cireș pentru că undele alea intră în creier și te obosesc”. Așa o fi. Și-mi dă leacuri. Era un șir de beculețe legate și niște pene. Și m-a pus să mă dezbrac și să-mi bag primul beculeț în … (râde — n.r.). După aceea să mă înfășor în … asta… și să stau o oră, nemișcat, privind pe pereți în liniște, timp în care mi-a spus: “Vei adormi și ai să te faci bine”. Am adormit, dar bine nu m-am făcut.

Reporter: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?

Florin Iaru: Să nu-și piardă sufletul. E singurul lucru. Poate să piardă case, poate să piardă oameni, poate să piardă energie, dar să nu-și piardă sufletul.

e-Cultura.info/autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Proiect editorial iniţiat de Agerpres

 

Photo credit: (c) Alex MICSIK

Photo credit: (c) Alex MICSIK

In an interview, author Florin Iaru says that Bucharest is his motherland and that he feels at home in the city.

In the interview that is part of the ‘MY CITY, BUCHAREST’ project, the author remembers about the years of his boyhood in the Floreasca quarter and on Bulevardul 1 Mai, talks about the demolition of the house of female author Alice Botez, which was the last standing house in the Uranus quarter.

Iaru also confesses that he could not stay long away from Bucharest, because he gets homesick. ‘Wherever I might travel in the world, a city somehow similar to Bucharest would be my home. A city that does not resemble Bucharest is a foreign city to me,’ says Iaru.

Reporter:  You were born in Bucharest. What does Bucharest mean to you?

Florin Iaru: I tell many of my friends that Bucharest is my motherland. I may be Romanian, European, a citizen of the world, but it was my luck to be born in Bucharest, I am a Bucharester. My first boyhood was on Doamna Oltea Street in the Floreasca quarter. My family were living in the basement of a house that was owned by the Polihrom family, where another tenant would live, General Soarec; I mention him here because together with him, or rather under his supervision — as my parents would be at work — I wrote my first poetry. I would not like to recite it, although I know it by heart, but doing so would make me laugh. The Doamna Oltea Street was a small, peaceful street, with the Dinamo Stadium at one end that would be encircled with a wall with a hole in it. I and the rest of the gang would play ball in the street opposite to the stadium because it would be a bit asphalted. We would play football and by our rules for three corner faults there would be a penalty kick shoot from 6 m instead of 11. We would sneak through the hole into the stadium to watch ball games. It is there that I watched the first game alive and I remember that in that game I saw a goal scored from a corner kick to the chagrin of the entire team that could not stop it.

CITEȘTE ȘI  Maia Morgenstern: Iubesc Bucureștiul așa cum este el; și Bucureștiul mă iubeșteMaia Morgenstern: love Bucharest as it is, and Bucharest loves me back

I had some friends that would live in old owner-occupied houses — there were still some of those left — but that had very many tenants. I remember falling in love there. My first love was a girl called Luminita. She lived next door. My best friend was called Bobo, whose family was richer and who owned a house that had not been requisitioned yet. I used to play all the time in Bobo’s yard. At the end of the street, where there were a grapevine growing on a vault, lived my friend Irinel. I had always been puzzled by the fact that Irinel did not sound quite like a boy name. I was to find out that Irinel was in fact a diminutive of ‘Irina’ and not of ‘Irin.’

Back then, there used to be a tram where Bulevardul Barbu Vacarescu is now, and that tram had traps. If you failed to get aboard in time, the traps would rise. I once witnessed an accident in which someone had his foot caught by the trap. The tram had two classes: first class costing 25 bani a trip and second class, costing 15 bani. Everybody would use the second class seats.

I want to talk about money, because I remember coming home from the North Station, having arrived from my grandparents’. It was late and my parents decided we should take a cab. Back then, my parents would not earn much money. The trip cost three lei and twenty-five bani. They were whispering to each other but I could hear them, on the back seat near them, asking each other whether to tip the cabbie fifteen or twenty-five bani.

In my neighbourhood, there used to be a cinema hall, I guess it was called Floreasca, where I watched my first movies. It was a new building. In the Floreasca quarter there was a street named after Russian composers — it must have been Glinka or something; I do not believe it was Shostakovich. I would go there to visit or do shopping. There was a grocery store there where my parents would send me to buy coffee, 50 grams of freshly ground coffee. I had a fault in that I was timid and I would feel ashamed to ask for the change. So my parents, seeing that I would return when with 50 bani, when with 25 bani in change they started giving me the exact money. I would feel very ashamed to ask for the change. Also on a main street there was a barber’s shop. Back then the barbers used manual devices that would nip like hell and that was why I was afraid of barbers. I would go anywhere else except for the barber’s.

That was my first boyhood and the Floreasca area has stayed with me in my heart as a peaceful area. Back then, on our street, there used to snow a lot. We, the children, would build snow casemates on both sidewalks, all street long. The snow would pile one and a half metre high. I did not witness that terrible winter of the 1954, as I had not been born yet.

My second boyhood started when I was seven, seven and a half, in the Chibrit Square, formerly known as Clabucet, formerly known as Chibrit. It was after Mom, who was a school teacher, tried to get a flat, as she started getting fed up with the basement that grew mouldy and very dark. She thought of her son and how to live better. And so we moved out to a prefabricated block of flats built in 1960-1961. There was a fashion back then of prefabricated blocks with standardised two-room flats. The area was full of blocks. The entire Avenue 1 Mai, today’s Mihalache Avenue, I believe once also called Filantropia, was full on both sides of the street and we were many children.

We were living on the third floor of a seven-floor block. I remember it was always cold inside because back then they would build walls of very thin layers of concrete that were not reinforced. The water-filled convection radiator heater had six fins. Things were nonetheless okay because in the 1960s there would be more heat in the flats. In the 1970s, the pressure of the hot water used for heating started to drop.

It was there that I went to school, at School no. 175 — near the town hall of the 1st district and a little beyond the cemetery named… anyway, I don’t remember the name of the cemetery and I hope nobody minds, — School no. 175 was experimental. I wound up there in second grade and noticed that there are no educators. An experiment was being performed, the small grades already had professors, for all the classes, and we also had a sort of head teacher, our Romanian language teacher, Cornelia Manolescu. She is still alive today and I’m enormously grateful, as it was her who pushed me towards literature and fantasies and to a sort of honesty. I bear enormous respect for her.

It was there that we would play football a lot. It was the Children’s Stadium. We would go to school, taking either Calea Grivitei or the May 1 Boulevard, and as I had read, at around 9 years old, Hector Malot’s ?Nobody’s child’, I would be retelling the chapters, one by one, to my colleagues. I would be standing in the middle of the group, as I liked.

What can I say… In those times there were some old Skoda cars, looking something like tin cans. It was in one of them that I took my first trip to the city centre, to the Sf. Gheorghe Square. In general kids wouldn’t go out as they do now. In general it was the neighborhood that contained us all. All my school mates were living there, so we would share the area.

In the middle school I met my second love. I loved a colleague, Virginia. Whenever she saw me, I asked her to laugh. It was there that our head teacher organized the first school dances. As such, in 1967, ’67 or ’68, I was about 13 or 14, in the gym there would be music played and the boys should have invited the girls to dance. (e.n. — he laughs) But they were very shy so the boys would be dancing with the boys, waving their arms and legs, and the girls would be dancing amongst themselves, regretting that the boys didn’t have that much courage.

Florin Iaru

http://www.e-cultura.info/wp-content/uploads/2014/09/Florin-Iaru-300×200.jpg

Reporter:  What was your childhood city like and how do you think it looks today?

Florin Iaru: Think about it now, all those buildings were 5 or 6 years old, they were clean, the streets were devoid of cars. I don’t recall how they were paved, if they had asphalt or… I already forgot. They planted trees then and in front of our third-floor window one of the tree crowns would be barely reaching. Today it’s reaching more towards the sixth-floor window, so it has grown quite a lot since then. Very few cars, as a matter of fact in my first childhood I think that I saw the first car when I was 4 or 5 years old and it was the first car in two years, it was already 1959 or 1960 when I saw my second car on the street. Little by little it started filling up. It was then that the import of foreign cars like Wartburg and Fiat opened up and those Fiat 600′s started appearing. I was fascinated by them. An uncle of mine came to Bucharest to give us rides in the car and he would be bragging that it’s the best car and that he can speed up to 60 km/h, in that ?dumpy’ car that was the apple of his eyes.

In general, it was pretty clean because today’s rat race didn’t exist. The import of workforce in the Bucharest factories had not started yet, and the industrial belt that surrounds the town hadn’t been built yet. The Grivita Workshops were near me and a bridge was also there. Grant Bridge was the oldest… And I would go on it many times. Then there was a tunnel right at the Grivita Workshops where a workmen’s club used to be, it was there that I saw ‘The Fabulous Baron Munchausen’, and not only once, but about five times and, if I’m not mistaken, ‘Gay Purr-ee’ there as well. After that a cinema opened near us, where the Agip oil station stands today. It was the Excelsior Cinema. I was a regular there. I would watch all the movies from one end to the other. There was also a library … In general, there were no commercial spaces then. There were the grocery stores and the produce markets, and no other commercial spaces and everything was concentrated and the people were already very much used to the huge queues. I remember that what I hated the most back in those times were the queues for bread. I would be staying there for a day, a day and a half, even in those times and it was a curious phenomenon. Although everything would be sold, the next day there would be old bread on the counter , which was of course very weird. And it was a terrible struggle between customers and salesmen. The salesmen would be pushing this old bread to the people, who would have liked to touch it first [e.n. — to see if it was fresh]. But, of course, they wouldn’t actually do it. Because if you touched the bread you couldn’t hand it back. I still remember the taste of the loafs of bread or the baguettes. (e.n. — swallows dryly). It wasn’t exactly a French baguette, it was thicker, but it was very interesting.

In the ’60′s and ’70′s the grocery stores were full. Nescafe had appeared, French perfumes had appeared, as well as cheap drinks and American cigarettes.

Reporter:  And the ‘Children’s Joy’ shops.

Florin Iaru: ‘Children’s Joy’ not yet, but you shouldn’t forget that in ’68 I was 14 years old, so around 15 I started smoking and I’ll say no more of it, but they were too expensive for me. In ’68 the invasion of Czechoslovakia took place. I wasn’t in Bucharest at that time, but I found out in the morning, because my parents had a habit of leaving Radio Free Europe open on a certain frequency and I found out in the morning of August 21 that Czechoslovakia was invaded. With bags and all we can grab we took the train and came to Bucharest. And all I wanted — I was 14 years old — was to be given a gun to defend my country. Many people had the same experience, people that, how should I say this… had a lot more open mind and a lot of studies behind them. That was about it for my second childhood, after that there were the teenage years, obviously. Then I joined a high-school. I remember that due to the love that I had I wanted to join a different high-school but my mother insisted that I join a better high-school, namely ‘Neculce’ High-school, right next to the Town Hall, on Ioan Neculce street, near the Jewish Cemetery. The high-school was a combination between the old building and the newer buildings. The student spaces had just been inaugurated, something like a small locker room. From what I remember, it was a pretty tough high-school. We named it the Bastille. In those times the hippy movement was growing and we all wanted to have long hair. Well, you couldn’t have long hair, and for that reason we would pour lemon juice on our heads and use bobby pins to gather up hair underneath and try to get past the supervisors. We would also try to get our registration numbers that had the name of the high-school and our numbers on (e.n. — before 1989 students had to wear their registration numbers in the form of a patch sewn on the shoulder of their uniform) and the trick was that we had affixed them with stud buttons so we could take them off after leaving the high-school. But they caught on to that (…) and would make us sow them on. A horrible thing to do, sowing and undoing that damn registration number.

Back then, we, the students, would carry out patriotic volunteer works at the beginning of the school year. I remember that once we were chosen to sort out potatoes: big potatoes for exportation and small potatoes for domestic consumption. The problem was that the potatoes had been sprayed against sprouting and we kind of got poisoned. In the 11th grade, we went to pick and dehusk maize in a place on the way to Straulesti. At that time, we had discovered the small pubs where we would go for a beer. The beer would cost 3 lei. So we would sit at the table and fan out our bunches of cigarettes. One bunch of cigarettes would cost one leu. One bunch of Carpati cigarettes would comprise six-seven cigarettes. There were some small pubs nearby. Calea Grivitei to the North Station was full of such pubs. We also went to the North Station restaurant. Quite often, when we leaving the city or coming back, we would stop over there for a coffee for our parents and carbonated mineral water for me. When I grew older started taking my friends along to go travel through the country — we had quite frequent trips — we would stop there to also drink a beer to muster up courage. The North Station would be very dirty, very unwelcoming, with paint peeling off everywhere.

Reporter:  There are memories that connect you to your native Bucharest. What do you like most about the city?

Florin Iaru: This is a hard-to-answer question, but I will give you the simplest answer possible. When you love, you do it wholeheartedly and never think that your lover may cheat on you, may neglect you, does not wash her teeth, does not clean up the house, does not cook or does not caress you. I feel like home in Bucharest and any city that would somehow resemble Bucharest would be my home. A city that does not resemble Bucharest is a foreign city to me. I know the city, I like it and people are the most important thing. I will not say the ineptitude about genuine Bucharesters. All people living in the city become Bucharesters, step by step, when they feel the city is their place and not someone else’s, that the city belongs to them. That is why I have many Bucharester friends with whom I get out. I am going to say that Bucharest chit-chatting and the essence of Bucharesters in its good sense is the most beautiful thing, because it is carefree, friendly, not spiteful, precipitous and inventing stories than any writer could use to write 100 books.

Forin Iaru

Forin Iaru

 Reporter:  Have you ever thought about moving out of Bucharest and settling down somewhere else?

Florin Iaru: Yes, I have. There are many times when I want to leave Bucharest behind, but then I realise. I have experienced that when I was two-three months abroad. After some time I get homesick, and then you have to remember that I am a writer of Bucharest extraction. I will not find my Romanian language in Cluj, Iasi or Arad.

Reporter:  Your profession has brought you to many world cities. What is the city that have stuck to your heart and why?

Florin Iaru: There are two cities that have stuck to my heart: Lisbon and Paris. Paris because it is a larger Bucharest — Bucharest itself could have been a smaller Paris, had they not demolished without thinking. If you take a look around you will see that all that is being reconditioned of Bucharest has a rare beauty. In places where either the mayoralty or the owners strive to rebuild the previous structures and facades with a lot of common sense and a modicum of attention wonderful buildings spring up before your eyes. The same is true about Paris as well. All the modern stuff they did they did it on the outskirts of the city and they strive to preserve even the littlest pebbles.

I liked Lisbon not because it is the faience city — what a surprise! What I liked about Lisbon were the pavements, 400-500 years old, on which the pub owners take out chairs and small tables, after which they take a bucket with water and shampoo and scrub the pavement until it gets shinny. That is very beautiful. You get lost in Lisbon the same as you do in Bucharest.

Reporter: What would you like changed about Bucharest in the next years?

Florin Iaru: First of all, I would like all old houses refurbished and the new building made to observe the style of Bucharest. The blocks of glass and concrete make me uneasy as they look 40 when they are finished; they come from a bygone era and they have nothing beautiful, nothing new. From this point of view, the citizens and city hall of Prague are 10 times cleverer. No real estate project is conducted in Prague without the consent of its denizens.

Reporter: Do you have any favourite place in Bucharest?

Florin Iaru: I have many such places. Firstly, the places where I have lived. Secondly, the Old Town, which is a misnomer because the place now is full of pubs where you go to have a drink and talk to friends. Cotroceni is a beautiful area, Armeneasca also, and I like Pache Protopopescu now and then. There is the area between Calea Grivitei and Bulevardul Ion Mihalache. The neighbourhood built for the railway workers in the 1930s is exquisite. This is my example of what can be done in good taste when you have a strong trade union and employers with an interesting management philosophy. All people got rooted there and they felt like they owned the place. And the place has remained very beautiful and peaceful.

Reporter: Why would foreigners fall in love with Bucharest?

Florin Iaru: This is a secret that only Bucharest knows. It is not a beautiful city, its street design is quite messy and people feel like they are faced with a sort of wild place when they arrive here. However, once they are here, in this wild place that seems to be very dangerous, they discover that everywhere they go people like to chat very much and they would happily offer to give them a hand, whenever they need it. The Bucharester is, probably, the citizen who knows the largest number of foreign languages in the world. Here, if a Patagonian comes, who speaks Patagonian, there will be for sure some local who will know at least a few words in Patagonian. This is the spirit of Bucharest, which makes it very funny and friendly at the same time. In a mere two or three days it can leave you speechless.

Florin Iaru

Florin Iaru

Reporter:  Between the Bucharest in its old days and the Bucharest nowadays, what would you choose?

Florin Iaru: I find it difficult to choose the old one, since it was quite shabby. The same as I find it difficult to choose the one nowadays that is also in not a very good shape. Oh… If I only could combine the two of them! Unfortunately this is not possible. But I can tell you this: there is no Bucharest of mine alone. However, as much as it is mine it will remain so. Be it that a single house is left that I know about and I will continue to love it.

But let me tell you a story. Back in 1982, I was invited by Mrs. Alice Botez, a Romanian female author, back then 75 or maybe 80 of age, who lived in the Uranus quarter and who was supposed to immediately empty her house, while she had nowhere to go. She had a nice home, an aristocratic house, with a backyard. She was alone. She was not very … she didn’t even have enough money for the house maintenance. I went with Ana Barbu and Mircea Nedelciu to help her pack her stuff and figure out what part of her past life should she throw away to the garbage. During all this time, the bulldozers were waiting for us at the gate. Hers was the last house left to be demolish in that area and it was an old wooden one-storey house with a glass porch. And while we were packing we asked her: ‘Is that all? Won’t you keep this too?’ .. And, in the meantime, we were just watching everything vanishing around us. Three days after, her friends found her a new house somewhere in Bucharest, with two chambers at the underground floor. Trust me, this is all accurate. She was forced to leave behind a house that had 100 sq m plus 100 sq m the backyard, a total of 200 sq m. It was not a house where rich people would have lived, but it was still a beautiful house. And after we finished packing and we called our friends with cars and trailers, the bulldozer came in and we saw how it demolish the house, just like that.

[With tears in his eyes — editor's note] That was my Bucharest and there is no one that could ever reinvent it the same as it was. But I still have the pictures that I would be able to show my kids, later, when they’ve got a little older themselves.

Reporter:  Which is you most precious memory related to Bucharest?

Florin Iaru: [Thinking — editor's note] — The most precious memory … it should be a happy one.

Reporter:  Not necessarily.

Florin Iaru: Actually, you should know that … a sad memory cannot be one’s most precious, but I will try to choose one. [Thinking again — editor's note] Let me think just for a second [He laughs...] It was in 1996-1967. I had a lot of work to do and I was very tired. I only got to sleep three or maybe four night a week, because of my three jobs. You probably know that back then people were forced to had multiple jobs to be able to survive. And I was pretty exhausted, I felt like something was very wrong. And then one my colleagues at work told me that she knew a healer. I went there — I can’t say the exact date. I was quite bewildered at the time. She looked at me: ‘I can tell that you’re exhausted.’ ‘Do you have a mobile phone.’ ‘In fact, I do.’ ‘Well, then give it to me, I need to wrap it up in some wood taken from a cherry tree, for those waves are entering directly into you head and that’s what gives you exhaustion.” I though maybe she was right, maybe she could heal me. But instead of some medicine, she gave me some string of lights and some feathers. She told me to undress and place the first of those small bulbs inside … [He laughs..] After that she told me to stay like that for one hour, without moving, and also she told me: ‘You will get to sleep and you will feel better.” I did sleep but I did not get better.

Reporter:  If you were to send some message on the 555th anniversary of Bucharest, what would that be?

Florin Iaru: Not to loose its soul. This would be my one and only request. Let the houses disappear, let the people die, let it loose energy, but it should never loose its soul.

By e-Cultura.info/autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

RĂMÂI CONECTAT

DESPRE NOI

CATEGORII

AGENȚII DE PRESĂ PARTENERE
                                                                                                                                        

                  Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale.
         Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                                                     
 e-cultura.info © 2013 - 2017