George Banu - Despre aplauze şi sensul lor

George Banu – Despre aplauze şi sensul lor

Teatrul îşi are protocoalele sale, care merită să fie privite îndeaproape, iar aplauzele fac parte din acestea. Cum încheie actorii un spectacol, cum primesc ei reacţiile publicului? Avem aici de-a face cu ceva ascuns, secret, care se poate percepe şi interpreta. Pentru mine ca spectator, plăcerea contă în a sesiza sensul şi modul specific de a se exersa.

Totul are un înţeles, dar trebuie atent  descifrat. Apelul la aplauze cu care se încheie, de cele mai multe ori, un număr important de comedii shakespeariene, lasă să se întrevadă, chiar şi atunci, în epocă, importanţa lor. Este momentul în care reprezentaţia ajunge la final, iar intervenţia plubicului in în relaţia cercului cu tangenţa sa. Atunci, spectacolul se încheie, dar personajul persistă în a-l dubla pe actor, asemenea unei umbre de care încă nu s-a despărţit.

Totodată asistăm la inevitabila lor despărţire, la un progresiv început de eliberare. De-a lungul repelurilor, actorul îşi revine, revine la sine fără a putea, dacă într-adevăr a fost implicat, să se elibereze cu totul de experienţa trăita şi să abandoneze amprenta meterială a rolului: costume, machiaj, peruci. Acesta îl desemnează ca pe un străin care încearcă să-şi abandoneze condiţia şi să reintegreze comunitatea publicului. Saluturile eliberează, fără a-i restitui actorului, totuşi, întreaga autonomie. Nu va redeveni el însuşi, cu totul, decât mai târziu, in lojă. Va acea nevoie de timp… şi de alcool, de cele mai multe ori. Nu e niciodată uşor să te întorci la tine.

Refuzul saluturilor

În Orient, “actorul nu se întoarce la sine” şi, solidar cu personajul, ia calea fără întoarcere a culiselor; actorul şI personajul părăsesc solidari scena şi publicul nu va fi martorul disocierii lor. Sub influenţa asiatică, cât şi in numele punerii in discuţie a teatrului ca act fictive, avangarda anilor ’60 suprima adesea ritualul salutărilor, cerând ca actorii, la sfârşit, să nu mai revină pe scenă. Scopul consta, atunci, în nedisocierea teatrului de viaţă, în perceperea acstorca ca fiind indistincte, în continuitate: evenimentul scenic nu trebuie să fie denunţat prin reîntoarcerea actorilor pe scenă.

Grotowski, Barba si Living Theatre sau nu suportau saluturile, sau le detestau într-o asemenea manieră, încât căutau să le converteasca uneori în agresivitate orientată spre un public considerat prea pasiv: în acel moment scena nu mai invită publicul la un partaj final, ci încearcă să instaureze, mai degrabă, o confruntare.

Astăzi, doar Eugenio Barba a rămas singurul om de teatru care se încăpăţânează să refuze saluturile. El adoptă, astfel, o rezistenţă ce poate fi un reziduu al radicalităţii din anii  ’60 şi, câteodată publicul e agasat, enervat şi exasperat de către Barba, căci respingerea saluturilor pare arhaică şi cenzurarea, plăcerea întâlnirii finale actor-spectator, în numele unei poziţii vetuste. Nu, teatrul nu mai e preocupat ca o experienţa extremă, in afara normelor, ca o aventură atipică, o expediţie spre necunoscut, el este asimilat unui act artistic – şi nu e nimic nedemn în această constatare – un act în care saluturile de la sfârşit marchează finalul şi încearcă să-i recompenseze pe actori.

Este un ultimo partaj în care Barba îl interzice în numele unei intransigenţe castratoare. Altădată, se făcea procesul spectatorului, dar, în plină “societate a spectacolului” el este caduc azi, iar faptul de a fi asistat la un spectacol produce o mândrie publicului care se asumă şi se exprimă prin aplauze şi saluturi în momentul regăsirii cu actorii. Refuzându-le acest lucru, Barba produce o frustrare.

CITEȘTE ȘI  Festivalul de Teatru „Atelier” Sfîntu-Gheorghe

Decepţionaţi, spectatorii revin la realitate după ratarea acestui contact ultim care, de fapt, ar fi putut să-i reconforteze în sentimental că, împreună, – actori şi spectator – formează o comuniune. Interzicând practica saluturilor, actorii lui Barba, instaurează o inutilă şi de neînţeles stare de vină a spectacolului. Târziu, în noapte, ne despărţim, actori şi public, cu decepţia unei întâlniri ratate şi trunchiate.

Aplauzele – semen se punctuaţie

Aplauzele trebuie sau nu puse în scenă? Lui Strehler îi plăcea să o facă, pe când Vitez mărturisisea că detesta acest exerciţiu. Două familii, două moduri de rapoarte diferită la probleme-cheie a finalului şi tranziţiei. Cei care pun în scenă saluturile nu se acomodează cu claritatea punctului final ca si cum ar dori să prelungească spectacolul dincolo de limita acestuia. Oprirea reprezentaţiei nu e din plin asumată, mişcarea se continuă graţie acestor puncte de suspensie care sunt saluturile ”regizate”. La Stehler, in II Campiello, de exemplu, actorii nu-şi luau  liber de la personaje si, ămpreună, încercau să menţină bucuria spectatorului, ca o frză căreia scriitorul vrea să îi întârzie finalul explicit şi o face să moară încetişor… Într-un spectacol recent al lui Pippo Delbono, Questo buio feroce, personajele reveneau şi, într-o primă fază, ca într-o paradă mortuară, suspendau spectacolul, dar fără să-l încheie şi, doar la al doilea tur, se dezvăluiau, se lăsau descoperite şi abia atunci interveneau primele aplauze. Pippo Delbono favoriza astfel o tranziţie. A impune saluturile ca pe un punct, înseamnă să restaurezi, fără menajamente, autoritatea realitaţii şi sî interzici incertitudinea punctelor de suspensie.

Ierarhie şi democraţie

Totul ne lasă să bănuim că estetica romantic este la originea ierarhizării scenice explicite, care acordă un loc important protagonistului in momentul saluturilor. Izolat, acesta din urmă înaintează singur spre sala care-i aclamă prestaţia şi, mai apoi, în ordine descrescătoare, partenerii săi revin, respectând, astfel,  ordinea rolurilor pe care saluturile le confirm şi le asumă. Această practică este pusă la îndoiala astăzi, în Franţt, deoarece adduce prejudicii omogenităţii ansamblului. Cultului protagonistului  I de succeed democraţia corală a distribuţiei fără o prezentare distinctă.

Aparţia succesivă a interpreţilor e înlocuită, în Franţa, printr-o abordare democratică, preocupată de a afirma munca teatrală ca pe o muncă în echipă. De acum înainte, grupul se prezintă împreună. Se reclamă de la o viziune colectivă, pe care saluturile nu trebuie să o contrarieze. Nimeni nu se distinge şi, umăr la umăr, actorii fac trunchi comun.

Această “democratizare” implică o ştergere prea evident a individualităţilor şi-i interzice spectatorului sa-şi varize reacţiile, în aşa  măsură, încât, uneori, deplânge absenţa, aşa cum o spune despre alegeri, unei “doze” de personalizare. Nu ne mai dorim să fim un spectator-arbitru, ci un public-partener. Dacă în ierarhia saluturilot în funcţie de rol, jenează dimensiunea colectivă a muncii, practicată în Germania, privilegiind prestaţia individual, democratizarea, “egalitară” conduce la sacrificarea identitaţilor artistice. Aici de confruntă două tipuri de diferenţiere, dar şi două tipuri de lucru în echipă.

DACĂ ŢI-A PLACUT ARTICOLUL DA-NE UN LIKE. RAMAI CONECTAT PE PAGINA DE FACEBOOK E-CULTURA


e-Cultura.info

Tweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

RĂMÂI CONECTAT

DESPRE NOI

CATEGORII

AGENȚII DE PRESĂ PARTENERE
                                                                                                                                        

                  Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale.
         Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                                                     
 e-cultura.info © 2013 - 2017