Ioana Pârvulescu: "Nu există ucigaş mai cumplit pentru poezie decât politica“

Ioana Pârvulescu: “Nu există ucigaş mai cumplit pentru poezie decât politica“

Scriitoarea Ioana Pârvulescu

Scriitoarea Ioana Pârvulescu

Autoarea Ioana Pârvulescu, care a publicat recent volumul de versuri „Cum continuă povestea“, îşi aminteşte ce amprentă a lăsat comunismul asupra stilisticii unor scriitori. În acea perioadă, un scriitor era considerat cu atât mai bun, cu cât era mai frust.

Ioana Pârvulescu s-a împrietenit cu timpul, care a învăţat-o că amânarea scrisului poate duce la ratarea întâlnirii cu inspiraţia. Pentru ca această întâlnire să aibă loc, inspiraţia trebuie să-i găsească pe scriitori la masa de lucru, căci munca este importantă atât în cazul poeziei, cât şi în cel al prozei.

Autoarea nu are timp să scrie zilnic, aşa cum şi-ar dori, şi, de aceea, rămâne permanent atentă şi caută să înţeleagă ce se întâmplă cu ea, cu cei din jur, cu viaţa. Astfel, reuşeşte să scrie în ea însăşi, adică să-şi fixeze interior nişte lucruri, cărora le dă formă literală şi literară, atunci când simte că e momentul potrivit.

Reporter: În prefaţa volumului de versuri „Cum continuă povestea“ mărturisiţi că v-aţi întrerupt din romanul „Inocenţii“ pentru a scrie aceste poeme, pentru că nu aţi avut de ales. Nevoia de exprimare prin intermediul poeziei nu poate fi amânată?

Ioana Pârvulescu: Prin întrebarea asta atingeţi, cred, o chestiune esenţială: legătura scriitorului cu timpul. Eu am o bună prietenie cu timpul, m-a ajutat mereu. Dar dacă există un lucru la care ştiu din experienţă că amânarea face rău, acesta e scrisul, indiferent că e vorba de poezie sau de proză. Cam toţi scriitorii au remarcat asta. Am citit zilele trecute în jurnalul lui Julien Green aceeaşi observaţie, că există „rupturi de contact“ ireparabile. Ca să nu ratezi întâlnirea cu inspiraţia, unii, între care Baudelaire şi Julien Green însuşi, recomandă să scrii zilnic şi tocmai aşa îmi explic eu, într-un sens mai adânc, clişeul cu „geniu egal inspiraţie plus transpiraţie“, unde dominant e termenul al doilea, adică munca. Pentru că scriind zilnic, eşti sigur că nu ratezi conectarea la inspiraţie, care te vizitează doar uneori.

Reporter: Aveţi timp să scrieţi zilnic?

Ioana Pârvulescu: Din păcate, eu n-am avut niciodată timp pentru scrisul zilnic, nici pomeneală de aşa ceva, mereu a fost alt lucru mai urgent, mereu griji, mereu alte priorităţi, cum se spune. Poemele le-am compus mai întâi interior, în timp îndelungat, dar în vara acestui an le-a venit sorocul să-şi ia forma literală, şi literară, fireşte. Cei vechi credeau, cum ştiţi, în inspiraţie, în muză. Eu cred că secretul stă în momentul în care culegi o carte, o poezie, o povestire din marele pom al scrisului, în aşa fel încât să nu fie nici verde, nici răscoaptă. Marile nereuşite vin din ratarea momentului în care îţi scrii cartea, prea devreme sau prea târziu. De altfel, şi cu viaţa e la fel.

Reporter: Aţi structurat cartea sub forma unui jurnal în versuri, scris în şapte săptămâni. A fost întâmplătoare alegerea cifrei şapte?

Ioana Pârvulescu: Am dintotdeauna o fascinaţie a numerelor, nu ştiu cum se explică. De pildă, ziua mea de naştere, zece ianuarie, e simetrică şi scrisă parcă în baza doi. Câte un număr iese în faţă într-un anumit moment al vieţii mele, iar perioadele de şapte ani mi-au colorat diferit existenţa. Preocuparea s-a accentuat uneori: de pildă, când m-am ocupat, la diplomă, de Thomas Mann şi, mai târziu, de un poet de secol XVII, Angelus Silesius, precum şi de alţi poeţi baroci, care brodau numerologic, căutând semnificaţia de adâncime a cifrelor.    Îmi puteţi da un exemplu? Angelus şi-a scris „Călătorul heruvimic“ în şapte zile. Era felul lui de a-l pune în armonie pe om cu Dumnezeu, a cărui creaţie a fost făcută tot în şapte zile. Eu nu mi-am scris cartea în şapte zile, n-aş avea un asemenea tupeu, dar ideea de săptămână, de şapte zile,  mi s-a părut potrivită pentru un jurnal poetic. De ce şapte săptămâni? Aici e chiar întâmplarea, aveam în jur de 50 de poeme valabile.

Scriitoarea Ioana Pârvulescu

Scriitoarea Ioana Pârvulescu

Reporter: Cuvintele „trup“ şi „suflet“ sunt prezente în mai multe poeme. De unde pleacă poezia, dintr-un disconfort al trupului sau al sufletului?

Ioana Pârvulescu: De ce neapărat disconfort? „Nevoie“ e mult mai bine spus. Sau, aşa cum a spus criticul Cosmin Ciotloş, într-o frumoasă cronică la carte, din „România literară“, scriu pentru că, la fel ca în alte lucruri esenţiale din viaţă, n-am de ales. Nici scrisul „nu te-ntreabă dacă vrei“. Cât despre distincţia trup-suflet, unii s-ar întreba – au şi făcut-o, în istoria filozofiei – dacă le poţi separa. Poate aş face mai degrabă opoziţia trup/spirit. La ultimul cutremur mai mare pe care l-am simţit, mi-am dat seama că diferenţa trup/spirit e palpabilă. Spiritul meu a rămas calm şi împăcat, dar în trup am simţit clar spaima, mi s-a strâns inima. Cutremurul numit poezie pleacă însă din suflet.

Reporter: Dar de ce sunteţi atât de sigură că acesta este ultimul volum de poezie?

Ioana Pârvulescu: Ca să mai scriu unul, mi-ar trebui încă o viaţă. E o carte pe care o scrii o dată în viaţă. Îmi amintesc că atunci când şi-a lansat „Infinitul dinăuntru“, un splendid eseu filozofic despre teatru şi lume, literatură şi lume, Vlad Zografi a spus că a pus în el tot ce-a gândit el pe temele astea, de la început şi până în clipa scrierii. Cam la fel mi s-a întâmplat şi mie. Poate într-o altă viaţă, în care eu aş creşte altfel, aş mai scrie o carte de poeme. E una filtrată, de esenţe tari, una dintre acelea pentru care mi-am ţinut mintea, simţurile şi simţirile treze de-a lungul timpului. Cu excepţia titlurilor puse în paranteză la final, cartea se deosebeşte radical de cea din 1990, când am scris, dimpotrivă, un volum al clipei trecătoare, al detaliului.

Reporter: Cum construia Ioana Pârvulescu poeziile la vârsta de zece ani?

Ioana Pârvulescu: Versificam fără grijă, cuvinte goale ce din coadă au să sune. Le compuneam de-atunci în gând, le ţineam minte, şi le puneam pe hârtie gata făcute. Era simplu, erau poezii cu rimă. De altfel, sacrificam orice de dragul rimei. Ieşeau strofe copilăreşti, şchioape, cu un comic involuntar care m-a făcut să râd cu lacrimi, mai târziu. M-am distrat să văd că nu lipseau, dintr-una din primele poeme, „ţăranii pe ogor“ care „seamănă cu spor“, deşi n-aveam experienţe la ţară, n-aveam bunici acolo, eram orăşeancă şi n-aveam habar ce scriu. 

CITEȘTE ȘI  Kiki Vasilescu: România are lucruri interesante care nu sunt promovate

Reporter: Cum vă alegeaţi temele poemelor?

Ioana Pârvulescu: Văzând că scriu, bunica maternă, care avea pasiuni poetice simboliste, îmi dădea câte o temă: scrie o poezie numită „Ploaia“, „Soarele“ sau „Primăvara“, şi-aşa mai departe. Mă supuneam cu plăcere şi pe loc, iar după scurt timp mă duceam la ea cu poezia gata, un amestec de poem de abecedar şi mici stropi de trăire proprie. Ea se minuna cum se cuvine, ca să mă încurajeze.

Reporter: Faceţi frecvent trimiteri la personaje din cărţi pentru copii precum Micul prinţ, Winnie, Alice în Ţara Minunilor. După ce ne maturizăm, mai reuşim să înţelegem mesajele din aceste volume?

Ioana Pârvulescu: Aş spune exact invers: numai după ce ne maturizăm le înţelegem. Copiii citesc altfel, ei se împrietenesc pur şi simplu cu o lume plină de fiinţe vii, fără să-i deranjeze dacă legile fizice ale acestui univers nou sfidează legile fizice ale universului obişnuit. Că o persoană poate aluneca pe balustradă în sus, ca în „Mary Poppins“, nu-l deranjează pe nici un copil. Când creşti, când te loveşti de coarnele problemelor, cum spune Nietzsche, pe care îl citez într-un poem, abia atunci înţelegi subtextele. Marii autori pentru copii scriu cu subtext, iar acesta poate avea multe nuanţe, între care şi tristeţea, dacă nu chiar disperarea, critica, sarcasmul. Cărţile importante pentru copii au avut succes mai întâi la părinţi, apoi la copii, apoi la foştii copii deveniţi părinţi şi tot aşa. Dar cel mai bine le înţeleg adulţii.

Scriitoarea Ioana Pârvulescu

Scriitoarea Ioana Pârvulescu

Reporter: Aţi afirmat că „purtăm în noi mai multe vieţi“. În ce momente vă întâlniţi cu Ioanele din celelalte lumi?

Ioana Pârvulescu: Cel mai des, când scriu. Cred că scrisul cere şi un efort de strângere laolaltă a tuturor eurilor tale succesive. Unde-i un singur eu, nu-i putere, unde-s două, puterea creşte, vorba clasicului, iar unde-s toate, cartea are şanse să iasă bună. E, oarecum, o întâlnire pe care ţi-o dai cu toate persoanele care s-au numit, în timp, ca tine, şi în care nu te mai recunoşti. Fiecare din aceste persoane, cu trupuri diferite, cu probleme foarte diferite, cu calităţi diferite, fiecare te poate ajuta atunci când scrii, are o soluţie la o problemă poetică sau narativă. Însă, când am vorbit de vieţile pe care le purtăm în noi, mă refeream la altceva: una concretizată anulează toate celelalte opţiuni.

Reporter: Aţi pomenit de opţiuni. Înainte de 1989, simţeaţi că vă era îngrădită libertatea de a crea?

Ioana Pârvulescu: De a crea nu, de a publica, da. De la un moment încolo asta ucide şi creaţia. Pe mine ‘89 m-a prins înainte de 30 de ani. Simţeam pe zi ce trece o apăsare tot mai mare şi sunt absolut, dar absolut sigură că nu s-ar fi ales nimic de mine, dacă nu s-ar fi schimbat istoria mare. M-aş fi topit cu încetul, tăcut, fără să dau căldură, ca un cărbune de lignit.

Reporter: Aţi debutat, în 1990, cu volumul de poezii „Lenevind într-un ochi“. Cum aţi făcut trecerea de la poezie la proză?

Ioana Pârvulescu: Să debutezi cu poezie în 1990 înseamnă să te sinucizi ca poet. Era un an intens politic şi nu există ucigaş mai cumplit pentru poezie decât politica. Până în 1990, scrisesem de fapt şi poezie, şi proză, aveam deja un roman de sertar, numai că nu am putut să public nimic. Volumul de poezie l-am dus la o editură, sperând să poată apărea, pe vremea aceea era mai simplu să debutezi cu poezie. Totuşi, la mine nu s-a putut decât după ruptura istorică din 1989. Las de o parte debutul la grămadă, din 1988, într-un volum colectiv, comentat de Nicolae Manolescu într-o cronică în care mi-a apreciat şi mie contribuţia, vreo şapte poezii, lucru care m-a bucurat cum nu pot spune. Domnul Manolescu era vocea de maximă încredere pentru noi, premiul cel mai mare pe care-l puteai lua. Dar eu frecventam cenaclul de proză al lui Crohmălniceanu, aşa că n-a fost vorba de o trecere, scriam mai ales proză.

Reporter: Care este legătura dintre romanele „Viaţa începe vineri“ şi „Viitorul începe luni“?

Ioana Pârvulescu: Bucureştiul din „Belle époque“, câteva zile din 1897, câteva din 1898, câteva personaje, gazetăria şi călătoria în timp. În primul pare să fie un călător care cade din timpul nostru în timpul lor, în al doilea, o călătoare care cade din timpul lor într-al nostru. Cei doi, Dan şi Iulia, care se şi întâlnesc încă din primul roman, nu fac totuşi schimb de impresii, ceea ce ar fi fost o soluţie estetică facilă. Pentru că, de fapt, nu ştim dacă lucrurile sunt chiar aşa sau sunt simple impresii, boli ale imaginaţiei şi sensibilităţii personajelor. N-am făcut roman ştiinţifico-fantastic, nici măcar fantastic, ci un roman cu mister, „ca viaţa însăşi“, în care, la fel, nu ştim de unde cădem şi încotro vom cădea după „exitus“. Un lucru pe care nimeni nu l-a observat sunt indiciile că Dan a căzut, „din viaţă-n viaţă“, la Băneasa, unde e un aeroport. Scrierea romanului are şi o poveste, dar nu sunt încă pregătită s-o spun.

Reporter: Aţi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“ aproape un deceniu, la Editura Humanitas. Ce responsabilităţi aţi avut?

Ioana Pârvulescu: Am gândit colecţia, am botezat-o şi am îngrijit-o, aş spune chiar că i-am purtat de grijă, ceea ce include o atitudine mai implicată: de la alegerea titlurilor şi până la corectură şi redactare finală, după corector şi redactor. În plus, am realizat prezentarea de pagina a II-a şi de coperta a IV-a pentru absolut toate volumele. M-am ocupat şi de partea de promovare, de cataloage, de lansări. Am făcut-o din tot sufletul, pentru că am crezut şi încă mai cred în titlurile pe care le-am publicat aici, cu foarte puţine excepţii.

e-Cultura.info/ Autor: Medeea Stan – Adevarul cultura

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like. Urmăreşte: www.e-cultura.info pe FACEBOOK

Tweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

RĂMÂI CONECTAT

DESPRE NOI

CATEGORII

AGENȚII DE PRESĂ PARTENERE
                                                                                                                                        

                  Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale.
         Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                                                     
 e-cultura.info © 2013 - 2017