Lector. Dr. Alexandru Matei: Propaganda a avut ecoul cel mai mare la televiziune

Lector. Dr. Alexandru Matei: “Propaganda a avut ecoul cel mai mare la televiziune”

Lector. Dr. Alexandru Matei

Lector. Dr. Alexandru Matei

Alexandru Matei, lector doctor la Departamentul de Limbi Moderne Aplicate din cadrul Universităţii Europei de Sud-Est Lumina şi bursier New Europe College a acordat platformei media-culturale e-Cultura.info un interviu în care vorbește despre volumul “O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983)”. 

Volum ridică întrebări pertinente despre rolul Televiziunii Române socialiste, atât ca fereastră spre cultura de masă europeană, cât şi ca instrument politic şi ideologic“Fiind obligați să facem lucruri, nu ne plăcea să le facem și regimul comunist nu și-a dat seama. Ceaușescu, care era cel mai habotnic dintre toți liderii comuniști, cu atât mai mult nu și-a dat seama că omul nu poate fi vigilent cu sine însuși și conștient de sine însuși tot timpul și responsabil oricând”. 

Acesta a participat la o discuție în cadrul Serilor Facultîții de Litere din Brașov desfașurat la o librărie . e-Cultura.info este partener media al evenimentului

Reporter: Cum aţi ajuns să scrieţi despre televiziune?

Alexandru Matei: Îmi plăceau serialele, filmele de sâmbătă seara, îmi plăcea să mă uit la ficțiuni, ca să zic așa, îmi plăceau varietățile. Am stat cu mătușa și bunica când eram mic și m-a influențat ceea ce le plăcea lor. Existau programe pentru copii foarte bune, mai ales duminică dimineața, sâmbătă dimineața, „Omul din Atlantis”, de pildă, pe care bănuiesc că nu l-ați apucat. În „Omul din Atlantis” juca Patrick Duffy care era Bobby din „Dallas”.

Omul din Atlantis era un personaj care trăia sub apă, filmul era filmat sub apă și sub apă avea el locuința, camera, se așeza pe scaun; o chestie dintr-asta care-i fascina pe toți copii de atunci și toți ne uitam la „Omul din Atlantis”. Și avea niște tălpi din acelea, de scafandru, cu care înota, pentru că el era de fapt un humanoid, semăna foarte mult cu un on dar avea câteva bătăi fizice în plus pentru a-și duce viața sub apă. „Arabella”, pe care poate totuși o mai știți, era un serial pentru copii, cehoslovac, în care era vorba despre două fete, una blonda și una, am senzația că bună, care era Arabella și una brunetă, sora vitregă, haină.

Era o combinație de cotidian, totul se întâmpla în Cehoslovacia zilelor noastre, vedeai blocuri, spațiul cotidian, cu magie, se filma într-un castel și existau niște elemente magice. Inelul, de pildă, pe care îl învârteai pe un deget și personajul dispărea sau apărea și un glob de sticlă, peste care dădeai cu mâna și vedeai ceea ce face persoana iubită, de pildă; puteai să vezi ceea ce face altcineva. Cam astea au fost emisiunile importante din copilărie.

Mă mai uitam la știri, din când în când, pe la 11-12 ani începusem să urmăresc și actualitatea internațională, ceea ce se putea vedea la noi, și ceea ce se putea vedea la noi erau misiunile pentru pace ale studenților din Seul și luptele din Israel și Palestina și cam nimic altceva, dar oricum mai mult decât nimic, și să nu uit, prin anii `80 începe Ceaușescu să viziteze țări din Africa și Asia de Sud-Est, ceea ce ținea locul a ceea ce putem vedea astăzi câteodată pe National Geografic, de exemplu. Adică Ceaușescu mergea în Zair și interesant era să vezi ca transmisiune din Zair când Ceaușescu ateriza la Kinshasa, celebrul președinte Mobutu Sese Seko – pe care l-am învățat atunci –organiza în cinstea venirii lui Ceaușescu dansuri cu negri și, pentru mine, copil, era o chestie inedită și atunci îmi plăcea să mă uit la turneele lui Ceaușescu. El făcea turnee în patru, cinci țări; adică pornea în Africa și vedea Zair, Insulele Capului Verde, Congo și încă o țară. Sau se ducea în Asia de Sud-est și vedea Bangladesh, Nepal – în Nepal îl plimbau cu o caleașcă specială, în Bangladesh, la Dhaka, îi dădeau cheia orașului – și-atunci nu Ceaușescu conta atât de mult, cât faptul că vedeam imagini din Bangladesh, Nepal –nu erau lucruri pe care să le vedem nici măcar astăzi.

Lector. Dr. Alexandru Matei

Lector. Dr. Alexandru Matei

Reporter:: În ce măsură credeți că autoritățile din aceea vreme și-au îndeplinit misiunea de făurire a conștiinței socialiste prin intermediul TVR?

Alexandru Matei: Nu prea și-au îndeplinit-o, pentru că e o misiune care nu putea fi îndeplinită. Poți să-l convingi pe un om să facă lucruri încercând să-l determini implicit comportamental. În momentul în care îl obligi pe un om, adică în momentul în care explicitezi conținutul ideologic al unei cerințe sau al unui comandament, în momentul în care îi ceri omului explicit ceva, de cele mai multe ori refuză sau nu acceptă. Gândiți-vă la un lucru. Noi știm că e bine să nu urcăm scările pe jos și să mergem cu liftul. În momentul în care avem alternativa, adică avem lift și scări, unii nu se duc cu liftul, urcă pe scări, ca să facă sport. Dar dacă n-ai lift, atunci, deși e mai bine să urci pe scări, te gândești tocmai că n-ai lift și că, uite, ai fi urcat cu liftul.

Eșecul a fost din acest punct de vedere. Fiind obligați să facem lucruri, nu ne plăcea să le facem și regimul comunist nu și-a dat seama. Ceaușescu, care era cel mai habotnic dintre toți liderii comuniști, cu atât mai mult nu și-a dat seama că omul nu poate fi vigilent cu sine însuși și conștient de sine însuși tot timpul și responsabil oricând. Lui îi place să uite de faptul că e responsabil, să uite de faptul că e o ființă rațională, televiziune fiind un loc unde el mai degrabă uită decât își amintește. Ori, Ceaușescu voia să facă în așa fel încât ca televiziunea să fie ceea ce îi amintește omului că e responsabil. Și atunci, respingerea a fost limpede. Ceaușescu știa de chestiunea asta pentru că exista un oficiu de sondaje al televiziunii, în care se urmăreau audiențele emisiunilor. Ceaușescu știa, de-a lungul anilor `70, că lumea se uită la filme. Și pe la sfârșitul anilor `70 era conștient de faptul că misiunea eșuase. De aceea, sunt convins, a și redus programul de televiziune la cele două ore din anii `80-`85, pentru că știa că nu fusese un mijloc de propagandă eficace.

În același timp, însă nu-și dăduse seama că deja în anii `80 lucrurile nu mai puteau fi schimbate, pentru că exista, pe de o parte, posibilitatea de a ne uita la alte canale, ceea ce se și întâmpla, și exista video-ul, care a intrat în țară după `84-`85; casetele video iarăși încep să intre în țară și puteai să-ți folosești televizorul pentru a vedea altceva decât emisiunile transmise de ei. E drept că, conform documentelor pe care le-am văzut și conform mărturiilor pe care le știu, Securitatea l-a avertizat pe Ceaușescu că a anula sau a reduce programul de televiziune, nu e un lucru bun, întrucât lumea nu o să muncească în loc de a se uita la televizor, ci se va uita la ceea ce se găsește pe lângă. Dar eu nu cred că-l mai interesa chestia asta, după `85, nu cred că mai era sensibil la așa ceva.

Televiziune a fost deci, până la urmă, un factor de occidentalizare, poate superficială, dar de liberalizare a regimului „mental” al oamenilor. Puteai să-o înlocuiești cu un film pe video. Sigur, nu toți, mai puțini, dar vreau să spun că dacă aveai mijloacele, puteai să faci asta.

Reporter: Putem spune că și astăzi anumite televiziuni reprezintă „backingvocals-ul” vocilor înflăcărate ale conducătorilor politici?

Alexandru Matei: Da și nu. Fenomenul politizării excesive a televiziunilor probabil că apare prin anii 2000, evident, în momentul în care se înmulțesc foarte mult canalele și în momentul în care întâmplă ceva cu dimensiunea informativă. Noi știm că televiziunii i se cere, ca oricărui mediu. să fie obiectivă, adică, de pildă, să invite doi contracandidați la președinție, sau doi contracandidați politici oricum și să asigure un echilibru prin întrebările și prin atitudinea moderatorului. Chestia asta se întâmpla în anii `90, când televiziunea era foarte marcată de politic și lumea cerea apariția televiziunilor particulare, lucru care s-a întâmplat. În anii 2000 lucrurile se schimbă pentru că oamenilor le place să audă ce vor, și-atunci, televiziunile înmulțindu-se, nemaiexistând ideea de televiziune națională care menține echilibrul între partizanatul politic, fiecare televiziune, sau fiecare partid, mai degrabă, are o televiziune în care se poartă un discurs pe care un segment de populație vrea să-l audă. Și atunci, tu când deschizi televizorul pe un post privat , de pildă, nu-l deschizi ca să vezi un act jurnalistic în sens clasic, ci ca să auzi cum e înjurat Băsescu; pentru că și tu îl înjuri, dar acum altcineva e porta-vocea ta.

Sau dacă deschizi pe alt post privat băsist, la fel, vrei să auzi cum sunt înjurați ceilalți. Televiziunea, este în momentul acesta, locul în care se poartă o serie de discursuri, dintre care unul să fie discursul tău mental, eventual mut sau pe care îl spui cu amicii, dar să ai niște porta-voci care să spună public ceea ce tu îți spui ție. Iar ideea veche a televiziunii obiective s-a dus. Mai există…Ați văzut că au existat dezbaterile, dar de obicei la un post de televiziune nu sunt invitați dușmanii, adică niciodată n-ai cele două puncte de vedere. Ai cele două puncte de vedere altfel, dacă alternezi două posturi, le ai pe amândouă. Dar de obicei nu alternezi două posturi, că n-ai cum, și atunci rămâi cu convingerea ta, până la capăt, pentru că te uiți pe același post în care, dacă s-ar schimba discursul, te-ai simți înșelat și ai schimba postul.

Publicul îmbătrânește, și atunci televiziunile se adresează unui public tot mai în vârstă, care are nostalgia stabilității, fidelității. Numai că acesta a fost și calculul greșit din momentul alegerilor, când nu și-au dat seama că ele, televiziunile, nu pot alege președintele, pentru că există internetul, care a fost extrem de important. Acum își dau seama, dar n-au ce face. Dacă își dau seama, ce pot altceva să facă decât să-și mențină tot mai mult din publicul fidel. Exemplul cel mai bun de public fidel, care a scăzut, dar există în continuare e Vadim. Tinerii de vârsta ta, în 2000 l-au votat pe Vadim pentru că se plictisiseră de discursul, în perioada aceea deja adormitor, al lui Iliescu. Și Vadim era, în perioada aceea, un fel de Băsescu. Sigur că, eu știu foarte bine ce făcuse Vadim înainte de  89, el fiind partizanul cultului personalității Elenei Ceaușescu, dar l-au votat pe el, pentru că el avea un discurs foarte hotărât și părea să fie extrem de activ. El și-a păstrat și acum o marjă din publicul acela; nu mai intră în Parlament, dar, gândiți-vă, sunt 25 de ani. Și de 25 de ani el are România Mare, pe care o vinde, pentru că ziarul acela nu din publicitate se întreține. A fost un personaj care și-a păstrat o parte din public. Că acum a ajuns la „Un show păcătos” sau la „Te pui cu blondele” în loc de emisiunile politice serioase de odinioară, da, dar, până la urmă, decât nimic, e bine și atât.

Volumul "O tribunăcaptivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983)”

Volumul “O tribunăcaptivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983)”

Reporter: Credeți că propaganda a avut un ecou mai mare în presa scrisă, ca de exemplu în „Viața studențească”, „Scânteia tineretului”, „Amfiteatru”, sau în cea audiovizuală?

Alexandru Matei:Propaganda a avut ecoul cel mai mare la televiziune, numai că a avut ecoul cel mai mare, atâta timp cât a fost făcută bine. În sensul în care orice propagandă are nevoie de dușmani.

Până în 1984, în televiziune se realizau emisiuni care criticau atitudini, comportamente individuale ale celor din interior, ale cetățenilor. Pe de altă parte, la sfârșitul anilor `70 începe un ciclu de emisiuni, foarte interesant, care vorbește despre emigranți români care au ajuns în Occident și și-au dat seama că viața e mult mai dificilă acolo și s-au întors cu coada între picioare în țară; și care povestesc experiența lor nefericită. E probabil că aceste emisiuni au fost realizate cu ajutorul Securității. Eu am vorbit cu realizatoarea lor, pe care am cunoscut-o înainte să-i văd emisiunile, din păcate, care nu mi-a confirmat ceea ce știam eu, altcineva ar fi zis că e probabil ca Securitatea să fi intervenit și să fi dat cazurile.

Eu bănuiesc că nu exista cineva care voia să apară în emisiuni ca fiind fugarul revenit, fiul rătăcitor revenit. Probabil că oamenii erau obligați să apară în aceste emisiuni, în care se întâmpla un lucru interesant. Ei erau socotiți vinovați în momentul în care erau cetățeni români plecați în Occident; din momentul în care, tot ei, ajunși în Occident, nu-și găseau calea acolo, vinovată era societatea de acolo. Și am un exemplu, prima emisiune din acest ciclu, în `76, un saxofonist din Cluj pleacă în Germania Federală. Evident că Germania era oaia neagră a Occidentului pentru că acolo funcționa postul de radio Europa Liberă. Se spune că, da putea să plece oricând, că făcea turnee, deci că nu avea niciun motiv să fugă, dar el povestește, blamându-se pe sine, că un moment de rătăcire l-a făcut să fie sensibil la oferta unui coleg care îi propusese un post într-o orchestră locală. Însă, odată intrat în lagăr, lucrurile se adunau, lumea se purta cu el ca și cum ar fi fost un deținut și s-a simțit umilit. În momentul în care s-a simțit umilit, nu mia era el de vină, era doar societatea din jur. El era de vină de cum devenea cetățean al României. El, ca cetățean al României era singur de vină, societatea nu. El nu plecase din cauza lucrurilor de la noi, ci din cauză că avusese un pitic pe creier.

CITEȘTE ȘI  Remus Azoiței: Mă consider un român stabilit la Londra și un englez cu suflet românesc

Ori acolo, gata! Piticii lui dispăruseră cu totul, el era o persoană responsabilă, pură, exonerată de orice vină și societatea occidentală era cea care îl umilea și îl făcea să revină. Scena asta se încheie cu melodia pe care o știți și pe care o interpreta Tudor Gheorghe atunci, „Acolo este țara mea”. Atâta timp cât există un element negativ, scos în evidență într-o emisiune, există șanse ca propaganda să funcționeze. Însă, după 1984, orice emisiune negativă a fost interzisă. Din momentul acela, opinia mea este că propaganda n-a mai avut nici un impact. Și era mult mai eficace la sfârșitul anilor `70 decât a fost la sfârșitul anilor `80, deși, dacă nu stai să urmărești programele pe o perioadă mai mare, ai senzația că și în anii `80 ar fi putut fi, dar vă spun eu, nu există o propagandă care să nu aibă un dușman, ori atunci nu mai exista niciunul. Nu aveai voie să amintești nimic despre ceea ce ar fi partea negativă, nici despre Occident. Propaganda își pierduse, după mine, orice eficacitate.

Reporter: V-ar interesa și o cercetare care să vizeze propaganda comunistă din presa scrisă?

Alexandru Matei: Da, mă gândesc la altceva însă. Asta e o chestiune pe care aș face-o în echipă. M-ar interesa o cercetare care să vizeze cultura de masă în perioada socialistă pe dimensiunile televiziune, radio, film și presă scrisă, dar nu neapărat cotidiene, pentru că sunt multe, mai degrabă revistele glossy, revistele de atunci, care sunt „Cinema” care apare în `63, „Flacăra”, care e mai veche, dar care se schimbă, „Femeia”. M-am și apucat un pic. Dintre toate, „Cinema”-ul e cel mai nou și cel mai occidental atunci, realizat pe modelul francez. „Femeia”, în `64, seamănă cu „Femeia” din anii `50, nu se schimbase mult, dar urma să se schimbe, iar „Flacăra”, bănuiesc că se schimbă mai mult după ce vine Păunescu, dar „Flacăra” era intermediară în anii `64-`65; eu vorbesc de anii în care începe deschiderea. „Contemporanul”, de asemenea, este o revistă interesantă. Am citit mai mult, pentru că pentru televiziune există documentul care se chema pe atunci cronica TV, adică ziariști care scriau ce vedeau, și ea începe în mod absolut în 1963, în „Contemporanul”, care asigura prezentarea tuturor artelor, inclusiv a celor pe care le-am numi astăzi design de exterior, adică vorbea despre arhitectură, despre mobilierul din casă, vorbea până și despre desenele de pe cutiile de chibrituri; dacă ar fi bine să le schimbăm designul sau nu, pentru că cutiile de chibrituri nu arătau bine. Se vorbea despre film, despre teatru, despre televiziune, despre arta stradală sau design exterior, interior, tot. Și semăna cu o dilemă, era „Dilema” de astăzi. Știri externe, comentarii externe ș.a.m.d. Asta m-ar interesa. Pentru ziare ar fi de studiat mai mult. Desigur că ar fi interesant, dar toată această cercetare ar implica o echipă, că n-ar putea s-o facă unul singur. Mie mi se pare extrem de interesantă cultura de masă care exista atunci.

Reporter: În ce măsură se diferențiază TVR-ul de acum de TVR-ul din perioada comunistă?

Alexandru Matei: Imediat după `90, TVR-ul a încercat să redevină ceea ce fusese în anii `70. Aici se întâmplă un lucru pe care e bine să îl știm și despre care am aflat și eu citind. În anii `80, Ceaușescu suspendă cam toate schimburile de experiență cu exteriorul, ceea ce înseamnă că, în anii `80, lumea se deprofesionalizează, pentru că circulă extrem de puțin. Până în anii `80, existau schimburi de experiență, existau mai ales în anii `60 o mulțime de oameni care erau trimiși la specializare în Vest sau în Est.

Cei din televiziune nu știau nimic despre ceea ce se întâmplase în anii `80 în Occident, ori anii `80, în televiziune sunt extrem de importanți, pentru că atunci apar canalele private pe continent. În anii `80 se schimbă peisajul audiovizual. Schimbându-se peisajul, influența modelului american devine predominantă. Sunt două modele de televiziune pe lume, modelul european, care era BBC și modelul american.

Volumul O tribuna captivanta. Televiziune, ideologie, societate în Romania socialista (1965-1983)

O tribuna captivanta. Televiziune, ideologie, societate în Romania socialista (1965-1983)

Ele apar cam în același timp, tocmai de aceea pot fi două, pentru că acolo unde televiziunea nu apucase să apară, se impune modelul american, în toate zonele cu influență ale Americii, iar BBC-ul se impune pe continent. Și concurența care apare în anii `70-`80, face ca modelul american să se impună. Televiziunea română din anii `60 funcționează pe modelul european, este un serviciu public, după care se întâmplă ceea ce știm că se întâmplă, și în anii `90, încearcă să redevină serviciul public care fusese, doar că contextul era altul și când vine Pro TV-ul în `95, sparge tot, pentru că tehnic nu cred că înnoiseră foarte mult, limbajul era același.

Ei făceau ceea ce ar fi făcut în anii `70 în anii `90 și multe dintre titlurile emisiunilor vechi reveniseră. M-am uitat pe programul de televiziune din `90.  După `95 încearcă să facă o sinteză între serviciul public și ceea ce se întâmplă de succes la posturi particulare, numai că marea hibă a televiziunii este legea audiovizualului care  ține televiziunea sub autoritatea politicului, care are iarăși două defecte, faptul că se schimbă des și faptul că dacă dorești un PDG, poți să-l dai jos după un an, și vă spun eu că într-un an de zile, PDG-ul nu are timp să-i cunoască pe toți. Nu poți să fii schimbat după un an, doi, pentru că nu se poate schimba absolut nimic.

Al doilea defect este că mulți dintre cei care au ajuns acolo sunt (?) de partide. De pildă, în cazul lui Claudiu Săftoiu, li s-a interzis două săptămâni să facă emisiuni, n-au difuzat decât reluări, pentru că nu mai aveau bani. Dar, de fapt, înțeleg că există unii care erau din partea PSD-ului pe filiera PC, adică vroiau, cu alte cuvinte să distrugă televiziunea, pentru că interesul lor era ca Antenele să urce – și să știți că aici mi-a spus cineva, dar m-am gândit, așa e, televiziunea publică poate fi orice televiziune, nu e obligatoriu ca postul TVR să rămână televiziune publică.

Ar fi fost o lovitură ca, de pildă, un post privat să devină televiziunea publică. După mine, legea audiovizualului este cea care a împiedicat, de-a lungul timpului o evoluție în bine a televiziunii, și atâta timp cât legea va fi aceeași, nu văd cum s-ar putea schimba ceva, pentru că nu văd de ce politicul e nevoit să piloteze televiziunea, când acolo, în mod normal, ai nevoie de profesioniști. Chiar mă uitam, „Starea națiunii”, a lui Dragoș Pătraru, este, de pildă, ca format de emisiune, o imitație de Mircea Badea. Da, ok, e mult mai echilibrat decât Mircea Badea, evident, dar ai nevoie și de vedete, de oameni pe care să-i poți plăti bine și la care să te uiți, pentru că moderatorii de la televiziune în general sunt slabi, nu-ți vine să te uiți la ei; contează foarte mult asta, televiziunea e un spectacol. După câte știu eu, în audiențe e sub locul 5. Sigur, peste tot există posturi particulare care domină, sunt de acord cu asta, dar televiziunea publică ar trebui să vină cumva imediat după ele. […]

Reporter: Ce loc ocupă televiziunea astăzi în viața dumneavoastră?

Alexandru Matei: Nu mai ocupă un loc foarte important, dar e drept că acum pot să mă uit și cu un ochi mai de specialist decât o făceam înainte. După mine, televiziunea astăzi continuă să ocupe un loc important, dar nu în sensul clasic al uitatului la televizor, neapărat, ci în general, ca material audiovizual pe care putem să-l vedem pe internet, oricând.

Lector. Dr. Alexandru Matei

Lector. Dr. Alexandru Matei

N-aș putea să spun că e un loc major, aș putea să spun că face parte din cotidian, că dacă mi-e somn și nu mă culc imediat, mă pot uita la ceva, că nu mai contează foarte mult la ce. Asta nu e bine pentru televiziuni, până la urmă. Noi trăim într-o lume în care avem senzația că putem alege orice, dar de fapt avem aceleași lucruri, în mai mult exemplare, iar noi suntem puși să alegem între ele. Diferențele sunt mici. Dar, până la urmă, dacă vrei să vezi un concert, sau vrei să vezi un balet, sau vrei să vezi un spectacol de muzică cultă, contează foarte mult locul, adică te duci în sala de spectacol.

Televizorul e un cadru pus într-o cameră, acasă. Te ridici din pat, te duci la baie, te întorci, nu are dimensiunile acelea sobre ale spațiilor. Deși știți că în anii `50-`60, televiziunea se voia, pe modelul european, un loc de difuzare a culturii înalte. Desigur, că atunci era și fascinația televiziunii înseși. Atâta timp cât nu aveau decât concerte de muzică simfonică, se mai uitau, bineînțeles, dar, în momentul în care avea de ales, nu se mai uita acolo, pentru că acasă e un spațiu cotidian, unde există ideea asta de repetabilitate, ori concertul de muzică simfonică e un eveniment. Televiziunea nu e acel spațiu care să producă evenimente, decât în momentul în care evenimentele sunt autentice, cum s-a întâmplat cu atentatele de la Paris, și atunci, da, atunci te uiți la televizor să vezi ce se întâmplă. Dar aceste evenimente sunt destul de puține. Sigur, aici se bazează mult pe emisiuni și pe capacitatea redusă a spectatorilor de a-și da seama ce se întâmplă, în cazul reality-show-urilor, care sunt mult mai ieftine decât telenovelele, pentru că sunt oameni obișnuiți cărora le dai, nu știu cât le dai, le dai niște bani. […]

Reporter: Într- o țară care se află la 25 de ani distanță de perioada comunistă, pare că încă se mai practică „nepotismul literar“. Cum comentați protestele privind Premiul Eminescu, din acest an?

Alexandru Matei: Mie mi se pare că răspunsul domnului Martin e binevenit. Din câte am apucat să citesc, mai ales pe Facebook, probabil că Nicolae Manolescu nu a falsificat votul – așa cum ar putea fi suspectat în urma unei descrieri a faptelor pe care o face Florin Iaru – nu știu dacă le-a falsificat, totuși.

Probabil că nu le-a falsificat, ci probabil că în urma felului cum s-a desfășurat votul, adică două tururi de scrutin, cu telefoane, probabil că Gabriel Chifu a ieșit câștigător cu adevărat. Dar Mircea Martin scrie o scrisoare deschisă domnului Manolescu în care îi spune ca de acum încolo, procedura de vot să devină mult mai transparentă decât este acum. Dacă nu se va întâmpla așa, el își dă demisia din juriu. Așa cum s-a mai spus, probabil că o greșeală trebuie amendată, dar nu trebuie considerată atât de gravă încât să ducă la desființarea juriului.

Dacă lucrurile continuă, da, e un semnal de alarmă, însă, evident că probabil există și alte nemulțumiri legate de faptul că domnului Manolescu îi place să conducă Uniunea Scriitorilor. Există în România și nu numai aici, de altfel, o oarecare plăcere de a-ți exercita puterea, care, la un moment dat devine o plăcere în sine, indiferent de ceea ce se întâmplă în interiorul acestei puteri. Aici aș putea să dau exemplul „Observatorului”, în sensul că dacă Gabriel Chifu a luat Premiul Eminescu, dintr-un juriu din care făcea parte Nicolae Manolescu – care înțeleg că nu a fost președintele juriului – cartea mea n-a fost nominalizată la „Observatorul cultural”, pentru simplul motiv că eu sunt colaborator permanent al „Observatorului”. Și am suferit. Adică voiam să fiu nominalizat, era singurul loc în care aș fi putut fi nominalizat. Dar am înțeles. Nu prea e bine, atunci când există relații profesionale, să amesteci subordonarea cu procese care necesită obiectivitate. E bine să separi lucrurile. Până la urmă, nu e un capăt de țară că s-a întâmplat asta acum, dar de avertismentul dat de protestatari v-a trebui să se țină cont de acum încolo.

***

Alexandru Matei s-a născut la Bucureşti. Este licenţiat al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, unde a urmat de asemenea un masterat în antropologie culturală. Este doctor în literatură franceză contemporană, la Universitatea din Bucureşti şi la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris (2007). Între anii 2003 şi 2006 a beneficiat de o bursă doctorală oferită de Guvernul Francez.

Predă cursuri de Teoria literaturii la Universitatea din Bucureşti. Semnează studii, eseuri şi articole de teorie literară şi de istoria televiziunii române în numeroase reviste culturale din ţară şi din străinătate.

Este colaborator permanent la revistele Observator cultural (începând cu anul 2000), Dilema veche, România literară, Bucureştiul Cultural. Deţine rubrica de teorie literară în revista Astra, de la Braşov.

În 2008 publică volumul de eseuri Ultimele zile din viaţa literaturii(Editura Cartea Românească), care primeşte Premiul Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România. În acelaşi an, obţine locul I în topul celor mai buni eseişti români organizat de revista 22. Cartea “O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983)” reprezintă rezultatul cercetării întreprinse în cadrul „Programului postdoctoral pentru formare cercetători în ştiinţe“ (ID: POSDRU/89/1.5/S/58852), la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii din Bucureşti, octombrie 2010 – martie 2013.

e-Cultura.info/ Autor: Andreea Constantinescu, Tehnoredactare: Luciana Lia Sima

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like. Urmăreşte: www.e-cultura.info pe FACEBOOK

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

RĂMÂI CONECTAT

DESPRE NOI

CATEGORII

AGENȚII DE PRESĂ PARTENERE
                                                                                                                                        

                  Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale.
         Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                                                     
 e-cultura.info © 2013 - 2017