Mihai Mălaimare : Teatrul rămâne singura artă vie

Mihai Mălaimare: Teatrul rămâne singura artă vie, capabilă să răspundă mereu aceluiași deziderat – emoția

Mihai Mălaimare

Mihai Mălaimare

Teatrul rămâne singura artă vie, capabilă să răspundă mereu aceluiași deziderat – emoția, declară directorul Teatrului Masca, actorul Mihai Mălaimare.

Acesta vorbește, în interviu, despre cea de-a zecea ediție a festivalului ”Măști europene la Masca”, eveniment ce se va desfășura în perioada 6-9 noiembrie, o ediție aniversară, într-o stagiune în care Teatrul Masca marchează și 25 de ani de la înființare.

” ‘Măștile europene la Masca’ de fapt asta înseamnă — e un certificat al existenței Teatrului Masca într-o mare familie europeană de teatru alternativ. (…) Teatrul Masca este o insulă, una dintre puținele insule pe care le mai are teatrul românesc, în care se face teatru în adevăratul sens al cuvântului”, spune Mihai Mălaimare.

Actorul vorbește, de asemenea, și despre primii pași făcuți în anii ’90 cu Teatrul Masca, despre spectacolele care vor fi prezentate în această stagiune aniversară, dar și despre ceea ce înseamnă teatrul pe care-l conduce pentru București.

Reporter: 2014 este un an aniversar pentru Teatrul Masca, aveți ediția a 10-a a festivalului ”Măști europene la Masca”, aniversarea de 25 de ani a Teatrului Masca. Cum s-a născut proiectul ”Măști europene la Masca”?

Mihai Mălaimare: Aproape firesc, era normal ca un teatru tânăr să pună pe primul plan problema identificării sale atât în peisajul teatral românesc, cât și în lumea teatrală europeană. ‘Măștile europene la Masca’ de fapt asta înseamnă — e un certificat al existenței Teatrului Masca într-o mare familie europeană de teatru alternativ. Festivalul în sine este unul special, pentru că din pornire nu ne-am dorit decât invitarea unei singure companii în fiecare an și a unei singure țări, în așa fel încât publicul român să poată veni în contact direct cu un singur tip de discurs alternativ european și să poată să facă imediat comparația cu ceea ce produce Teatrul Masca.

Au fost personalități mari invitate la acest festival. Am început cu Jozef Szajna (regizor polonez premiat cu Leul de aur pentru spectacolul “Descătușare” — n.r.), am continuat apoi cu Milan Sladek (actor, scenarist, regizor, profesor, scenograf din Slovacia — n.r.), a fost una dintre generațiile puternice ale lui Lecoq (Jacques Lecoq — n.r.), au fost vreo cinci dintre foștii elevi ai lui Lecoq care au venit într-un an împreună cu Fay Lecoq (soția marelui actor — n.r.), și mulți alții.

Anul acesta vor fi Italia și Michele Modesto Casarin cu trupa Pantakin da Venezia. E un week-end bogat în commedia dell’arte, pentru că această ediție este dedicată commediei dell’arte. Pe lângă Michele, care va ține și un workshop legat de actor și masca de commedia dell’arte, de modernitatea commediei dell’arte, va mai veni Stefano Perocco, unul dintre cei mai interesanți sculptori și realizatori de măști din Italia, care va avea două workshopuri de creare de mască, vineri și duminică, la care sunt așteptați, sigur, cei care s-au înscris deja, dar și oamenii care vor să asiste la modul în care se naște o mască. Eu cred că va fi extrem de interesant, mai cu seamă că Stefano aduce cu el o expoziție uriașă, sunt vreo 50 de măști din colecția lui personală, de măști din commedia dell’arte și măști din alte tipuri de teatru — mă refer la teatrul balinez, la teatrul din Beijing, la teatrul japonez. Va fi o expoziție extrem, extrem de interesantă și cele trei zile dedicate commediei dell’arte vor prezenta acest fabulos fenomen desfășurat pe durata a două secole și ceva, secolul XVII-XVIII și chiar ușor intrat în secolul XIX, care este, ca să spun așa, momentul de vârf al istoriei universale a teatrului — commedia dell’arte.

Mihai Mălaimare

Reporter:  Teatrul Masca propune commedia dell’arte, propune teatrul non-verbal, statui vivante. Cum ați format această trupă pentru că nu exista în România ceva care să vă dea un exemplu, care să vă ajute?

Mihai Mălaimare: În timp. În timp și cu eforturi care nu sunt nici puține, și nici mărunte. O trupă se creează greu, se pierde repede, nu trăim vremuri care să fie benefice trupelor fixe, ba aș zice din contră. Teatrul Masca este o insulă, una dintre puținele insule pe care le mai are teatrul românesc, în care se face teatru în adevăratul sens al cuvântului, și când spun asta nu mă refer numai la crearea de spectacole, ci și la școală de teatru, școală practică, cursuri practice, dar și scriem, scriem cărți, pentru că trebuie să rămână ceva după efortul ăsta. Noi am deschis nenumărate drumuri, nu e vorba doar de câte ați spus dumneavoastră, dar sigur, nu puteam să ne specializăm în fiecare dintre ele. Au fost epoci, perioade teribile, ale marionetelor uriașe, de exemplu, cu care am avut un succes imens în străinătate și în țară, acum suntem calați mai degrabă pe ideea teatrului stradal și a momentului lui de vârf, care este statuia vivantă — de aceea avem un festival de statui vivante, și el la a cincea ediție anul viitor—, pe acest festival de ”Măști europene la Masca” și, desigur, pe această dihotomie din interiorul discursului nostru — in/out, adică un discurs teatral non-verbal de sală și un discurs teatral non-verbal de stradă. În plus creăm și spectacole pe teme mari de teatralitate, cum ar fi Shakespeare sau teatrul antic sau commedia dell’arte.

Reporter:  Acum vorbim despre Teatrul Masca, despre o clădire nouă și frumoasă, cu cele mai moderne dotări. În ’90 vorbeam despre o trupă mică de actori nevoiți să joace în stradă. V-ați gândit atunci că Teatrul Masca va avea un asemenea parcurs?

Mihai Mălaimare: Nu, nu m-am gândit, și dacă m-aș fi gândit mai bine, n-ar fi avut. Suntem în faza îmburghezirii și nu e bine. Teatrul nu trebuie să însemne asta, pentru că asta înseamnă sfârșitul oricărui tip de încercare de modelare a unui nou discurs teatral. Nu sunt neapărat partizanul teatrului sărac, adică al teatrului făcut în mizerie, în frig, în condiții insalubre, dar trebuie să recunosc că o trupă, care stă într-un sediu atât de splendid, într-un sediu atât de frumos, într-un sediu atât de ofertant, riscă îmburghezirea, ceea ce este mortal pentru teatru.

Mihai Mălaimare

Mihai Mălaimare

Reporter:  Vă gândiți să mai adăugați ceva la acest sediu, să mai adăugați un alt spațiu, să mai cuceriți și un alt cartier al Bucureștiului?

Mihai Mălaimare: Face parte din proiectele care mor și renasc în mintea mea, an de an. Ideea că nu găsesc uși deschise pentru realizarea proiectului “Centura culturală a Bucureștilor” mă crispează, pentru că Bucureștiul se confruntă cu un atac violent al elementelor subculturale. Bucureștiul este un oraș din ce în ce mai violent, un oraș din ce în ce mai vulgar, un oraș cu un apetit cultural în scădere. Ar fi nevoie de un efort concentrat, dar asta este, facem ce putem. Sala din Bucureștii Noi zace nefolosită și, mai devreme sau mai târziu, se va prăbuși. Acolo ar fi trebuit să existe un centru cultural uriaș, acolo ar fi trebuit să fie o sală de teatru care să poată să primească toate trupele din țară în trecere prin București. Dar, vedeți dumneavoastră, noi vorbim despre niște bandiți care și-au permis să fure de la acest popor, șpăgi de milioane de euro și, pe cale de consecință, practic s-a tăiat orice tentativă de a mai vorbi despre cultură, despre civilizație, despre ceea ce înseamnă cu adevărat profunzimile sănătoase ale acestui popor. Când tu tolerezi în sânul tău astfel de indivizi, trebuie să te așteptați că plătești un preț, iar prețul este de fapt acesta.

Reporter: Teatrul Masca aniversează în această stagiune 25 de ani de la înființare. De ce ați simțit la începutul anilor ’90 că trebuie să înființați acest teatru?

Mihai Mălaimare: Pentru că nu am fost normal la cap. Dacă aș fi fost un om care se gândea la viitorul lui, făceam o fabrică de bere și eram astăzi milionar și încă unul sănătos, pentru că mie nu-mi place să fur. Dar fiindcă m-am născut actor și om de teatru, am zis hai să facem un teatru. Am înțeles că nu se putea face un teatru privat, deși îmi doream lucrul ăsta atunci, pentru că nu existau condițiile sănătoase în România — nici acum nu există. Sunt câteva teatre, structuri private, care se descurcă pe relații bilaterale, nu că ar exista un sistem legislativ care să le ajute, și atunci am avut șansa să întâlnesc oameni care să mă sprijine la Ministerul Culturii și să obțin aprobarea pentru înființarea unui nou teatru. Trebuia un nou teatru. Ceea ce se întâmpla în Teatrul Național unde eram eu actor era deja pe sfârșit de veac, era pe sfârșit de ciclu. Lucrurile nu mergeau ca lumea, trebuia să se întâmple ceva, iar eu nu aveam timp să aștept acolo să se întâmple o înnoire, mai cu seamă că știam că pot să o fac eu, n-avea niciun rost să nu risc. E adevărat că, dacă aș privi retroactiv prin câte am trecut, nu știu dacă aș mai încerca a doua oară, chiar convins fiind că voi izbuti, dar aici ai intrat în horă, dansezi și până la urmă trebuie să câștigi concursul, nu ai încotro.

Mihai Mălaimare

Mihai Mălaimare

Reporter:  Așa cum ați spus mai devreme, Teatrul Masca prezintă spectacole în diferite locuri — de la parcuri până la stații de metrou…

CITEȘTE ȘI  Peter Oschanitzky: Doresc în continuare să încânt publicul

Mihai Mălaimare: Am jucat și la metrou, sigur că da!

Reporter: Ați fost primii care au făcut lucrul acesta fără să primiți ajutor din nicio parte, de nicăieri, iar acum aveți foarte multe alte trupe care vă urmează exemplul …

Mihai Mălaimare: Acum, că mă urmează eu mă bucur, că nu își amintesc deloc cine a avut primul inițiativa, asta este o chestiune românească. Sunt mulți care se laudă că au ieșit primii în stradă, uitând că Teatrul Masca a jucat în ’90 în stradă. Sunt mulți care se laudă și descoperă cu bucurie metroul, sunt mulți care descoperă cu bucurie jucatul în spații neconvenționale, în vreme ce mie, în ’90-’91, îmi dădeau telefon și mă înjurau că le stric faima breslei, că joc acolo unde scuipă trecătorii. Dar lumea afară se schimbă, este un alt secol, este o altă populație. Uitați-vă numai cât de aprigă este încrâncenarea pe argumente pro și contra unora care candidează, care vor să primească voturi. Oamenii sunt de o intransigență care nu le e caracteristică, adică românul este un tip tolerant, un tip civilizat, un tip așezat. Lucrurile sunt într-o continuă schimbare și teatrul nu mai poate rămâne între zidurile sale, pentru că riscă să balboteze, să folosească un public limitat. Bucureștiul folosește undeva între 200.000 — 250.000 de oameni care vin la teatru. Restul, nu. Ce faci cu un milion și jumătate care nu vor deloc să vină la teatru? Trebuie să te duci tu la ei. Trebuie dezvoltate structuri alternative serioase pentru că întâlnirea cu teatrul este fundamentală. Oamenii nu mai au timp să citească. Aș zice că mulți dintre ei nici nu știu să citească, nu în sensul că sunt analfabeți, deși se pare că suntem bogați în sensul ăsta, dar nu au această plăcere a lecturii, plus că vine computerul din urmă. Generațiile noi vor uita, în mod genetic, bucuria răsfoirii unei cărți. Teatrul rămâne singura artă vie, capabilă să-și reînnoiască mijloacele din mers și să răspundă mereu aceluiași deziderat care este emoția.

Reporter: Aceasta este o stagiune aniversară. Ce urmează să se întâmplă în această stagiune în sală?

Mihai Mălaimare: 25 de ani este o viață, într-adevăr. Adică, dacă stai și te gândești, îmi este și foarte greu să-mi amintesc toate amănuntele celor 25 de ani. Îmi doresc să fie o stagiune frumoasă, o stagiune liniștită. Va fi o stagiune care deja a scos două premiere care se bucură de un succes imens. Mă refer la “Romeo și Julieta”, un spectacol fără cuvinte, și la “Vicleniile lui Scapino”. Iată se joacă la Ploiești și se joacă la cererea publicului încă o dată, pentru că nu au fost în stare să găsească o sală de 2.000 de locuri. Va fi o stagiune în care vom încheia proiectul commedia dell’arte cu un nou spectacol realizat de Michele, în care vom pune și bazele unei relații mai sănătoase cu Academia de Teatru și Film. Va veni Mihai Gruia și va monta cu studenții săi de la masterat un spectacol aici. Va fi o ediție V a statuilor vivante și noi vom veni de data aceasta cu un proiect care vizează în mod clar și precis Calea Victoriei. Eu cred că această arteră fabuloasă a corpusului, care este Bucureștiul, trebuie să devină pietonal, și vom juca toată primăvara și vara viitoare numai pe Calea Victoriei, în sensul de a susține chiar un deziderat al Primăriei Capitalei.

Mihai Mălaimare

Mihai Mălaimare

Reporter:  Actorul Mălaimare ce intenționează să facă mai departe?

Mihai Mălaimare: Actorul Mălaimare intenționează mai întâi de toate să-și repare umărul lovit de bătrânețe, ceea ce va izbuti, pentru că nu am încotro. Îmi doresc, de ce nu, să pot relua povestea ‘Mantalei’ de Gogol, și un personaj pe care l-am iubit foarte tare, dar actorul Mălaimare se va îndepărta de teatru în această stagiune și va face film. E un lucru pe care mi l-am dorit de foarte multă vreme, am șansa acum, mi s-a oferit un rol principal într-un film, unul absolut fabulos, și cred că va fi una dintre frumoasele jucării pe care mi le oferă viața în acest moment.

Reporter:  Mi-ați ridicat o minge la fileu și nu pot să nu profit. Veți încerca să faceți un proiect și cu cei doi băieți ai dumneavoastră, unul pe muzică și celălalt pe imagine?

Mihai Mălaimare: Nu știu de unde ai scos tu întrebarea asta, dar ea este extrem de interesantă, pentru că e un proiect în care cred și care știu că va fi aproape imposibil de realizat. Există un scenariu la care lucrez pe baza unei nuvele pe care am scris-o mai de demult, se numește “Violonistul”. Ar fi interesant să-l regizez, să-l filmeze Mihai (Mihai Mălaimare Jr. — n.r.) și să-l joace (Alexandru — n.r.) o vârstă a violonistului mică. Cu trei Mălaimare într-un film ar putea să fie interesant.

Reporter: Sunteți actor, regizor, director de teatru, scriitor, profesor, om politic. Este ceva ce v-ați dorit să faceți și nu ați făcut?

Mihai Mălaimare: Domne, n-am făcut o meserie serioasă. (râde — n.r.) Adică dacă aș fi avut poate un dram de noroc aș fi fost un chirurg fabulos. Azi eram plin de bani, nu stăteam de vorbă cu voi, nu mă interesau proștii ăștia care umblă prin politica românească și își bat joc de țara asta, aș fi avut o vilă undeva în Hawai și una la munte, în România, și aș fi operat cred că jumătate din operații gratuit, pentru oameni. Așa, soarta a vrut să fiu actor și mi-a oferit o sumedenie de experiențe interesante, unele mai triste decât altele, asta vreau să înțelegi, pentru că un actor până la urmă este o foaie de turnesol, este un burete care absoarbe, care absoarbe în primul rând răul. El, fiind un om mai sensibilos așa, te lovește prostia, te lovește ticăloșia, hoția, banditismul, toate lucrurile astea care par la ordinea zilei în România pe un artist îl lovesc mai puternic decât pe un om obișnuit, pentru că artistul nu e protejat din punctul ăsta de vedere. El vibrează și trebuie să producă un răspuns. Singura consolare în faptul că sunt actor este că este ultima reîncarnare, nu voi mai reveni pe pământ niciodată. Dumnezeu le dă actorilor șansa să plece.

e-Cultura.info/Autor: Petronius Craiu

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like. Urmăreşte: www.e-cultura.info pe FACEBOOK

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

RĂMÂI CONECTAT

DESPRE NOI

CATEGORII

AGENȚII DE PRESĂ PARTENERE
                                                                                                                                        

                  Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale.
         Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                                                     
 e-cultura.info © 2013 - 2017