Am încercat să îl aduc pe George Enescu acolo unde îi e locul

PE URMELE LUI ENESCU: Am încercat să îl aduc pe George Enescu acolo unde îi e locul

Mihai Constantinescu

Mihai Constantinescu

Directorul ARTEXIM, Mihai Constantinescu, afirmă, că prin organizarea Festivalului și Concursului Internațional “George Enescu” a încercat să îl aducă pe marele compozitor român “acolo unde îi este locul”.

“Enescu este pentru mine un scop în sine de a-l pune acolo, în istoria muzicii, și acolo unde îi este locul. Acolo unde acest loc este din ce în ce mai mult recunoscut de marii artiști. Pentru că toată lumea a zis: ‘Este un compozitor al secolului XXI, va fi înțeles, va fi descoperit atunci’. Deci, încet-încet, faptul că a început să se cânte atât de mult este un scop deja împlinit și eu cred că e bine”, mărturisește directorul ARTEXIM.

În interviu, Mihai Constantinescu, care organizează începând din 1991 Festivalul ”Enescu”, vorbește despre bucuria descoperirii muzicii marelui compozitor de tot mai mulți tineri muzicieni din străinătate, despre necesitatea formării unei Școli naționale de interpretare a lui Enescu, care să transmită mai departe această experiență, despre începuturile festivalului și modul în care a colaborat cu președinții evenimentului de-a lungul anilor.

Reporter: Mihai Constantinescu, ești directorul ARTEXIM, organizatorul Festivalului și Concursului Internațional “George Enescu”, ce înseamnă 15 ani de discuții cu Filarmonica din Berlin pentru ca aceasta să accepte, în sfârșit, să participe la ediția din 2015 a evenimentului?

Mihai Constantinescu: 18 deja. 15 au fost în momentul în care noi am anunțat, în 2013. Noi am început, practic, discuțiile, în 1998, când a venit Larry Foster (n.r. — dirijorul Lawrence Foster). Le-am transmis atunci invitația. Și de-atunci am tot încercat. Și fie era prea devreme, fie era prea târziu. Practic, nu voiau să vină. Asta era problema și ultima discuție pe care am avut-o acum cinci ani a fost așa: ‘Nu putem să venim că suntem obosiți. Avem un turneu înainte!’. Deci era clar că nu aveau încă toate informațiile necesare ca să poată să vină în condițiile în care vin ei. Pentru că este totuși cea mai organizată orchestră, ca să nu zic dificilă, pentru că dificile au fost și celelalte. Și atunci, în momentul în care au văzut că a fost și Staatskapelle Berlin, a fost și Berlin Radio Symphony Orchestra (Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin), au fost și celelalte orchestre — s-au informat și mi-au dat acordul că pot să vină. La un moment dat, au fost discuții pentru că ne-am legat de un turneu: ei au turneul acela european în august-septembrie și ne-au inclus și pe noi în acest parcurs. Vin cu un singur concert. Bine că vin. Suntem în discuții deja pentru 2019. Am intrat în agenda lor. Ceea ce este foarte, foarte important.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine Enescu?

Mihai Constantinescu: Înseamnă foarte mult. În primul rând că sunt de formație muzician și asta spune foarte mult. Am încercat să îl aduc pe Enescu acolo unde-i este locul. Pentru că, recunosc, în 1991, când am început această activitate de organizare a Festivalului, Enescu era undeva departe. Pentru noi era foarte important, era acel slogan ‘Noi cântăm cel mai bine Enescu!”. Ok, noi îl cântăm, dar cine știe că noi îl cântăm? Cine îl știe? Trebuie să-l știe toată lumea ca să poată să fie cântat de toată lume și recunoscut. Și atunci am început această activitate. Enescu este pentru mine un scop în sine de a-l pune acolo, în istoria muzicii, și acolo unde-i este locul. Acolo unde acest loc este din ce în ce mai mult recunoscut de marii artiști. Pentru că toată lumea a zis: Este un compozitor al secolului XXI, va fi înțeles, va fi descoperit atunci. Deci, încet-încet, faptul că a început să se cânte atât de mult este un scop deja împlinit și eu cred că e bine.

Reporter: Te-am întâlnit în iarnă la concertul dirijat de Vladimir Jurowski cu Simfonia a III-a, în premieră absolută în capitala Marii Britanii. Ce ne scapă nouă, românilor, din personalitatea lui Enescu și ce surprind străinii? Mă refer la muzicieni.

Mihai Constantinescu: Enescu este cântat încă de români ca o obligație. Dar nu este o obligație asumată. Adică îl cântăm că trebuie să-l cântăm, că este al nostru. Nu este cântat pentru că ne place Enescu. Noi nu am ajuns la ceea ce au ajuns străinii, pentru că ei nu au nicio obligație să-l cânte. Străinii îl cântă pentru că a început să le placă. Lui Jurowski, de exemplu, a început să-i placă extraordinar de mult. Și acest lucru trebuie să fie luat ca un profit al nostru. Și nu numai Jurowski. Tinerii — dirijorii, soliștii — au început să-l înțeleagă pentru că îl aud din ce în ce mai mult.

Reporter: Străinii sau românii?

Mihai Constantinescu: Străinii… Ai noștri… Noi îl facem ca o obligație: “Trebuie să-l învățăm ca Tatăl Nostru!”. Ok, îl înveți, dar asta nu înseamnă că îl și înțelegi. Din păcate, acea pleiadă a marilor interpreți ai lui Enescu, acea Școală a lui Enescu — Ștefan Gheorghiu, Valentin Gheorghiu — nu mai există acum. Noi nu avem o școală enesciană care să poată să predea ștafeta, ca să spun așa. Foarte rar sunt enescologi. Luiza Borac, de exemplu, care a făcut înregistrarea Sonatelor, sau Remus Azoiței. Foarte bine. Ei trebuie să transmită mai departe experiența lor. Și aici este un gol care trebuie să fie umplut de pedagogia românească. Iar în ceea ce privește înregistrările străine, ducem lipsă și acolo de două lucruri: de partituri și de înregistrări. Deci, cine vrea să facă Enescu ne cere partitură. Noi le dăm, din păcate, niște copii. Cine vrea să audă Enescu, le dăm înregistrări din Festival, și unele care au devenit tradiționale, înregistrările Radioului cu Horia Andreescu sau ale Filarmonicii cu Cristian Mandeal.

Reporter:Ți-ai exprimat adesea părerea că facem puțin pentru Enescu. Ce ne-ar mai trebui?

Mihai Constantinescu: Eu cred că se poate face mult mai mult aici. Festivalul nu poate să le facă pe toate. Trebuie să ne corelăm toate forțele: educația, propaganda, ca să-i spun astfel, Uniunea Compozitorilor, ca să editeze acele lucrări. Știu, nu sunt ale noastre. Sunt ale altor edituri, dar se poate face.

Reporter:Aud povestea asta de ani de zile.

Mihai Constantinescu: Povestea asta se poate face. A fost în perioada aceea când nu ne ‘vindeam’ țara. Și-n momentul acela noi am ratat, în ’92, ocazia de a participa la editarea acelor lucrări. Pentru că a fost o problemă de procent. Francezii au vrut 51%, noi am vrut 51% și pentru că noi am vrut 51 și ei au vrut 51 au rămas francezii, pentru că ei aveau acest drept asupra partiturilor și nu ni l-au mai dat nouă. A fost un moment în care noi am pierdut. Am văzut, s-au făcut niște reeditări ale unor lucrări postume sau ale unora găsite de curând. Dar asta nu e totul. Trebuie reeditate lucrările orchestrale, sonatele pentru vioară, pentru violoncel, cvartetele. Deci sunt niște partituri vechi, pe care nu le mai găsești, sau cei care vor să le interpreteze nu le mai găsesc. Ne facem de râs. Noi le cerem orchestrelor sau soliștilor să vină și să cânte Enescu și noi n-avem ce să le dăm, pentru că nu există partituri.

Reporter: Eu l-am ascultat pe Jurowski. Și în interpretarea London Philharmonic Orchestra Enescu suna atât de românește…

Mihai Constantinescu: Exact. Și el atunci s-a scuzat. A zis: ‘Dacă aș fi avut o repetiție în plus, o făceam mai bine’. (n.r. la interpretarea în premieră londoneză a Simfoniei a III-a, la pupitrul London Philharmonic Orchestra, pe 7 februarie, la Royal Festival Hall de la Southbank Centre). Și dovadă că el în 2017 dorește să facă acel Oedip. E un fan Enescu, e clar.

Reporter: Ai ascultat multe interpretări Enescu ale străinilor. Cine altul îl face la fel de bine?

Mihai Constantinescu: Vox Maris-ul l-a făcut foarte bine Pappano (n.r. — dirijorul Antonio Pappano) și el — l-ai văzut la acel concert al lui Jurowski — a spus că va face Simfonia a III-a în Festivalul din 2017. Abia aștept să-l ascult și eu. O premieră a acestei simfonii o să fie la Roma. Revenind, a fost în 2001 o orchestră finlandeză, care a făcut, tot așa, Vox Maris; evident Larry Foster, care face parte din pleiada asta de enescologi; a mai fost Petrenko (n.r. — Vasily Petrenko), care o să facă și anul acesta Simfonia a III-a. După aceea, cu o variantă a fost, în 2011, RAI Torino; iar o interpretare foarte bună a fost Kocsis (n.r. — dirijorul ungar Zoltan Kocsis) cu Orchestra budapestană, care a dirijat pe dinafară Simfonia a II-a. Există oameni care îl înțeleg pe Enescu și pot să ducă mai departe această înțelegere și asta este foarte important. Trebuie să înțelegem că Enescu trebuie interpretat și de alții și asta este una dintre menirile Festivalului, de a-i aduce și de a-i ruga să cânte Enescu. Pentru că au fost și sunt, în continuare, câteva curente foarte periculoase care spun: ‘Noi cântăm cel mai bine. Nu e nevoie să ni-l cânte ceilalți!’.

Reporter: Încă mai sunt?

Mihai Constantinescu: Încă mai sunt. Și asta este foarte periculos. Adică am avut o discuție pe această temă. Am mai auzit aceste aprecieri înainte de ’89. Și au fost foarte periculoase. Pentru că nu trebuie să facem un zid. Facem un zid în jurul nostru și spunem: Suntem cei mai buni! Dar trebuie să fim văzuți și apreciați și de ceilalți. Numai așa putem s-o facem.

Reporter: Te ocupi de Festival și Concurs de 20 de ani. Cum au fost începuturile, după 1990? Care sunt diferențele astăzi?

Mihai Constantinescu: Începuturile grele, diferențele foarte mari. Adică, în 1991, prima ediție a fost una foarte romantică. Spiess era director… Cea mai importantă formație care a fost atunci, având în vedere și situația politică neclară, a fost St Martin-in-the-Fields, în varianta 17 instrumentiști. A fost cea mai importantă participare străină. În rest au fost participări ale Diasporei, care atunci a zis: ‘Haideți să dăm o mână de ajutor!’ A revenit Bergel (n.r. — Erich Bergel) în țară. Au fost niște evenimente, în dorința de a face și de a reînvia ceva. Atunci a fost important că s-a reluat Concursul Enescu. Pentru că atunci am avut mulți concurenți și mulți din străinătate. A fost un semnal: se mișcă ceva. După aceea a fost o perioadă în care nimeni nu și-a mai asumat nicio răspundere, până în 1995.

Normal trebuia să fie în 1994. Spiess, Dumnezeu să-l ierte, a zis: ‘Eu nu semnez să se facă festivalul în 1994, să semneze viitorul ministru care va veni!’ Bun. Și s-a făcut în 1995. Îmi aduc și acum aminte, m-am întâlnit cu Mihai Brediceanu (…) și zice: ‘Am vorbit cu lordul Menuhin (n.r. — marele violonist Yehudi Menuhin), care ar putea să vină în ’95 la festival. Facem festivalul?’ Și eu i-am spus: ‘Maestre, facem nu facem festivalul, nu contează. Menuhin trebuie să fie chemat. Găsim să facem un festival pe toată structura Menuhin, îl facem. Găsim o soluție ca el să vină’. El trebuia să vină cu Royal Filarmonica. Și el mi-a zis: Ok, dă-i drumul! Și pe structura aceea a fost Mehta, cu Israelul, a fost Maazel, a fost Temirkanov (n.r. — dirijorul Iuri Temirkanov) cu Sankt Petersburg. Practic, acolo a început Festivalul s-o ia în sus. Pentru concurs n-a fost interes. Abia după ce a venit Foster, în ’98, a devenit un moment foarte important. Ce diferă față de 1991 este în primul rând un buget mult mai mare, un public cu totul diferit față de ceea ce a fost atunci și asta este un lucru foarte bun pe care festivalul l-a câștigat.

Reporter:Ți s-a întâmplat vreodată să nu poți să aduci un artist pe care ți l-ai dorit din cauza bugetului?

Mihai Constantinescu: Niciodată. Nu. Normal că am încercat să ne organizăm încât să nu depășim bugetul pe care îl aveam, dar, în general, artiștii care nu au vrut să vină au cerut un onorariu atât de mare încât era normal să-l refuzăm. Și atunci, pe cale diplomatică, le-am spus ‘Mulțumim..’. Dar au fost și situații, de pildă, îmi aduc aminte că noi am adus prima orchestră americană în 1998 și am mai vrut să mai aducem una în 2005 sau 2007. Nu mai știu când trebuia să vină Los Angeles-ul (n.r. — Los Angeles Philharmonic Orchestra). Și le-am trimis celor de la Los Angeles invitație, erau într-un turneu european cu James Levine. Le-am spus Cartea Blanche! Noi vă dăm două concerte în România, nu punem condiții de onorariu, numai să veniți. Și ei au spus: ”Ne pare foarte rău! Nu ne interesează să venim în România. România nu este pe harta intereselor noastre de prezentare. Preferăm să mergem în Grecia, pentru un concert”. Deci noi le dădeam două concerte, fără să avem restricții de buget. Bine, normal, știm care sunt preferințele lor. Și ei au preferat să meargă în Grecia. A căzut atunci Grecia și a căzut tot turneul. Acesta a fost așa ca un blestem al nostru… (râde — n.r.).

CITEȘTE ȘI  PE URMELE LUI ENESCU: Alexandru Tomescu: Vreau să mă implic pentru salvarea casei marelui compozitor

Reporter: Cum te-ai împăcat cu președinții Festivalului. Cum era Foster față de Holender?

Mihai Constantinescu: Normal. Fiecare are personalitatea lui. Nu poți să-i compari, pentru că toți au fost mari, importanți, fiecare și-a lăsat amprenta pe festival. Dar așa cum am spus, lui Foster i se datorează foarte multe lucruri, foarte multe idei cu care a venit el: Concertele de la Miezul Nopții, utilizarea Sălii Palatului, concertele în țară, acea rugăminte adresată orchestrelor de a prezenta o lucrare de George Enescu. Deci, de acolo am pornit. Holender a venit cu această idee a pieței festivalului și cu acea prezentare a unor opere în concert, a unor lucrări vocal simfonice. Asta mai mult pentru că venea din acest domeniu și era dorința lui de a prezenta așa ceva.

Au fost personalități cu care nu a fost ușor să lucrezi. Cu niciunul, la început, nu a fost ușor. Pentru că, de exemplu, Foster a venit într-un moment în care Festivalul era deja lucrat în proporție de șaizeci și ceva la sută cu Cristian Mandeal. În momentul în care s-a schimbat conducerea țării s-a schimbat și ideea și s-a zis: ”Chemăm un domn străin!”. Și atunci a venit Larry Foster, care, normal, nu mă cunoștea, nu știa decât ceva vag despre festival. Dar, în momentul în care a lucrat, a spus: ”Facem. Îi dăm drumul”. El venea cam de patru ori în țară, în cursul anului, și lucra cu mine. Normal, avea relațiile lui. A ajutat foarte mult și din acest punct de vedere festivalul.

Revin la Holender. Cu el am avut prima discuție în 2000. A fost unul care era foarte împotriva festivalului. În 2000 am avut o discuție cu el de vreo două ore și ceva. L-am convins să vină la Festival cu Opera din Viena. Noi aveam încă niște discuții cu Filarmonica din Viena să vină în 2001 și a spus că, întrucât vine Filarmonica, vine și el și atunci a fost acel Salomee cu Ozawa. I-a venit pofta mâncând. A văzut festivalul și a zis: “E un lucru ok, la care aș marșa!’. Chiar dacă era ocupat cu Opera din Viena a susținut festivalul prin ceea ce reprezenta el la acea perioadă și prin relațiile pe care le avea în domeniul lui. El a adus niște nume destul de importante în festival.

Dar așa cum ți-am spus, fiecare cu suișurile și coborâșurile lui. Și Mandeal a fost o personalitate deosebită; ediția din 2001 am făcut-o cu el. După aceea l-am avut ca președinte de onoare pe Menuhin, care, să spun așa, a pus cununa de flori pe fruntea Festivalului. A fost Roman Vlad… Au fost Brediceanu și Spiess, cum am mai spus, cei care au lucrat la fundație…

Reporter: Care sunt secretele reușitei într-o astfel de meserie precum a ta? Diplomația, tenacitatea…

Mihai Constantinescu: În primul rând tenacitatea. Diplomația nu. Recunosc și eu că în ultima perioadă am devenit puțin mai dur. Și asta nu este poate bine în relațiile pe care le avem cu străinii. Dar, cum să-ți spun, nu e o chestie care îmi vine din frustrare, vezi Doamne că eu sunt român și pentru chestia asta sunt puțin mai dur. Nu. Eu consider că Festivalul deja are o anumită platformă și poate să ceară și poate să-și exprime un punct de vedere și poate să și certe și poate să susțină și poate să ridice capul. În această perioadă, la acest nivel suntem: ”Domne, stai puțin că noi suntem Festivalul Enescu. Nu te poți juca cu noi”. Că vrei să faci nu știu ce sau că vrei să schimbi un program sau că mai vrei.. Sunt lucruri care nu se mai discută și deja lumea știe cu cine are de-a face.

Un alt punct important este corectitudinea de care trebuie să dai dovadă. Noi am mers foarte mult pe această idee de gentleman’s agreement. În momentul în care ai bătut palma cu cineva, nu mai trebuie să semnezi un contract cu el. A… că noi trebuie să semnăm un contract, nu știu ce. Aia e altă problemă. Dar, dacă cumva acea strângere de mână a fost încălcată, poți să ai zece contracte, că nu mai contează. Adică, deja te-ai discreditat pe piață.

Eu totdeauna am avut grijă și am atenționat că, în momentul în care Festivalul din București va avea o scăpare din acest punct de vedere, sau o întârziere, sau o amânare, sau o chestie din asta care, poate, în străinătate e un lucru obișnuit, la noi este catastrofal. Pentru că abia acum ne-am câștigat o poziție sau o credibilitate și în momentul în care mergem pe lângă… Noi așa suntem priviți ca țară că nu suntem întotdeauna serioși. Îmi pare rău s-o spun. Aici, cel puțin, am dat dovadă de seriozitate. Dacă cumva, Doamne ferește, se întâmplă ceva, s-a terminat definitiv. Au fost acele momente ale Concursului, când se făcea, nu se făcea…. Dacă se face, nu se face. Ne-a fost foarte greu să refacem o imagine. Deci refacerea, pentru noi, este practic un început, pe care trebuie să-l evităm. Cu toate acuzele care ar putea să vină asupra noastră, a Festivalului, acest lucru trebuie să fie menținut. Pentru că am avut momente, în 2001, au mai fost după aceea și altfel, când s-a pus problema: ”Hai domne, facem, nu facem, amânăm, nu știu ce”. M-am rugat cu cerul și pământul. Am zis: ”Nu faceți așa ceva. Puteți să luați alte decizii, dar nu luați decizia de a nu face sau de a amâna sau de a merge la chestii din ăstea, ciupeli. Hai să mai rugăm. (…) Dar poate ne mai dă niște drepturi… Poate ne mai dă un onorariu mai mic”. Au fost discuții de acest fel. Nu. Acestea sunt niște ciorănii, îmi pare rău că o spun, dar care nu vor fi acceptate și care vor afecta foarte mult festivalul.

Reporter:Ai întâlnit triumful? În culise, în sală sau într-o negociere, la telefon?

Mihai Constantinescu: Nu. Triumful dacă este.. Cum să spun, simți ceva în momentul în care se termină festivalul. Până atunci, chiar dacă momentele sunt extraordinare — lume, etc — te gândești la următorul concert, ca să fie pus la punct, ca să nu fie probleme, ca lumea să fie mulțumită, orchestrele să plece… În momentul în care pleacă ultimul artist noi putem să savurăm. E adevărat că, după ce pleacă ultimul artist, începe perioada aceea urâtă. Adică toamna festivalului, cu problemele de decont, cu faptul că nu mai ești în tensiunea dată de festival. Ultimele aplauze sunt cele mai importante pentru noi. Acelea reprezintă foarte mult din punct de vedere al organizatorilor. Eu, de exemplu, nu stau niciodată în sală la concerte. Nu pot. Cel mai grozav este să stai lângă artiști, chiar dacă nu auzi foarte bine acolo. Atâta aud, cât să-mi dau seama dacă e bine sau nu e bine. Dar stai lângă artist. Vezi când intră în sală, cum intră, vezi cum iese din sală. Dacă e mulțumit, dacă zâmbește, dacă te îmbrățișează, dacă te pupă, dacă zice: ”Vai, ce grozav! Vai, mai vin!” Sunt momente punctuale. La sfârșit se trage linie și se zice — a fost un festival bun sau nu.

Reporter: Știu că pregătești cu mult timp înainte o ediție a unui festival. Ediția de la toamnă ne mai poate furniza surprize?

Mihai Constantinescu: Nu. Am discutat cu Uniunea Compozitorilor. Ei sunt interesați să facă și o promovare mai intensă a muzicii românești. O să organizăm niște concerte de muzică contemporană românească. În plus, surprizele, pentru noi, nu pot să fie decât negative, pentru că lumea știe programul. Surpriza poate să fie, Doamne ferește, unul să se îmbolnăvească sau să se întâmple altceva.

Reporter: În afară de Berliner Philharmoniker, mai ai vreun motiv de mândrie pentru ediția 2015?

Mihai Constantinescu: Da, Anne-Sophie Mutter (n.r. — violonistă de renume mondial), care vine pentru prima dată în România. Normal, sunt multe lucruri noi: Opera din Munchen, Staatskapelle, cu Thielemann (n.r. — Staatskapelle Dresden dirijată de Christian Thielemann), Nelsons cu Concertgebouw (Andris Nelsons dirijorul Royal Concertgebouw Orchestra); cu Concertgebouw avem deja o relație foarte bună, în sensul că sunt deja un fel de orchestră de închidere a Festivalului. În 2017 vor veni cu noul lor dirijor, cu Gatti (n.r. — Daniele Gatti). Sunt multe lucruri importante. Faptul că facem Wozzeck-ul cu Filarmonica este iarăși un lucru foarte important — chiar dacă au fost și sunt critici în continuare că orchestrele românești prezintă programe neinteresante. Este total greșit. Este o prostie spusă de niște necunoscători.

Orchestrele românești au o mare șansă care este recunoscută internațional. Festivalurile nu sunt importante pentru că vine și cântă o mare orchestră o lucrare foarte cunoscută. Festivalurile sunt importante pentru momentele speciale care se cântă. Și aici au fost: De exemplu, Wozzeck-ul, Schoemberg-ul, anul trecut, Messiaen, de către Radio, Beriot și Missa de Bergstein, acum câțiva ani. Deci acestea sunt lucrări care nu sunt cântate în mod deosebit în stagiuni și care rămân. La București s-au cântat acele lucrări. Plus că pentru oamenii din orchestrele din România este important că ei cântă și altceva, că descoperă aceste partituri pe care ei nu le-ar cânta în alte condiții. Faptul că aceste lucrări sunt prezentate cu soliști sau dirijori foarte importanți este foarte important și pentru ei. E adevărat că ei poate ar dori să cânte Brahms, Mahler, Șostakovici, ceea ce cântă în stagiune, pentru că, vezi Doamne, cântă mai bine. Lasă să cânte mai bine în stagiune. Dar aici, în Festival, trebuie să cânte lucrări pe care alții nu și le asumă, dar foarte grele, la care ziariștii străini au venit special să le vadă. Ziaristul străin nu vine să-ți vadă Concertgebouw sau Berlinul, pentru că poate să-l vadă la el acasă. El vine să vadă muzica românească contemporană, care este stadiul muzicii în țara respectivă și să vadă evenimente speciale. Deci ei nu vin să-l vadă pe Rattle. Pe Rattle îl poți vedea și pe Mezzo, plus că îl poți asculta mult mai bine, că e sala mai bună. Asta trebuie să înțeleagă oamenii.

Reporter:Ne poți dezvălui ceva pentru 2019?

Mihai Constantinescu: Pentru 2019, London Symphony cu Retl, probabil că Berlinul, să vedem cu cine va fi și… mai departe să vedem. 2019 e puțin mai departe. Cele două orchestre vor veni, dar pentru 2017 suntem într-o fază foarte avansată pentru stabilirea programului și e important. În 2017 sunt niște lucruri interesante pe care le vom prezenta.

e-Cultura.info/Autor: Daniel Popescu

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

RĂMÂI CONECTAT

DESPRE NOI

CATEGORII

AGENȚII DE PRESĂ PARTENERE
                                                                                                                                        

                  Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale.
         Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                                                     
 e-cultura.info © 2013 - 2017