Pentru mine Enescu înseamnă 'acasă'

PE URMELE LUI ENESCU: Pentru mine Enescu înseamnă ‘acasă’

Violonistul Vlad Stănculeasa

Violonistul Vlad Stănculeasa

Violonistul Vlad Stănculeasa afirmă, într-un interviu în cadrul proiectului editorial ‘PE URMELE LUI ENESCU’, că pentru el marele compozitor George Enescu înseamnă “acasă”.

“Enescu reprezintă pentru mine ‘acasă’… Mi-e foarte greu să vorbesc despre locul pe care îl ocupă în inima mea. (…) Pentru mine muzica lui Enescu înseamnă o permanentă căutare, o neliniște greu de stăpânit, un dor permanent, nestins… Există înlănțuiri armonice în piesele lui care îmi dau fiori, iar modul incredibil de ‘personal’ în care a tratat vioara în creația sa dovedește legătura organică pe care a avut-o cu instrumentul căruia i-a datorat atât gloria, cât și nefericirea, în timpul vieții aura de interpret umbrind-o, în mod nedrept, pe cea de compozitor”, mărturisește violonistul.

El spune că se surprinde revenind mereu la muzica lui Enescu, pe primul său compact disc, realizat alături de pianul Thomas Hoppe și dedicat creației românești pentru vioară, lucrările enesciene situându-se în prim plan.

În interviu, Vlad Stănculeasa vorbește despre pasiunea sa pentru muzică, despre studiile în țară și la prestigioasa Academie Yehudi Menuhin, despre relația sa cu un instrument unic care a aparținut lui Enescu — vioara Sanctus Serafin, despre dorința de a reveni în țară, de fiecare dată când are ocazia, în sălile de concert sau în căutarea unui “sâmbure de tihnă”.

Reporter: Cum și când a început totul: tu, vioara și mai ales muzica?

Vlad Stănculeasa: Mi-ar fi foarte greu să delimitez, temporar, un moment de început… cum ia naștere o pasiune? Cum se cristalizează în ființa ta ceva ce te va defini întreaga existență? Mi-e greu să spun. Dacă vă imaginați că a fost ceva ieșit din comun, că a existat o revelație sau un moment dramatic în care am simțit că trebuie să iau o decizie în acest sens, o să fiți dezamăgit. Totul a fost un parcurs natural, fenomenologic, dacă vreți. Spațiul a creat nevoia, iar în cazul meu, conjunctura a fost una favorabilă.

Pe scurt, totul a început — așa cum se întâmplă de multe ori în cazul muzicienilor — în familie, unde pianul la care cânta sora mea îmi acompania zilnic existența. Astfel m-am ales cu ceea ce se cheamă “auz absolut”, căruia i-am datorat ușurința de a mă “împrieteni” cu sunetele muzicale cu mult înainte de a învăța să stăpânesc cum trebuie limbajul vorbit.

Și cum în familia mea nu a existat niciodată “nu se poate”, firesc a fost și faptul că ai mei mi-au înțeles și apreciat “darul”, încurajându-mă să urmez această cale a sunetelor. Probabil că singurul moment în care chiar am avut ceva de spus, care a implicat noțiunea de “alegere”, a fost acela în care mama m-a întrebat dacă vreau să învăț și eu să cânt la pian, iar eu i-am spus că aș prefera vioara… chiar am argumentat că “îmi place mai mult cum sună”… Aveam șapte ani și urma să încep școala. Și pentru că sora mea era elevă la Liceul de Artă “Marin Sorescu” din Craiova, a părut absolut normal ca și eu să merg acolo, cel puțin pentru ciclul primar. Aveam două argumente — o învățătoare cu vocație, renumită în Craiova — Adriana Zamfir și un profesor de vioara, Ștefan Dumitru, ce s-a dovedit a fi exact ce am avut nevoie în acei ani atât de “greu de acordat”, pe care-i presupune începutul studiului viorii.

Deja momentul în care am ajuns la București, mai întâi la Liceul de Muzică “George Enescu” (profesori Mihaela Tomescu și Cezar Marin), iar apoi pentru un semestru la Academia de Muzică, la clasa maestrului Ladislau Csendes, era o certitudine faptul că muzica devenise constanta vieții mele.

Reporter:  Ai studiat la vestita Academie Yehudi Menuhin, apoi ai participat la Concursul Enescu. Spune-mi, la București ai cântat pe violina maestrului?

Vlad Stănculeasa: Sigur, am avut această ocazie, atât pe scenele unor filarmonici din țară, cât și la București, la Ateneu sau la Sala Radio. Practic, din momentul în care am devenit student la Academie, am încercat să revin în țară aproape în fiecare an pentru a susține concerte.

Reporter: Cum ți-a fost încredințată vioara Sanctus Serafin? A fost doar o întâmplare fericită? A contat și faptul că erai român?

Vlad Stănculeasa: Probabil că acest gen de întâmplare are darul de a confirma faptul că, dacă îți dorești ceva cu toată ființa, atunci întreg universul complotează în favoarea ta. Faptul că deja fusesem invitat să intru în cercul restrâns al studenților Academiei Menuhin — lucru pe care i-l datorez violonistului Liviu Prunaru — ținea de domeniul incredibilului, pentru mine. Părea că totul începea să aibă sens, aveam șansa extraordinară de a învăța de la cei mai buni instrumentiști ai lumii și mi se clădea încrederea că pot să mă ridic la nivelul unei școli de prestigiu, în ciuda vârstei fragede. Ar trebui să precizez faptul că Academia Menuhin este, dacă vreți, o platformă mai potrivită perfecționării după absolvirea unei instituții de învățământ superior; conceptul de bază este unul bazat pe foarte multă practică, ești “aruncat în foc” prin intermediul concertelor pe care le susții alături de profesorii tăi, ceea ce complică și ridică nivelul de exigență foarte mult; la mine, întâmplarea a făcut ca lucrurile să stea invers… mai întâi a fost Academia Menuhin și apoi a venit rândul Conservatorului din Lausanne. O dovadă în plus că în viață nu există reguli, ci oportunități.

Odată intrat în universul Academiei, am aflat de existența mecenatului artistic despre care citisem doar în biografiile muzicienilor sau la cursul de istoria muzicii. Ei bine, am descoperit că există chiar și în ziua de astăzi oameni care înțeleg să investească în achiziționarea de instrumente valoroase pe care, mai apoi, să le încredințeze unor tineri muzicieni care să le mențină, cântându-le, în centrul atenției publicului pentru care au fost construite în urmă cu sute de ani.

Distinsa doamnă Martha Muller, sponsor al Academiei, oferea studenților instrumente pentru a fi cântate pe perioada studiilor. Așa am ajuns să intru în posesia acestei minunate viori, care i-a aparținut lui George Enescu.

Aveam să aflu că acest instrument avea o poveste cu totul aparte. Yehudi Menuhin, elev al lui George Enescu, o relatează în cartea sa intitulată “Călătorie neterminată”: “De câte ori veneam la Paris, împreună cu Diana, îl vizitam zilnic, îndurerați că puteam face atât de puțin pentru el și umiliți de demnitatea și umorul care-l ajutau să nu vadă situația în care se afla. Pe drept. Sau nu, se temea că vioara Guarnerius, care îi fusese dăruită cu mulți ani în urmă de români și Casa regală, i-ar putea fi luată, prin cine știe ce ademeniri, principesei. M-a chemat într-o bună zi în cămăruța lui, unde dormea și făcea și muzică, și mi-a încredințat vioara. ‘Nu voi mai cânta niciodată’, îmi spuse el. ‘Va fi mai în siguranță în America decât aici.’ (În cele din urmă, vioara a fost trimisă pe bună dreptate României). Mi-a dăruit atunci și prima lui vioară bună, Santo Serafino, cumpărată din economiile lui ca student la Viena: o păstrez cu multă fervoare și acum. Astfel, fără vreo ceremonie, fără cuvinte de prisos, se despărți de tovarășii de viață, despuindu-se de ultima sa splendoare, de ultimele obiecte îndrăgite, de toate cele la care mai ținea, pregătindu-se pentru drumul cel din urmă. A murit la Paris, la 4 mai 1955.”

Faptul că această vioară a ajuns la mine după ce mai fusese încredințată altor studenți, care însă nu reușiseră să o “îmblânzească”, dovedește că nu a contat faptul că sunt român.

Vă puteți imagina însă emoția copleșitoare care m-a cuprins când această vioară mi-a fost încredințată spre folosință, pe perioada studiilor. Dar și plăcuta și neașteptata surpriză pe care am trăit-o în momentul în care, spunându-i doamnei Muller că îi mulțumesc pentru faptul de a-mi fi încredințat această vioară, distinsa doamnă mi-a răspuns: “Eu îți mulțumesc, pentru că, în sfârșit, vioara și-a găsit violonistul care să o poată cânta…”

CITEȘTE ȘI  PE URMELE LUI ENESCU: Tîrgu-Mureș, locul în care maestrul l-a descoperit pe Constantin Silvestri

Reporter:  Cum e să ai un astfel de instrument rar? Necesită o îngrijire specială? Cât de des o folosești?

Vlad Stănculeasa: În primul rând este o mare responsabilitate. Devii răspunzător pentru ceea ce ai îmblânzit, nu-i așa? Acest instrument este și va rămâne unic pentru mine. Am convingerea că această vioară are un suflet al ei, un suflet aparte, pe care eu am învățat să-l cunosc și să-l ascult. Și, ca orice instrument de valoare sau obiect de preț, trebuie îngrijită și protejată de diferențele de temperatură sau de umiditate.

Iată că anul acesta se împlinesc zece ani de când ieșim împreună pe scenă. De aceea, având în vedere fragilitatea ei, am luat hotărârea să o folosesc mai rar, doar în concertele importante, pentru a o proteja și a o păstra cât mai mult timp într-o formă optimă.

Reporter:  Ce te-a făcut să alegi Suedia și să rămâi acolo? Ce au ei în plus față de români?

Vlad Stănculeasa: După absolvirea Academiei Menuhin, am urmat Conservatorul din Lausanne, “Diplome de soliste”, la clasa maestrului Pierre Amoyal. În ultimul an (2009 — 2010) am fost și concertmaistru (part-time) la Orchestra de Cameră din Basel. În același timp, am început să caut, așa cum caută toată lumea, pe internet, oferte de muncă. Am aflat că Orchestra Națională din Goteborg organiza concurs pentru ocuparea unui post de concertmaistru. Și cum nimic nu e întâmplător, concursul era organizat la câteva zile după terminarea studiilor și a concertului de absolvire de la Lausanne. Așa am putut să mă prezint la concurs, unde am susținut proba — eu și vioara mea — în spatele unui paravan. Am reușit și, după un an de probă, am fost angajat definitiv.

După cum vedeți, nu mă pot lăuda că am ales Suedia. Mai degrabă, pot spune că Suedia m-a ales pe mine. Dar ce m-a cucerit pe mine la suedezi a fost naturalețea lor, relaxarea lor extraordinară pe care o vezi la tot pasul, practic o simți în aerul pe care îl respiri. Sunt onești cu ei înșiși și cu cei din jur și apreciază corect lucrurile. Nu prea îi vezi tânjind după ceva ce nu au, dimpotrivă, știu să se bucure de tot, începând cu lucruri pe care noi le considerăm normale, cum ar fi, de exemplu, o zi cu soare… Sunt oameni care nu cunosc frustrarea, iar asta face minuni pentru munca în echipă, atât de necesară unei orchestre care trebuie să funcționeze ca un singur instrument gigant alcătuit din 80 de suflete…

Reporter:  Ai o lucrare preferată de Enescu? Ce loc ocupă el în inima ta?

Vlad Stănculeasa: Enescu reprezintă pentru mine “acasă”… Mi-e foarte greu să vorbesc despre locul pe care îl ocupă în inima mea. Probabil că mi-ar fi mai ușor să cânt despre asta și am și făcut-o, cu suita ”Impresii din copilărie” pe care am interpretat-o la ediția 2007 a Concursului “George Enescu” alături de pianista Verona Maier, am obținut ”Premiul pentru cea mai bună interpretare a unei sonate pentru vioară și pian de George Enescu”.

Pentru mine muzica lui Enescu înseamnă o permanentă căutare, o neliniște greu de stăpânit, un dor permanent, nestins… Există înlănțuiri armonice în piesele lui care îmi dau fiori, iar modul incredibil de “personal” în care a tratat vioara în creația sa dovedește legătura organică pe care a avut-o cu instrumentul căruia i-a datorat atât gloria, cât și nefericirea, în timpul vieții aura de interpret umbrind-o, în mod nedrept, pe cea de compozitor.

Mă surprind revenind mereu la muzica lui. Și nu întâmplător, primul meu compact disc, alături de pianul Thomas Hoppe, a fost dedicat creației românești pentru vioară, lucrările enesciene fiind în prim plan.

Reporter:  E o întrebare pe care nu ți-am adresat-o și la care ai dori să răspunzi?

Vlad Stănculeasa: Cred că da. Aș vrea să nu creez falsa impresie că în țară nu am fost sprijinit. Nu pot să uit faptul că datorită sprijinului acordat de Ministerul Culturii am putut face primele călătorii în Elveția pentru a participa la masterclass-urile organizate de Academia Menuhin sau ajutorul sponsorilor din perioada studiilor.

Un artist are soarta unui nomad și nu de puține ori cheltuielile pot fi substanțiale. Au existat oameni care m-au sprijinit și cărora se cuvine să le mulțumesc. Ba chiar au fost persoane care au dorit să-și păstreze anonimatul și cărora nu le-am putut exprima recunoștința decât personal, cum este cazul unei nobile și distinse doamne din București, care îmi repetă mereu că cea mai mare mulțumire pentru domnia sa o reprezintă statutul pe care îl am acum…

Și-apoi cred că se cuvine să amintesc și faptul că nu puține au fost filarmonicile din țară care mi-au arătat încredere, programându-mi concerte: o să încep cu Bucureștiul (Filarmonica “George Enescu”, Orchestra Națională Radio), apoi Iași, Bacău, Sibiu, Brașov, Târgu Mureș, Pitești, Râmnicu-Vâlcea și, bineînțeles, Craiova.

Reporter:  Revii la o nouă ediție a Festivalului Internațional “George Enescu”? Cum este văzut el în afară? Dar România?

Vlad Stănculeasa: Începând din anul 2007 (când am fost laureat al Concursului Internațional “George Enescu”), am fost prezent la fiecare ediție a Festivalului: în 2009, împreună cu “Camerata Lysy” a Academiei Yehudi Menuhin, condusă de legendarul violonist și profesor Alberto Lysy, în anul 2011 am împărțit partitura solistică cu violonistul Liviu Prunaru, iar în 2013 am revenit pe scena Ateneului alături de violonistul Maxim Vengerov.

Și anul acesta voi fi în Festival cu Orchestra de Cameră “Tharice Virtuosi”, alcătuită din absolvenți ai Academiei Menuhin, formație a cărei constituire reprezintă un omagiu adus memoriei celei care a fost sufletul și susținătoarea Academiei — Martha Muller…

M-ați întrebat care a fost capitalul de imagine adus României… Sincer vă spun că acest festival este cartea noastră de vizită și evenimentul care a așezat Bucureștiul pe harta marilor evenimente muzicale ale lumii. Pare de domeniul fantasticului faptul că reușim să perseverăm în acest domeniu și demonstrăm continuitate. Probabil că echipa ”Artexim” și domnul Mihai Constantinescu merită toată aprecierea noastră.

Reporter:  Ce legături mai păstrezi cu țara? Îți lipsește ceva de aici? Ce spune românul din tine?

Vlad Stănculeasa: Când plec, pentru un timp, îmi vine cumva greu, dar cum viața mea e muzica, iar acolo fac muzică, nu pot spune că îmi lipsește ceva în mod special. Pe de altă parte, tot românul din mine este cel care spune că aici e casa mea, iar asta nu se va schimba niciodată. Încerc să vin acasă cel puțin de două ori pe an, o dată cu ocazia Sărbătorilor de iarnă și când am concerte. E ocazia de a-mi reîncărca bateriile pentru că revederea cu cei de acasă, cu prietenii este mereu un prilej de mare bucurie. Recunosc faptul că îmi propun mereu să vin și fără să-mi programez concerte, în căutarea acelui sâmbure de tihnă pe care toți visăm să-l găsim în mijlocul familiei.

***

Născut în Craiova, Vlad Stănculeasa a studiat la Academia Internațională de Muzică “Menuhin”, Gstaad, Elveția, cu Alberto Lysy și Liviu Prunaru. Mai târziu a obținut diploma de masterat la Conservatorul din Lausanne cu Pierre Amoyal.

Câștigător în Concursul Internațional de Vioară “George Enescu”, solistul a evoluat împreună cu Maxim Vengerov, James Maddox, Ettore Causa, Viktoria Mullova, Per Enoksson, Philippe Graffin or Ana Chumachenco.

A fost concertmaistru la Orchestra de Cameră din Basel, iar din 2010 este concertmaistru la Orchestra simfonică din Goteborg. Cântă pe o vioară Sanctus Serafin din 1739, încredințată de “Tharice” Foundation, Elveția.

e-Culruea.info/Autor: Daniel Popescu

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
<stronge-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

Tweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

RĂMÂI CONECTAT

DESPRE NOI

CATEGORII

AGENȚII DE PRESĂ PARTENERE
                                                                                                                                        

                  Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale.
         Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                                                     
 e-cultura.info © 2013 - 2017