Istoria Bucureștiului e o carte vie un Mic Paris

Pianistul Dan Grigore: Istoria Bucureștiului e o carte vie; era un Mic Paris cu parfum de Orient

Foto: (c) Simion MECHNO

Foto: (c) Simion MECHNO

Pianistul Dan Grigore spune,  în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, că ar alege Bucureștiul de astăzi cu amintirile orașului de altădată și subliniază că istoria acestei urbe e o carte vie, care trebuie citită și înțeleasă.

“Istoria Bucureștiului e o carte vie, care trebuie citită, trebuie înțeleasă. E un oraș care trezea interesul de foarte bună condiție al unor profesioniști în ale arhitecturii, care veneau să vadă, pentru că era ca un fel de lucrare arheologică deschisă, care putea fi studiată pe viu. Erau straturi de civilizație, straturi de modă arhitectonică, care coexistau. (…) Micul Paris nu i se spunea gratuit. Nu era o invenție de propagandă a cuiva. Asta era impresia străinilor, a occidentalilor care veneau în București. Era un Mic Paris cu parfum de Orient, ceea ce era savuros”, afirmă Dan Grigore.

Reporter:  Maestre Dan Grigore, sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?

Dan Grigore: Sunt născut în București și, pe vremea aia — deci eu m-am născut în 1943 — imediat după aia s-au înființat raioanele. Eu am fost născut la Spitalul Brâncovenesc, care acum nu mai există, și acesta era arondat raionului Lenin. Raionul V.I. Lenin, așa se chema zona de București în care era Spitalul Brâncovenesc. Vă dați seama ce haos organizat era în privința identității Bucureștiului! Dar, slavă Domnului, eu am prins, în copilăria mea, ceva din farmecul Bucureștiului vechi. Mi-aduc aminte de actuala Piață a Palatului, cum arăta pe vremea aia, cu capătul de tramvai, care făcea un mare cerc în acea piațetă plină de construcții vechi, foarte pitorească, ce era într-un fel de vale a Bucureștiului. Pe urmă îmi amintesc de capătul tramvaiului 9, undeva la marginea dinspre est a Bucureștiului, unde mergeam la unul dintre prietenii noștri de familie … un drum interminabil cu tramvaiul. Sau urcușurile tramvaiului 8 de pe Dealul Uranus, când vatmanul punea în viteza a patra manivela, pentru că se urca greu, și punea cotul pe ea și tramvaiul făcea â! â! â! â! și urca, încet-încet, la deal. Urcam cu toții, pasagerii din tramvai, cu vatmanul strașnic proptit în manivela lui pe un dulăpior așa cu capac de alamă pe care scria “Thomson Huston”. Era o firmă americană care făcuse tramvaiele.

Mi-aduc aminte de toate scenele astea și de cartierele prin care treceam: Cartierul Arsenalului, Cartierul Piața Puișor, Calea 13 Septembrie, Drumul Sării. Cartierul în care m-am născut era, de fapt, Drumul Sării. Cu străzile cu nume de aviatori: Aviator Negev, strada pe care era casa părintească, Aviator Caranda, strada paralelă cu strada în care era casa noastră, unde acum este un muzeu în memoria marelui pictor Alexandru Țipoia, care era vecin cu noi și cu al cărui fiu, pictorul Jorj (n.r. George) Tzipoia, mă jucam, când eram copii. Și stația unde așteptam autobuzul 47, care atunci era 147 și după aia a devenit 137, care mă ducea în celălalt cartier vechi, de partea cealaltă a Bucureștiului, Cartierul Spătarului — Armenească — Oțetari — Franzelari — Silvestru, unde erau profesorii mei de muzică: Jeni Ionescu, profesoara de pian, pe strada Spătarului, și Mihail Jora, compozitorul, pe strada Silvestru, lângă biserică, la numărul 16. Aceste călătorii ale mele, cu autobuzul, niște autobuze Renault, vechi, cu capotă de motor, cu o capotă care ieșea din masca față a autobuzului — părea un fel de camion din care s-a construit și o cutie de autobuz. Și ele erau deja vechi când eram eu copil, dar erau foarte bune, foarte rezistente. Și parcă văd cum băteam Bucureștiul. Îmi aduc aminte de stația de la Radu, de la Calea Victoriei. Era, probabil, un fost magazin, care se chema “La Radu”, și atunci rămăsese denumirea acestei intersecții. Să zicem actualul Știrbei Vodă sau fostul Berthelot, ulterior Alexandru Popov, acum din nou Berthelot, unde se făcea o stație pe intersecția cu Calea Victoriei care se chema “La Radu”. Și, pe urmă, îmi aduc aminte de dispariția acestor autobuze franțuzești și apariția autobuzelor sovietice zis, care erau, de fapt, sub licență americană. Dar noi nu știam atunci lucrul ăsta. Și paradoxul că mama vorbea în autobuzul nou, sovietic zis, franțuzește cu casierița, care vindea bilete, că atunci nu erau bilete care se luau din stație sau cartele, o casieriță foarte distinsă, care vorbea franțuzește cu mama mea. Și eu întrebam: “Da cum de știe doamna casieriță franțuzește?”. Și ea mi-a spus: “Pentru că este o doamnă, care, nemaiavând ce face, pentru că au scos-o din casă și ea tocmai asta mi-a povestit, s-a făcut casieriță la ITB”. La STB era atunci — Societatea de Transport București. O doamnă extrem de distinsă. Și acum îmi aduc aminte figura ei și ce frumoasă franceză vorbea. Și noi mergeam cu un așa-zis sovietic înghesuit, cu geamurile alea ovale, dreptunghiular-ovale, deasupra geamurilor mari. Exact cum erau fotografiile New York-ului de altădată. Dar era un autobuz sovietic, deci al industriei celei mai înalte din lume, că așa învățam la școală, că tot ce era mai înaintat din lume era producție sovietică.

Pianistul Dan Grigore

Pianistul Dan GrigoreDeci

La Budapesta, am văzut, când eram într-un turneu, existau străzi cu denumirea actuală, în paranteză denumirea veche și, într-o altă paranteză, denumirea inițială a lor, dacă cumva era schimbată între timp. Deci, ca să fie istoria clară. La noi lucrul ăsta nu se poartă. Foarte rar știi că strada cutare a fost în perioada comunistă denumită altfel, după aceea s-a schimbat, iar înainte cum se chema. Și e păcat, pentru că istoria Bucureștiului e o carte vie, care trebuie citită, trebuie înțeleasă. E un oraș care trezea interesul de foarte bună condiție al unor profesioniști în ale arhitecturii, care veneau să vadă, pentru că era ca un fel de lucrare arheologică deschisă, care putea fi studiată pe viu. Erau straturi de civilizație, straturi de modă arhitectonică, care coexistau. Și asta făcea un farmec al lui. Să ne aducem aminte că în perioada interbelică Bucureștiul, de exemplu, avea câteva zeci de cabarete. E inimaginabil acum să te gândești la așa ceva, dar Micul Paris nu i se spunea gratuit. Nu era o invenție de propagandă a cuiva. Asta era impresia străinilor, a occidentalilor care veneau în București. Era un Mic Paris cu parfum de Orient. Ceea ce era savuros.

O altă față afectivă a Bucureștiului meu din copilărie era Bucureștiul prăjiturilor. Încă mai erau cofetari particulari care făceau niște bunătăți inimaginabile, care nu mai există acum. Bunicul meu dinspre mamă, căruia îi spuneam Moșu și care îmi găsise această primă mare profesoară de pian pe care am avut-o, Eugenia Ionescu, din Strada Spătarului, prietenă și colegă cu Jora, la Leipzig, m-a și dus să mă prezinte maestrului Jora ca să mă evalueze și, eventual, să-mi predea — ceea ce s-a și întâmplat — lecții de armonie și de compoziție. Moșu a găsit-o pe Eugenia Ionescu, mi-a recomandat-o și mi-a făcut legătura cu ea, m-a dus să-i cânt. Și era foarte mulțumit Moșu, după cele două pușcării politice pe care le făcuse el. De fapt între cele două, mai bine zis, când mergea cu mine la doamna Jeni și pleca foarte mulțumit că făcusem foarte bine lecția, cântasem foarte bine. Și de mulțumire zicea — încă nu-i fusese tăiată pensia — “Nepoate, hai să te duc la Guguianu, să-ți dau o prăjitură!”. Și mergeam la Guguianu, care era un cofetar particular pe Strada Mihai Eminescu, cam pe la colțul cu Vasile Lascăr, care avea o cofetărie mică, dar tixită cu bunătăți inimaginabile. Și-mi era foarte greu să mă hotărăsc între două prăjituri: era așa-numitul Bibescu, a cărui rețetă nu mai există, dar forma se mai poartă, e denumită când Boema, când Tosca. Ăla era Bibescu, pe atunci. Dar gustul nu mai există. Deci oscilam între Bibescu și Mascota a la Guguianu, care era cu totul altceva decât mascota de astăzi. Avea o formă mult mai libertină și mai fantezistă. Și, atunci, neștiind cu care să termin, mereu mai ceream o prăjitură din partea adversă. Când Mascotă, când Bibescu. Până când nu mai puteam și … rămâneam la ultima, pentru că nu mai încăpea. Moșu era foarte mulțumit și ceda acestor tentații ale mele pentru că eu cântasem bine. Și pe urmă ne urcam în autobuzul 67 și mergeam spre casă. Drumul era foarte lung, peste jumătate de oră mergeam cu autobuzul până în partea cealaltă, care era Drumul Sării.

Aceste cartiere, din fericire, au rămas în parte, parte din ele nu s-a distrus. Dar, e adevărat, că în ceea ce privește cartierul Drumul Sării s-a construit o cantitate incomensurabilă de blocuri, care îl fac de nerecunoscut practic. Atunci mi se părea — sigur, era și coloratura afectivă a copilului — un cartier foarte mare în care mă puteam pierde. De fapt, era un cartier învecinat cu o tabără militară, o cazarmă militară, d-aia se și numea Drumul Taberei, alături, din care dădeai direct într-un maidan imens pe care umblam cu bicicleta, ocolind gropile foarte mari, era un slalom care ne făcea foarte tehnici pe vremea aia și care maidan, foarte lung, dădea tocmai în Ciorogârla. Toată suprafața pe care s-a construit Cartierul Drumul Taberei atunci era un mare maidan pe care noi, copiii, circulam cu bicicletele, făceam raiduri, expediții, între cazarma militară și comuna Ciorogârla.

Această amintire a Bucureștiului meu de altădată este și ea stratificată în mai multe straturi de memorie, ca să zic așa: Bucureștiul prăjiturilor sau Bucureștiul cinematografelor — intratul cu lanterna între începutul sau sfârșitul unui film. Puteai să vezi un sfârșit de film și să rămâi acolo, să vezi filmul de la început, cu același bilet. Și făceam asta destul de des, pentru că îmi plăcea să revăd și să înțeleg mai mult acțiunea. Mi-aduc aminte cum m-a apucat durerea de cap groaznică la filmul după romanul “Mitrea Cocor”. A fost un prim contact cu un cinematograf care urma să domine viața noastră culturală și care mie mi-a făcut un rău fizic. Nu mi l-am explicat atunci, dar, probabil, că era ceva și printr-o empatie față de părinții mei cu care mersesem la cinematograf și care erau foarte triști fără să-mi arate cu ostentație lucrul ăsta, dar… se uitau și nu ziceau nimic. Dar era o tensiune în aer care, pur și simplu, mie mi-a făcut un rău fizic. Și am plecat. Am cerut să plecăm. N-am putut să vedem până la sfârșit. Aceasta era pe Bulevardul Regina Elisabeta, atunci se chema 6 Martie și cinematografele nu se mai numeau Trianon … Apropo, prima dată, la Trianon, l-am văzut pe Mircea Crișan în antract. Filmele aveau, la unele cinematografe, antract și apăreau tot felul de artiști care distrau publicul și care se produceau cu așa-numitele sketch-uri. Și a apărut Mircea Crișan, care era angajat la Ansamblul Armatei. Mircea Crișan a apărut într-o uniformă de ofițer și a spus niște bancuri, care au făcut sala să râdă homeric. Era foarte talentat, extraordinar de talentat. Și atunci l-am văzut pentru prima oară la Cinematograful Trianon. După aia cinematografele s-au rebotezat. Au devenit “Elena Pavel”, “I.C. Frimu” și unul din ele “București”. Pe partea cealaltă, mai era un cinematograf care se numea “Victoria”, după război, perioada stalinistă și dejistă.

Încet-încet, Bucureștiul a început să se schimbe. Pe de-o parte era un proces de modernizare care era firesc, modernizarea este un ritm în care, în general, se trăiește, în Europa și în lume, dar la noi modernizarea asta avea trăsăturile ei caracteristice. Au apărut blocurile stereotipe. Pe urmă am aflat, într-un turneu în URSS, că acestor blocuri li se spunea “dormitoarele orașului”. La ruși așa se chemau. “Iată cartierul nostru de blocuri, așa-numitele dormitoare ale orașului”, mi se spunea de către interpretul meu de limbă rusă în turneu. “Pentru acest cartier de dormitoare ale orașului arhitectul a primit Premiul Lenin”. (Râde — n.r.) Deci mai scăpau și informații de-astea.

Sigur că una dintre traumele cele mai mari ale Bucureștiului a fost momentul în care s-a demolat o cincime din oraș. Eu am ferit-o pe profesoara mea Cella Delavrancea să vadă zona care era înlocuită cu un soi de dormitoare mai somptuoase, zona Bulevardului Victoriei Socialismului, cum se chema în mod subversiv “victoria socialismului asupra întregului popor”. Așa o numeam noi. Subversiv. (Râde, din nou — n.r.) Am ferit-o. Am mers de mai multe ori cu taxiul prin București și îi spuneam șoferului s-o ia astfel încât să ocolească zona aia, pentru că mă temeam că, văzând catastrofa care s-a întâmplat cu cartierele alea acolo …. Au fost niște cartiere de o frumusețe nemaipomenită, de un parfum extraordinar. Acolo era o atmosferă de Mateiu Caragiale, care a dispărut total. Erau case boierești, case negustorești, erau comandate vile de tip venețian, de câte unii bogătani fanteziști care voiau să aibă acasă ceva din farmecul Veneției. Cartierul (n.r. Uranus) avea poate unele dintre puținele, rarisimele diferențe de nivel între străzi, care făceau ca o stradă cu curbă în agrafă să aibă o porțiune care urca și o porțiune care cobora — extrem de pitorească și care a fost folosită — vorbesc de Strada Puțul cu apă rece — în diverse filme. Majoritatea nu prea bune, dar, din fericire, măcar cadrele astea păstrează ceva din farmecul străzilor. Era acolo, în acel cartier — am și stat cu chirie în el — și chiar pe strada asta, lângă fosta Brutărie Gaghel, deținută de un neamț, lângă care era, mai sus, Stadionul ANEF, care, pe urmă, s-a numit Stadionul Republicii, care, acum, blocul unde a fost a devenit garajul Casei Poporului.

Deci aceste cartiere — Uranus, Arsenal, Puișor — aveau căderi de nivel cu scări, cu trepte, de un farmec nemaipomenit. O vegetație veche… Colțuri de București aproape fără istorie, în care istoria era deja amnezică, uitată. Nu se mai știa de când vin, de când s-au alipit la acest oraș sau orașul s-a alipit la ele. E un București care pe mine mă înduioșează și care m-a legat foarte mult.

Pianistul Dan Grigore

Pianistul Dan Grigore

Reporter: Mi-ați vorbit de Bucureștiul vechi, de orașul din vremea copilăriei dvs. Cum vi se pare că arată el azi?

Dan Grigore: Cel de astăzi, din fericire, nu a pierdut toate cartierele vechi. A mai rămas ceva din ele. E-adevărat, plombate, pe ici, pe colo, cu lucruri nu de cea mai bună calitate, nu de cel mai mare gust. De multe ori este foarte mult prost gust în București. Din păcate, orașul e foarte murdar. Am fost recent în niște zone din Bulgaria. Am fost uimit de câtă curățenie este. La noi și orașele și zonele sălbatice de natură sunt pline de gunoaie. Mă uitam acum la un stadion — cel mai mare și mai frumos stadion din țară — cum a rămas după o manifestație de asta, un miting. Ce gunoaie au lăsat oamenii acolo. Mentalitatea asta că spațiul public este al nimănui vine din doctrina că totul aparține poporului. Adică nimănui. Și nu s-a făcut destul pentru ca oamenii să recapete sentimentul proprietății și al proprietății colective: “Orașul e al nostru!”. Al nostru înseamnă niște oameni cu identitate, nu înseamnă al poporului, care n-are identitate. Deocamdată poporul român n-are identitate. Nu și-a recăpătat-o. Noi suntem o populație, deocamdată. Și, când vorbim de popor, e demagogie. Deci, mie mi se pare că ce m-a ținut legat de România a fost, pe lângă sentimentele mele, familia mea și prietenii, a fost legătura mea afectivă cu Bucureștiul.

Reporter:  Ce vă place cel mai mult la acest oraș?

Dan Grigore: Sunt lucruri care pot să fie explicate și lucruri pe care nu le pot explica, mai puțin raționale, care mă leagă de București. Când eram în străinătate în turnee mai lungi, mi se făcea dor de câte-un colț de stradă căruia nu-i dădeam atenție când eram aici. Și așa am descoperit că definiția conform căreia patriotismul se descoperă mai ales când ești departe de patrie are ceva adevăr. Mulți dintre români, chiar evreii de origine română din Israel, sunt mult mai patrioți decât mulți dintre concetățenii noștri. Am descoperit-o eu pe pielea mea, când am fost în ’90, pentru prima dată, în Israel, și, pe urmă, ori de câte ori m-am mai dus — că, dacă intram într-un magazin și descopeream că patronul vorbește românește și știa că a venit un român, dintr-o dată “Noi românii!”. Erau mai neaoși decât mulți dintre concetățenii noștri. Repet. De altfel, multe lucruri fericite pentru cultura noastră vin din sensibilitatea unor minoritari. Să nu uităm că Eminescu a fost român de origine ruteană. Să nu uităm că există albanezi, armeni în cultura română, există sași, germani în cultura noastră. Nu spun că toată cultura română este făcută de “alogeni”, cum se zice depreciativ, dar o contribuție extrem de prețioasă o aduce ochiul liber, ochiul proaspăt, pe care un om puțin mai detașat de o anumită cultură, care nu are siguranța și suficiența celui care se socotește beneficiarul direct al ei, o poate aduce tocmai prin detașarea, atenția și respectul față de ea. De foarte multe ori am descoperit că în Parlament se vorbește mult mai corect românește de către unii minoritari. De altfel, Chopin este cântat, în lume asta, mult mai bine nu de polonezi, care sunt prea siguri că e al lor și fac multe erori în interpretare.

CITEȘTE ȘI  Răzvan Theodorescu: Bucureștiul este, pentru mine, cel mai frumos oraș al lumiiRazvan Theodorescu: Bucharest is, for me, the most beautiful city in the world

Reporter:  Bucureștii mai păstrează ceva din acest mod de a fi al culturii noastre?

Dan Grigore: Prea puțin, prea puțin. Încercările de a reînvia anumite reflexe culturale ale Bucureștiului sunt foarte lăudabile, dar nu știu dacă poți să recuperezi de tot. Pentru că o mare parte din oamenii care făceau viața asta nu mai este. Și sunt lucruri care s-au pierdut. Trebuie să fim conștienți că lucrurile funcționând în felul ăsta trebuie să valorificăm, să valorizăm, să păstrăm, să tezaurizăm aceste tipuri de metabolism cultural, prin asta înțelegând, sigur, chiar stilul de viață, și materială și spirituală a orașului. Să le păstrăm, pentru că altminteri pierdem ceva ireparabil.

Reporter:  V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?

Dan Grigore: Eu de foarte multe ori am vrut să plec din România. Am văzut că anumite lucruri sunt irealizabile aici. La un moment dat am văzut cum cariera mea este van absolut, n-are niciun ecou, performanța la care ajungeam eu părea să nu trebuiască nimănui, ba chiar deranja pe câte unii vechili ai culturii, care aveau interese în zona asta, și ajuns la un anumit tip de exasperare mă bătea gândul să rămân. În străinătate. Am avut ocazia. Am avut și soluții, dar n-am putut să mă desprind, printre altele — sigur, n-am putut să mă desprind de ai mei, de familie — dar, printre altele, n-am putut să mă desprind, în planul meu profund, sentimental, de Bucureștiul vechi, de Bucureștiul amintirilor.

Reporter:  Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?

Dan Grigore: Mi-a plăcut Viena, mi-a plăcut Parisul. Unul dintre orașele în care am descoperit că s-ar putea trăi foarte bine a fost Montrealul. Când am fost la concurs am descoperit că era un oraș în care se putea trăi, fără ritmul american, care e sufocant. Era un oraș cu o bunăstare și cu o știință, cu o artă a vieții foarte tentantă, foarte plăcută și cu minusul acelui ritm trepidant pe care-l are de pildă New York-ul, alte orașe mari din America, Chicago … Sau un oraș ca Philadelphia are un cote european foarte prețios, pe lângă istoria pe care a dat-o el întâiul Americii, vezi Declarația de Independență și toate astea. Plus că am descoperit că Philadelphia are un muzeu cu o sală specială, enormă, de altfel, cu o colecție Brâncuși formidabil de bogată. Noi nici nu putem visa așa ceva. O fi Brâncuși al nostru, dar știți vorba lu’ nenea Iancu, I.L. Caragiale, ”industria noastră e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”. (Râde — n.r.) Așa și cu Brâncuși. Am tras de el cu tractorul la Coloana Infinitului s-o dărâmăm. N-am reușit, slavă Domnului, pentru că a fost făcută bine și de Brâncuși și de prietenul lui care a trasat lucrurile.

Praga este un oraș extrem de frumos. Foarte mult îmi place Budapesta și, când am fost invitat de regretatul meu prieten Erich Bergen, care era directorul Filarmonicii de acolo, să fac concerte și el m-a plimbat și mi-a arătat foarte multe lucruri, am descoperit o mulțime care sunt pe lungimea mea de undă.

Ne pierdem în orizontalele unor ramificații culturale care ar putea să facă și ele parte din tezaurul memoriei Bucureștiului, dacă ne gândim la locuri precum Capșa sau fostul Fialkowski, cafeneaua mare de pe la Kretzulescu, unde era, tot așa, o efervescență culturală extraordinară. Apoi, mai recent, locuri ca Piața Rosetti cu cârciuma Singapore, unde a fost cercul de poeți prieteni ai lui Tudor George, marele versificator și autor de sonete, unul dintre cei mai mari tehnicieni ai rimei din limba română. “Baladele singaporene” (n. r. volum al lui Tudor George Ed. Tritonic,1970)…. Stau mărturie acestei efervescențe care erau acolo.

Am trăit, de asemenea, momente formidabile în cartierul care s-a dărâmat pentru construirea Casei Poporului, pe strada Apolodor, colț cu Brutus, unde era un restaurant care se chema “Columbina”, unde eu mergeam, când eram asistent la Conservator și aveam lecții particulare. N-aveam timp să mănânc, să-mi fac eu de mâncare. Și mergeam la restaurant, mâncam repede o ciorbă și pe urmă luam taxiul și mergeam la lecții, să predau lecții în diverse cartiere ale Bucureștiului sau să merg să studiez. Și la “Columbina” mă întâlneam cu Nichita Stănescu, însoțit de suita lui, de ciracii lui, care scriau. Ăstuia-i mai venea câte-un vers. Tot scriau acolo. Era o boemă, care nu știu dacă mai există astăzi. Mi-e teamă că nu.

Pianistul Dan Grigore

Pianistul Dan Grigore

Reporter:  Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?

Dan Grigore: (Se gândește — n.r.) Mi-ar plăcea ca Bucureștiul să aibă o mai mare priză pentru curățenie. Nu mi-ar displăcea ca Bucureștiul să aibă mai puțină promiscuitate socială, care nu este o notă exotică în viața orașului, ci este cartea de vizită a unei forțate coexistențe a unor contrarii care sunt total incongruente, total incompatibile. N-am văzut atâtea mașini de lux în alte orașe importante din Europa, n-am văzut la Varșovia atâtea mașini de lux, de un asemenea grad de sfidare și de o asemenea cantitate ca în București, Bucureștiul fiind, de fapt, foarte gâtuit, foarte strangulat, în circulația lui. E un paradox că noi, românii, nu suntem practici să luăm mașini mai mici cu care să ne putem strecura mai ușor prin oraș. Dar avem chestia asta: “Să moară vecinul de invidie!”, “Să crape capra!”, să … nu știu ce. (Râde — n.r.) Ne stă nouă în fire. Mi-ar plăcea ca lucrurile astea să se mai atenueze, ca Bucureștiul să devină mai decent, mai boieresc, în sensul tolerant al cuvântului. Adică, trăim împreună, nu ne facem cu tifla unii altora și trăim unii în compania altora, suntem contemporani în aceeași viață. N-are rost să ne facem viața imposibilă unii altora. Mai bine s-o trăim frumos împreună, cu respect, cu politețe, lucruri care cred că țineau de Bucureștiul de altădată.

Reporter:  Aveți un loc preferat în București, maestre?

Dan Grigore: Am mai multe. Sigur, în primul rând, este cartierul în care am mers, de câteva ori pe săptămână, între 9 și 16 ani, la lecțiile de pian, armonie, compoziție — perimetrul Armenească — Spătarului — Silvestru și străzile cu denumiri de bresle: Franzelari, Oțetari ș.a.m.d. Acolo este un fel de leagăn al matricei mele spirituale, să spun așa, prețios vorbind și poate lipsit de modestie. Dar așa simt eu. Câteodată mă mai duc acolo, pe furiș, ca să mai văd casele. Nu s-au schimbat, din fericire. Casa mea părintească (n.r. din Drumul Sării) nu mai poate fi recunoscută, s-a modernizat, s-a schimbat, a fost transformată. Mare parte din casele din cartierul copilăriei mele s-au schimbat. De aceea, cartierul meu mi se pare puțin străin. Mult mai mic, mult mai îmbâcsit, mult mai restrâns. Nu-l includ în locurile preferate, deși mă leagă de el o nostalgie geografică bucureșteană. Dar, sentimental, sunt mai legat de aceste cartiere. Apoi, sigur, sunt legat de o anumită casă din Strada Plantelor, unde, întâmplător sau neîntâmplător, am lucrat la una dintre cele mai formidabile experiențe spirituale ale preocupărilor mele, traducerea versiunii Hamlet, pe care am făcut-o cu echipa lui Alexandru Tocilescu, pomenit fie-i numele în veci, un prieten bun al meu, în casa Ninei Cassian și sub supervizarea acesteia, ca poetă, om de litere. Noi am reușit să facem o versiune, care mi se pare foarte reușită, a acestei piese. Am lucrat foarte mult la ea. Deși într-o perioadă în care comunismul nu te lăsa să fii rentabil — era obsesia asta și demagogia rentabilității. Erau cei trei R. Nu-i mai pomenesc. Noi am lucrat vreo doi ani ani la această versiune. Aproape zi de zi. Într-o echipă… În casa aia era și un pian. Mai jos, la un șir de numere (n.r. de case) în plus, fusese sanatoriul unde sfârșise bietul Eminescu. Deci era o zonă în care mai eram și invitat în anumite seri. Acolo s-a întâmplat scena pe care o povestește Mircea Răceanu în cartea lui de amintiri cum că m-am plâns de faptul că stăpânirea noastră nu-mi dădea voie să plec la o invitație făcută de americani. Tot în Strada Plantelor se întâmpla asta. E un perimetru în care s-au întâmplat multe în viața mea și nu neapărat izbânzi gălăgioase sau clamabile fortissimo. Dar mi s-au întâmplat lucruri profunde care mi-au influențat viața și eu zic că în bine, deoarece chiar prin eșecuri, uneori, viața poate să capete bogății și forțe nebănuite.

Reporter: În ultimii ani vedem tot mai multe grupuri de străini care vizitează Capitala. De ce ar iubi străinii Bucureștiul?

Dan Grigore: Unora li se pare un oraș primitor. Și asta e o tradiție, poate să fie un spirit care n-a murit. Pe vremuri, soldații americani din Al Doilea Război Mondial, care eșuaseră pe-aici, fuseseră, la un moment dat, prizonieri, mai știu eu ce, sau erau detașați cu unitățile lor, scriau acasă că mai zăbovesc puțin în București, pentru că este o viață extraordinar de bună. Și povesteau ce viață de noapte are Bucureștiul, ce femei frumoase, ce bucătărie grozavă, ce prăjituri nemaipomenite. Toate astea existau în corespondența unor tineri militari către familiile lor din America. În ’45, ’46, ’47. Deci s-au întâmplat lucrurile astea. Sigur că ar fi fost mult mai bine dacă acești tineri cheflii americani rămâneau mai mult pe aici și nu erau înlocuiți de tinerii cheflii sovietici. Ăia au fost puțin mai puțin legați de București. (Râde zgomotos — n.r.) Acum eu nu sunt un fan al Moscovei, eu sunt un fan al Petrogradului, al Petersburgului (n.r. Sankt Petersburg). Acela mi se pare un oraș iarăși trebuie să-l includ pe lista orașelor pe care le iubesc foarte tare și am amintiri cu duiumul din Sankt Petersburg, și culturale, și muzicale, și umane, extrem de prețioase, extrem de îmbogățitoare, de demne de un adevărat tezaur de amintiri.

Revenind, sigur că sunt foarte multe lucruri pentru care Bucureștiul poate să fie plăcut, tot așa cum sunt foarte multe lucruri pentru care el devine agasant: circulația, murdăria, mojicia. De ce să nu o spunem. Mojicia e un lucru care ar putea să nu le placă străinilor. Eu, dacă mă duc într-un oraș european sau american și mă uit mai mult la o persoană, imediat îmi zâmbește și mă salută. Faptul că i-am acordat atenție puțin mai mult o face să-mi dea un semn de prietenie. “Te-ai uitat la mine. Mă uit și eu la tine. Salut. Suntem contemporani. Trăim împreună pe această planetă”. Da. Atât. Nu e nevoie de mai mult. În timp ce la noi, dacă ies pe stradă sau mă duc într-un local, văd niște mutre domne.. Posace, care vor să arate cu tot dinadinsul dispreț. Nu știu de ce, sunt complexați, li se pare că dacă arată dispreț sunt mai importanți, par mai importanți. Să nu se vadă ce timizi sunt, ce speriați sunt de lume sau că nu știu să se poarte. Să nu se vadă lucrurile astea. Sau unii, pur și simplu, vor să arate dispreț sau unii se disprețuiesc pe ei înșiși. Și-atunci disprețul țâșnește în afară. Nu mai are loc. (Râde — n.r.) Locul e prea strâmt… (Râde, din nou — n.r.)

Pianistul Dan Grigore

Pianistul Dan Grigore

Reporter:  Mi se pare acum redundant să vă întreb: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?

Dan Grigore: O să vă amuze poate sau o să vă surprindă. Aleg Bucureștiul de astăzi cu amintirile Bucureștiului de altădată.

Reporter:  Aveți o amintire anume legată de București. Care este amintirea dvs. cea mai dragă legată de București?

Dan Grigore: Am multe. Am multe amintiri. De pildă am amintiri legate de Sala Dalles, al cărei fronton era vizibil, era la bulevard. Era o curticică și un peron pe care se intra, în fața sălii. Mai ales că acolo am cântat pentru prima dată în public, într-un concert oficial, în anul 1957. Sala Dalles încă nu fusese acoperită, astupată. Sigur că am amintiri și despre unele schimbări dureroase ale Bucureștilor. De exemplu, s-a dărâmat o parte din strada Berthelot cu câteva străzi adiacente — Temișana și altele — ca să se construiască noul sediu al Radiodifuziunii, care acum e o vechitură, dar atunci, în anii ’50 spre ’60, abia se construia. Eu, plimbându-mă pe-acolo și văzând cum apare această clădire nouă cu sala ei, începeam să mă gândesc: “Oare o să ajung să cânt vreodată în sala asta?”. Am și fost la un concert și am văzut pianul cel nou, un Steinway mare și frumos, care suna minunat. Și am zis: “Doamne, când am să cânt eu odată!”. Peste un an cântam acolo. Debutam cu orchestra, în ’62. Și, sigur, că asta e o amintire foarte dragă. Sigur că ea are și cote-ul ei de amuzament pentru că dirijorul care m-a acompaniat în acel concert era unul foarte bine lansat și sprijinit de stăpânire, un așa-zis talent oficial al vremii, dar talentul lui oficial nu i-a fost suficient să mă acompanieze pe mine. M-a acompaniat foarte prost. Și sunt momente în imprimare unde se vede. Pentru cine e profesionist se vede că, de fapt, el era acompaniat de mine. Ca să salvez aparențele eu îl acompaniam pe el, pentru că nu era dotat cu instrumentele corespunzătoare …. (râde zgomotos — n.r.) acestui demers.

Am alte amintiri foarte, foarte plăcute în Strada Precupeții Vechi, colț cu Eminescu, unde era casa Cellei Delavrancea și unde am mers ani și ani de zile — am și studiat acolo — și unde s-au petrecut lucruri fabuloase pentru mine, pentru viața mea. De fapt, s-a desfășurat o prietenie pe care o pot socoti și acum cea mai tânără prietenie pe care am avut-o între mine și această doamnă în vârstă, pe care, încă de când aveam 9 ani, am văzut-o ca pe o doamnă în vârstă. Când i-am cântat prima oară în casa din Spătarului 27, la Jeni Ionescu acasă, doamna Delavrancea era o doamnă în vârstă. Și după aceea a fost cea mai tânără prietenă a mea până la centenarul ei și după aceea. Și cu puțin înainte de dispariția ei cântam cu ea, la ea acasă — acolo, în Mihai Eminescu 151, colț cu Precupeții Vechi, chiar lângă Biserica Precupeții Vechi. Cântam la patru mâini, improvizam, ea nu mai vorbea, dar cânta. Noaptea târziu, noi cântam împreună. Peste câteva zile s-a stins. Deci sunt amintiri foarte, foarte dragi, speciale, foarte vii.

Reporter: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?

Dan Grigore: Să fie un oraș civilizat, plin de oameni mulțumiți și care să se respecte unii pe alții, în care politețea să fie un bun comun și în care disprețul sau mojicia să fie păsări foarte rare, așa cum se mai întâmplă unora din orașele mari, ca să mai dai peste o groapă sau să cadă un ghiveci de la un balcon. Cam așa să fie lucrurile astea în Bucureștiul nostru.

e-Cultura.info/autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

RĂMÂI CONECTAT

DESPRE NOI

CATEGORII

AGENȚII DE PRESĂ PARTENERE
                                                                                                                                        

                  Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale.
         Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                                                     
 e-cultura.info © 2013 - 2017