Pasiunea mea pentru București căutarea timpului trecut

Rodica Zafiu: Pasiunea mea pentru București – o căutare, foarte subiectivă, a timpului trecut și pierdut

Foto: (c) Cristian NISTOR

Foto: (c) Cristian NISTOR

Lingvistul Rodica Zafiu afirmă,  că pasiunea sa pentru București e mai ales o căutare, foarte subiectivă, a timpului trecut și pierdut.

“O căutare a propriei copilării, dar, prin asociere, și a vieții celor apropiați: tinerețea părinților, plimbările și petrecerile bunicilor, poveștile vecinilor. Dorința de a retrăi și ce n-am trăit de fapt. Poate e și un deficit de imaginație: mi-e mai ușor să-mi închipui vieți alternative în casele cu geamuri la stradă și grădini minuscule de pe străzile vechi din București decât în igluuri sau în colibe pe insule tropicale”, spune profesoara, în interviul acordat în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”.

Reporter: Sunteți născută în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?

Rodica Zafiu: Multă vreme nu a însemnat mare lucru. Cu timpul, a devenit o pasiune, poate chiar o obsesie. Probabil că asta are de-a face cu vremea și cu vârsta. Cred că pasiunea mea pentru București e mai ales o căutare, foarte subiectivă, a timpului trecut și pierdut. A propriei copilării, dar, prin asociere, și a vieții celor apropiați: tinerețea părinților, plimbările și petrecerile bunicilor, poveștile vecinilor. Dorința de a retrăi și ce n-am trăit de fapt. Poate e și un deficit de imaginație: mi-e mai ușor să-mi închipui vieți alternative în casele cu geamuri la stradă și grădini minuscule de pe străzile vechi din București decât în igluuri sau în colibe pe insule tropicale. Oricum, în București am trăit deja de mai multe ori prin literatură (de la Filimon și Caragiale la Mircea Cărtărescu și Ioana Pârvulescu). Când am citit, în jurnalul lui Jeni Acterian, despre ritualul lecturilor și al întâlnirilor cu colegii la Fundație — care devenise ulterior Biblioteca Centrală Universitară și a rămas așa până azi—, mi s-a părut de necrezut că timpul schimbase atât de puține lucruri în ritmul vieții de student bucureștean.

În copilărie și în adolescență nu prea vedeam casele; nu ridicam ochii și habar n-aveam dacă au etaj și acoperiș. Pe atunci mi se părea că doar grădinile și mai ales natura pură și în perfectă sălbăticie merită atenție, iar casele și străzile sunt doar un rău necesar. Cred că interesul pentru București a început, în cazul meu, cu cartea lui Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei, citită prin 1986, și care mi-a trezit curiozitatea prin istorioarele consacrate fiecărui segment de stradă, de multe ori fiecărei case. Atunci am luat la picior Calea Victoriei, încercând să văd ce mai rămăsese din locurile despre care citisem. În acea perioadă, a descoperi, dincolo de culoarul cenușiu pe care se plasau băieții cu ochii albaștri când trecea coloana oficială spre C.C. (clădirea din fața Palatului, cu trotuarul din față interzis pietonilor), o Cale a Victoriei fantomatică și doldora de istorie însemna și să resimți, cu nostalgie crâncenă, de supraviețuitor, normalitatea trecutului.

Acum mă plimb cu ochii la case, uneori de-a dreptul indiscret, fac fotografii în mașină, când aștept la semafor sau când circulația e blocată din cauza aglomerației. Culeg din internet fotografii cu Bucureștiul vechi — am deja fișiere cu mii de imagini, adunate de pe site-uri pe care intru periodic. Din păcate, au fost fotografiate mereu cam aceleași lucruri: nu reușesc să regăsesc o clădire cu etaj, gălbuie, interbelică, pe lângă care trecea troleibuzul 81 în Piața Victoriei. Și nu am nicio șansă să dau peste fotografii — care să-mi sprijine memoria leneșă — cu strada mea de pe vremea când avea case și grădini, nu blocuri.

Reporter: Cum era orașul în vremea copilăriei dvs. și cum vi se pare că arată el azi?

Rodica Zafiu: În copilărie nu prea știam orașul. Nu ieșeam foarte des în centru, din cartierul Băneasa — fostă comună suburbană, pe vremea bunicii—, unde erau casa și grădina părintească și — la capătul străzii — școala. În imediata vecinătate începea parcul Herăstrău, de care se leagă cele mai multe amintiri: Roata Mare, care tocmai a dispărut; oglinzile deformante de pe pereții unei clădiri circulare care adăpostea “covorul fermecat”; labirintul făcut din tufișuri tăiate la înălțimea unui copil, cam dezamăgitor, pentru că nu puteai să te pierzi cu adevărat în el; dugheana de tir, zona cu tobogane și urși de piatră (încă există, chiar dacă jocurile sunt mai colorate și cu muchiile îmblânzite), derdelușul minuscul, vaporașul, bărcile. Pe strada mea era cimitirul — e și acum, ba se pare că ar fi chiar “cel mai mic din București”, cum zice o pagină din internet—, în care mergeam foarte des cu bunica, în cea mai fragedă copilărie, pentru că trebuiau udate și îngrijite florile de pe mormintele familiei. Era plin de iarbă, de flori, de tufe de liliac, de brăduți — acum e, ca toate celelalte, înghesuit, plin de plăci urâte de marmură, fără alei; de-atunci vizitez cimitire în orice oraș zăbovesc mai mult și cel mai adesea atmosfera lor mi se pare familiară, liniștitoare și reconfortantă.

În rest, am imagini destul de vagi: Miorița și Vila Minovici, Expoziția — căreia parcă i s-a prăbușit cupola, după inaugurare—, cinematografe de vară — îi invidiam crâncen pe cei care, de la balcoanele caselor din jur, puteau vedea filme gratis în orice seară—, câteva magazine din centru, câteva librării, Piața Romană.
Când, în timpul liceului, prin anii ’70, am început să umblu mai mult prin oraș, nu aveam niciun chef să-l descopăr. Era o perioadă în care spațiul public era unul oficial, “al lor”, o coajă indiferentă și ostilă, prin care trebuia să treci cât mai repede pentru a ajunge în case, în interioarele unde erau prieteni, uneori în cinematografe sau în teatre. Am simțit ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 și în lunile care au urmat și ca pe o luare în posesie a orașului.
Mi-e așadar greu să spun cum era cu adevărat Bucureștiul în vremea copilăriei mele (anii ’60); văzut acum, în poze și în filme ale epocii, mi se pare curățel, dar cam pustiu; rece, oficial și străin. Acum e mult mai viu, colorat, chiar dacă nu totdeauna cu bun gust, s-a umplut de contraste noi, dar care sunt oarecum în spiritul locului.

Reporter: Ce vă place cel mai mult la acest oraș?

Rodica Zafiu: Amestecul, casele de dimensiuni și stiluri diferite, ba chiar orientate diferit (după întortocherea vechilor ulițe), castanii, teii, tufele de liliac, iedera care acoperă casele, grădinile năpădite de iarbă și flori. Albumul ‘Farmecul discret al Bucureștilor’, apărut acum câțiva ani, cu fotografiile lui Dan Dinescu, e o colecție minunată de asemenea locuri, cu zidurile, ferestrele, arcadele, verandele, marchizele lor, cu grilaje și stucaturi într-o lumină blândă de după-amiază de toamnă.

Reporter:  V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?

Rodica Zafiu: Nu mi s-a întâmplat, pur și simplu. Iar acum cred că nici nu ar fi putut să mi se întâmple. În vremea comunismului, a locui în București mi se părea — și chiar era, din multe puncte de vedere — un avantaj. Orașele din Ardeal și Banat pe care le-am văzut înainte de 1989 mi se păreau foarte diferite și foarte frumoase și mă simțeam în ele aproape ca într-o veritabilă călătorie în Occident, dar nu mă bătea niciun gând de mutare, Doamne ferește! Am petrecut apoi câțiva ani în Italia, ca lector de limba română, și atunci mi-am dat seama ce reflexe de București mi se formaseră: îmi lipseau teribil agitația și nervozitatea de acasă, unde mă întorceam doar în vacanțe, după ce văzusem orașe doldora de istorie, artă, monumente. Ajunsesem să mă simt în București ca un turist, încăpățânându-mă să văd orașul cu un ochi dinafară: mergeam de zor la expoziții, mă bucuram de noutățile de la Muzeul Țăranului Român, vizitam. Cred că experiența asta mi-a prins foarte bine. Oricum, n-am înțeles niciodată cum poți să vrei, brusc, să locuiești în altă parte.

Reporter: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?

Rodica Zafiu: Mi-au plăcut enorm multe orașe: Roma, Parisul, Berlinul, Veneția, Napoli, Bruxelles, Praga, Zurich, Atena. Dacă e să stabilesc o oarecare regulă (post factum) într-o înșiruire atât de neomogenă, e vorba de orașe care îndeplinesc cel puțin una dintre următoarele condiții: să fie vii, variate, cu mulți locuitori, străbătute de o apă mare, eventual așezate pe malul mării și bătute de un vânt de libertate. Din păcate, încă n-am ajuns la Istanbul, dar sunt sigură că o să-mi placă.

Reporter:  Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?

Rodica Zafiu: Aș vrea, în primul rând, să existe și mai ales să fie respectate legi edilitare foarte riguroase, care să interzică demolările în anumite zone și să impună refacerea și întreținerea clădirilor vechi. Mă bucur mult de reînvierea zonei Lipscanilor — sufeream pentru fiecare dintre clădirile abandonate și prăbușite de acolo—, dar nu înțeleg de ce nu s-a putut face ceva similar în zona Buzești? Calea Griviței? Gara de Nord, tot vechi vad comercial, cu case foarte frumoase. Aș vrea să pălească mai repede culorile strepezitoare de pe blocurile reabilitate, cu aspect de provizorat, decor de teatru și jocuri de construcție pentru preșcolari. Aș vrea ca bucureștenilor să le placă albul și griul, care se potrivesc cel mai bine cu multe dintre clădirile vechi. Ar fi mare nevoie să se facă educație artistică și în special arhitecturală în școli, din care să rezulte că stilul Bauhaus nu trebuie neapărat vopsit în roz, că vechi nu înseamnă urât și părăginit. Am câteva fantezii: mi-ar plăcea să fie acoperită Casa Poporului de iederă (ca atâtea vile bucureștene) și (mai modest, chiar realizabil) să se replanteze iarbă și flori în jurul statuii lui Mihai Viteazul, abandonată pe un planșeu deprimant de beton.

Aș mai vrea ca bucureștenilor să le intre în reflex formule ca “vă rog”, “mulțumesc”, “cu plăcere”, ținutul ușii pentru cel din spate, scuzele după o îmbrânceală involuntară, zâmbetul către toată lumea. Oricum, deja s-a schimbat câte ceva, s-a mai redus din posomoreala noastră țâfnoasă.
În fine, aș vrea ca Bucureștiul să aibă mai multe muzee și foarte multe expoziții de artă plastică de prima mână, nu doar rare și firave. Să fie și ele de nivelul Festivalului Enescu — slavă Domnului, măcar aici stăm bine — și să li se facă suficientă publicitate inteligentă, astfel ca vizitarea lor să fie la modă printre tineri. Uneori, apropierea de artă se face prin modă, snobism, imitație, dar devine obișnuință și nevoie interioară.

Reporter:  Care este locul dvs. preferat din București?

Rodica Zafiu: Nu e un singur loc, mai curând e vorba de zone, în primul rând cele previzibile, “centrele”: Stavropoleos, Lipscanii, Sfântul Gheorghe Nou, Dealul Mitropoliei, cele două bulevarde și intersecția lor la Universitate. Apoi Parcul Ioanid, Schitu Darvari, strada Artur Verona cu Librăria Cărturești, Gara de Nord.

Reporter:  De ce ar iubi străinii Bucureștiul?

Rodica Zafiu: Pentru varietate, libertate, diversitate, pentru capacitatea de o oferi surprize. Pentru că, deși e uneori ponosit și urâțel, bodogănit de localnici și de cei în trecere pentru mitocănie — întotdeauna a altora—, agitație și îmbrânceală, e foarte viu, tânăr, inventiv. Și pentru oamenii de aici: pe lângă bădărani și certăreți, sunt și atâția inși amabili, inteligenți, sclipitori, nonconformiști.

Reporter:  Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?

Rodica Zafiu: N-am ce face, în Bucureștii de altădată nu știu sigur cine aș fi fost. Așa că, realist, aleg Bucureștii de azi, în care sper să se facă însă simțită tot mai mult prezența orașului de altădată. Am totuși oarece reverii și dorințe de călătorie în timp când privesc imaginile unor case păstrate, cu o precizie uimitoare, în unele dintre vechile fotografii ale orașului. E mai ales una din 1864, a lui Szathmari, în care apar, la doi pași de Universitate și de Palatul Suțu, prin locuri pe unde trec aproape zilnic, câteva case modeste, puse pieziș: una ca un han la margine de sat, dar cu firma Hotel Kiesch, alta cu pridvor de lemn.

Reporter:  Care este amintirea dvs. cea mai dragă legată de București?
Rodica Zafiu: Nu e o amintire propriu-zisă, sunt frânturi de imagini. Cea mai dragă, pentru că foarte veche, dar imposibil de plasat în timp, e una cărtăresciană: a orașului văzut de sus, într-o lumină roșiatică incredibilă și cu o strălucire ireală, prin fereastra îngustă de pe scara magazinului București. În rest, imagini cu Herăstrăul toamna sau cu Palatul Suțu, Calea Victoriei sau Gara de Nord în serile târzii de iarnă, sub prima zăpadă care nu a apucat încă să se transforme în mormane murdare.
O altă imagine, mai curând neliniștitoare, e dintr-un capăt al cimitirului Bellu, de unde se vedea Valea Plângerii, o râpă enormă pierdută în niște cețuri ale depărtării sau ale memoriei. Eram cu bunica mea, care îmi explica denumirea locului printr-o legendă care, am aflat ulterior, circulă și despre alte locuri: că acolo ar fi fost un lac în care s-a înecat o nuntă întreagă, cu miri și nuntași. Destul ca să fixeze bine imaginea în minte, nu?

Reporter: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?

Rodica Zafiu: Să reziste. Să aibă tot mai mulți cetățeni cultivați, legi edilitare draconice, arhitecți nostalgici și rafinați. Să nu se cutremure prea tare.

e-Cultura.info/autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agepres

Photo credit: (c) Cristian NISTOR

Photo credit: (c) Cristian NISTOR

Linguist Rodica Zafiu says, that her passion for Bucharest is mostly a very subjective search, of the time past and lost.

“A search of my own childhood, but by association, also of the life of the people close to me: my parents’ youth, grandparents’ strolls and parties, neighbours’ stories. The desire to relive and live also what I have not lived in fact. Perhaps it is a lack of imagination as well: It is easier for me to imagine alternative lives in homes with windows to the street and tiny gardens in the old streets of Bucharest than in igloos or huts on tropical islands,” says the teacher, in the interview given within the project ‘MY CITY, BUCHAREST.’

CITEȘTE ȘI  Cascadorul Dan Motanu: Dacă m-aș mai naște de 100 de ori, tot în București aș vreaStuntman Dan Motanu: If I were born 100 times, I'd still choose Bucharest

Reporter:  You were born in Bucharest. What does Bucharest mean to you?

Rodica Zafiu: For a long time it did not mean much. With time, it became a passion, even an obsession. Probably this has to do with time and age. I think that my passion for Bucharest is mostly a very subjective search of the time past and lost. Of my own childhood, but by association, also of the life of the people close to me: my parents’ youth, grandparents’ strolls and parties, neighbours’ stories. The desire to relive and live also what I have not lived in fact. Perhaps it is a lack of imagination as well: It is easier for me to imagine alternative lives in homes with windows to the street and tiny gardens in the old streets of Bucharest than in igloos or huts on tropical islands. Anyway, in Bucharest I have already lived several times through literature (from Filimon and Caragiale to Mircea Cartarescu and Ioana Parvulescu). When I read, in Jeni Acterian’s diary about the ritual of readings and meetings with colleagues at the Foundation — which later became the University Central Library, and has remained so until today — it seemed unbelievable that the time changed so few things in the pace of a Bucharest student’s life.

In my childhood and in adolescence I hardly saw any houses; I was not looking up and I had no idea if they had floors and roofs. Back then it seemed to me that only gardens and especially the pure nature and in perfect wilderness deserve attention, and the houses and streets are just a necessary evil. I think the interest in Bucharest began, in my case, with Gheorghe Crutzescu’s book, ?The Mogosoaiei Bridge,’ read through 1986, and that aroused my curiosity through the stories devoted to each street segment, often to each home. Then I started walking on Victoriei Boulevard, trying to see what was left of the places I read about. In that period, to discover, beyond the gray corridor where the boys with blue eyes were placed when the motorcade was going to the Central Committee (the building in front of the Royal Palace, with its front sidewalk being off-limits for pedestrians), a phantom-like Victoriei Boulevard and chockfull of history meant also to feel, with a survivor’s acerbic nostalgia the normalcy of the past.

Now I walk looking at the houses, sometimes downright indiscreetly, taking photos from the car, when I wait at the traffic lights or when circulation is blocked because of the heavy traffic. I take from the Internet photos of old Bucharest — I already have files with thousands of photos, gathered from websites I visit regularly. Unfortunately, the same things have always been photographed: I cannot find a floored building, yellowish, from the inter-war period, which the no. 81 trolley passed by in Victoriei Square. And I have no chance to come across photos — that would support my lazy memory — of my street from the time when it had homes and gardens, and not blocks of flats.

Reporter:  What was the city like during your childhood and how do you think it looks today?

Rodica Zafiu: In my childhood I hardly knew the city. I did not go very often to the centre from the Baneasa neighborhood — a former suburban village during the time of my grandmother — where my parents’ home and garden were and — at the end of the road — the school. In the immediate vicinity began Herastrau Park, of which I have the most memories: the Ferris Wheel, which has just gone; the deforming mirrors on the walls of a circular buildings housing “the magic carpet”; the maze made of bushes cut to the height of a child, a little disappointing, because you could not really get lost in it; the shooting stall, the area with slides and stone bears (which still exist, even if the games are more colorful and with edges softened), the tiny slope, the small ship and the boats. In my street there was the cemetery — it still is, and it seems to be even “the smallest one in Bucharest,” says and internet page — where I often went with her grandmother in my early childhood, because we the flowers on our family graves had to be watered and attended. It was full of grass, flowers, lily bushes and small fir trees. Now, it is like every other cemeteries, crammed, full of ugly marble plates, without alleys; Then I started visiting cemeteries in each city I go to, I spend some time there and their atmosphere seems familiar, soothing and comforting.

The rest of my images are vague: Miorita and Minovici Villa, the Exhibition, summer cinemas — I bitterly envied those who, from the balconies of their houses could watch for free movies every night — a few shops in the centre, some bookshops, the Roman Square.

When in high school, in the 1970s, I started walking over the city more, I had no desire to discover it. It was a period when the public space was an official one, “theirs”, an indifferent and hostile shell, through which you had to go as fast as you could to get into homes, in the interiors where there were friends, sometimes in cinemas or theatres. I felt what happened in 1989 and in the months that followed as a taking possession of the city.

Therefore, it is hard for me to say how Bucharest was really like in my childhood (the 1960s); now seen in pictures and movies of the era, it seems to have been clean but a little desolate, cold, official and strange. Now it is more alive, colorful, even if not always in good taste, it is filled with new contrasts, but which are somewhat in the spirit of the place.

Reporter:  What do you like most about this city?

Rodica Zafiu: The mixture, the homes of different sizes and styles and even oriented differently (after the twists of old lanes), the chestnuts, the linden trees, the lily bushes, the ivy covering homes, the gardens overgrown with grass and flowers. The album ‘The Discreet Charm of Bucharest,’ published a few years ago, with photos by Dan Dinescu, it is a wonderful collection of such places, with their walls, windows, arches, porches and awnings, with railings in a soft light of autumn afternoon.

Reporter: Have you ever thought of leaving Bucharest and settle in another city?

Rodica Zafiu: It simply has not happened to me. And now I think that could not have happened to me. In communist time, living in Bucharest seemed to me — and even it was, in many ways — an advantage. The towns in Transylvania and Banat that I saw before 1989 seemed very different and very beautiful and I felt in them almost like in a veritable trip to the West, but I had no thought of moving, God forbid! I spent afterwards several years in Italy as a lecturer of the Romanian language, and then I realized that I had developed Bucharest reflexes: I was terribly missing the agitation from home, where I came back only in holidays, after I had seen cities full of history, art and monuments. I came to feel in Bucharest like a tourist, being stubborn to see the city with an outsider’s eye: I used to go often to exhibitions, I enjoyed the novelties at the Museum of Romanian Peasant, I was visiting. I think that this experience was very useful to me. Anyway, I have never understood how one could want suddenly to live elsewhere.

Reporter:  Your profession took you to many other cities of the world. What is the city that has remained in your heart and why?

Rodica Zafiu: I liked enormously several cities: Rome, Paris, Berlin, Venice, Naples, Brussels, Prague, Zurich and Athens. If I were to establish a certain rule (post factum) in such an inhomogeneous enumeration, it is about cities that meet at least one of the following conditions: to be alive, diverse, with many people, crossed by a big river, possibly situated on the seashore and beaten by a wind of freedom. Unfortunately, I have not gone to Istanbul, but I am sure I will like it.

Reporter:  What would you like to be changed in Bucharest in the coming years?

Rodica Zafiu: I wish, firstly, the existence and observance of rigorous municipal laws that would prohibit demolition in certain areas and impose restoration and maintenance of old buildings. I am glad a lot about the revival of the Lipscani area — I suffered for each of the buildings abandoned and collapsed there — but I do not understand why something similar could not have been done in the Buzesti Grivitei Boulevard and North Station area, all old commercial venues, with beautiful houses. I would like to see the colors on the rehabilitated blocks of flats, fade away faster, with provisional aspect, theatrical decor and construction games for pre-schoolers. I wish that Bucharesters liked white and gray that fit best with many of the old buildings. Architectural and artistic education should be taught in schools, showing that Bauhaus style should not necessarily be painted in pink, that old does not mean ugly and dilapidated. I have a few fantasies: I would like to see the Parliament House covered in ivy (as many Bucharest villas are) and (more modest, even feasible) to replant grass and flowers around the statue of Michael the Brave, abandoned on a depressing concrete board.

I would also like that Bucharesters have as reflex the use of their formulas such as “please,” “thank you,” “with pleasure,” keeping—door open for the person behind you, apologies after an involuntary contact and smiling to everyone. However, something has already changed, our gloom is lower.

Finally, I wish Bucharest had more museums and many fine art exhibitions, not only rare and fragile. These should be at the level of the Enescu Festival — thank God, at least in this respect we are in a good place — and these should enjoy smart advertising enough, so that visiting them should be fashionable among young people. Sometimes, the closeness to art is done through fashion, snobbery, imitation, but it becomes a habit and an inner need.

Reporter: What is your favorite place in Bucharest?

Rodica Zafiu: There is no one place, rather it is about areas, primarily the predictable ones, the “centers:” Stavropoleos, Lipscanii, St. New George, Metropolitan Church Hill, the two boulevards and their intersection at the University. Then the Ioanid Park, Schitu Darvari, Arthur Verona Street with Carturesti Bookstore and the North Station.

Reporter:  Why would foreigners love Bucharest?

Rodica Zafiu: For variety, freedom, diversity, ability to offer surprises. Because, although it is sometimes shabby and ugly, grumbled by locals and those passing for rudeness — always of other people — agitation and crowding, it is very much alive, young, inventive. And for the people here: in addition to the rude and quarreling people there are also kind, intelligent, bright and non-conforming people.

Reporter:  Bucharest of yesteryear and today’s Bucharest. What would you choose and why?

Rodica Zafiu: I do not know for sure who I would have been in Bucharest of yesteryear. So, realistically, I choose today’s Bucharest, where I hope that the presence of the old city will be felt more and more. I still have time travel daydreams when I look at pictures of houses from the old city. It is particularly one from 1864, by Szathmari, in which appear, very close to the University and the Sutu Palace, through places I pass by almost every day, a few modest homes, placed oppositely: one as an inn on the outskirts of the village, but with the Hotel Kiesch sign, and other with a wooden porch.

Reporter:  What is your fondest memory linked to Bucharest?

Rodica Zafiu: It is not a memory in itself, there are fragments of images. The fondest one, because it is very old, but impossible to put in time, is one linked to Cartarescu: the city seen from above, in an incredible reddish light and with surreal glow, through the narrow window of the Bucharest Shop. Otherwise, images with Herastrau Park in the autumn or Sutu Palace, Victoriei Boulevard or North Station in late winter evenings, under the first snow that has not yet started to turn into dirty piles.

Another image, rather uncomforting, is from one end of Belu Cemetery, from where the Wailing Valley could be seen, an enormous ravine lost in some fogs of remoteness or memory. I was with my grandmother, who explained to me the name of the place by a legend which I found out later, was circulating also about other places: that there was a lake when an entire wedding party people, with the groom and the rest of people, drowned. Enough to set the image well in your mind, isn’t it?

Reporter:  If you were to send something to the city for his birthday, which would be the wish that he would best fit Bucharest at its 555th anniversary?

Rodica Zafiu: To resist. To have increasingly more cultivated citizens, draconian city laws and nostalgic and refined architects. And not to shake too hard.

By e-Cultua.info/author: Daniel Popescu, edihtor: Georgiana Tănăsescu

An editorial project initiated by Agerpres

 

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

RĂMÂI CONECTAT

DESPRE NOI

CATEGORII

AGENȚII DE PRESĂ PARTENERE
                                                                                                                                        

                  Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale.
         Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                                                     
 e-cultura.info © 2013 - 2017