fbpx

                                                                             pictogramae

Carmen Lidia Vidu: În România, teatrul independent înseamnă cârciumă

Regizoare Carmen Lidia Vidu

Regizoare Carmen Lidia Vidu

Regizoarea Carmen Lidia Vidu vorbește în interviu despre expoziţia pe care o pregăteşte cu Ion Bârlădeanu şi care va fi vernisată vineri, la Hanul Gabroveni din Bucureşti, despre proiectele sale şi despre teatrul independent din România, despre care spune că înseamnă cârciumă.

Tot aici Carmen Lidia Vidu a vorbit despre filmele sale documentare, care îmbină istoria cu fantezia, despre feminism şi feminitate, dar şi despre premii, provocări şi regrete.

În vârstă de 35 de ani, regizoarea spune că munca o împlineşte cel mai mult. În plus, nu are actori preferaţi, însă fiecare dintre cei cu care a lucrat până acum au reprezentat întâlniri importante din viaţa sa, pentru că elementele spectacolului sunt personaje principale, în viziunea sa.

Regizoarea Carmen Lidia Vidu, câştigătoare a premiului Gopo pentru cel mai bun documentar, cu “O scurtă istorie – Astra Film”, este o voce unică pe scena românească, vocabularul ei artistic fiind bazat pe combinarea videoproiecţiilor şi a mijloacelor specifice filmului cu prezenţa live a actorilor.

Carmen Lidia Vidu este cel mai tânăr regizor care a montat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti (“Privighetoarea şi trandafirul”, de Oscar Wilde, care a avut premiera în 2007) şi se numără printre cei mai importaţi regizori de teatru multimedia din România. Printre spectacolele regizate de Vidu se numără şi “Pescarul şi sufletul său”, “Pescăruşul. Ultimul act” şi “Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase”.

Reporter: Ce faceţi în prezent? La ce lucraţi?

Carmen Lidia Vidu: M-am implicat în multe proiecte, anul acesta, trec dintr-unul într-altul. Încă lucrez la expoziţia “Bucureşti. O lume de Ion Bârlădeanu şi Carmen Lidia Vidu”, care este compusă din trei elemente: dintr-un colaj mare, ce va fi expus stradal, în vitrinele exterioare ale Hanului Gabroveni. Le-am văzut când am mers la ArCuB să propun un spectacol de teatru şi mi-am zis că ar fi un spaţiu bun, că nea Ion se tot plânge că are expoziţii internaţionale, cu ambasadori, că lumea vine şi-l vede şi în România, nimic. El îşi dorea să expună la Simeza, iar Dan Popescu (proprietar de galerie, n.r.) îi spunea că expoziţia lui de la H’Art e mai ok decât la Simeza, într-un fel. Dar el nu şi nu, sunt regizor popular, aşa îşi spune, trebuie să mă vadă tot poporul din stradă. Nu trebuie neapărat să intre la vernisaj. Vin şi câte o mie de oameni la nea Ion la vernisaj şi, după aceea, nu mai vin sau vin foarte puţini. Iar el vrea expunere pe stradă, ca în fiecare zi să-i fie văzută opera. Am văzut spaţiul şi, ştiind despre acest proiect “Bucureşti 2021”, am zis: “Nea Ioane, hai să facem noi o lucrare mare, outdoor, de mari dimensiuni, pentru tine”. Dar nu puteam veni doar cu o lucrare, aşa că am început să completăm această expoziţie: pe lângă colajul exterior, vor mai fi prezentate 30 de lucrări semnate Bârlădeanu, toate cu tematică urbană, şi un scurtmetraj animat, un interviu cu o părere a lui despre Bucureşti.

Reporter: Cum se va desfăşura exact instalaţia?

Carmen Lidia Vidu: La parterul Hanului Gabroveni vor fi nişte culoare albe, pe care vor fi expuse lucrările lui nea Ion. Afară va sta colajul acesta mare şi va fi montată şi o plasmă gigantică – iniţial, vorbisem de un proiector, dar este mai bine aşa – pe care va rula materialul video. Colajele promoţionale au fost terminate, la fel şi un teaser. Se va lucra, probabil, până în ultima zi.

Reporter: Aţi avut premiera spectacolului “Eu. O casă de păpuşi”. Cum a ieşit spectacolul?

Carmen Lidia Vidu: Umblă vorba-n târg că a ieşit foarte bine. Şi asta nu doar datorită mie. Am avut o echipă de oameni foarte buni. În primul rând, Cristina Modreanu a câştigat o bursă Ibsen – statul norvegian dă bani unor proiecte, astfel încât să se monteze Ibsen în toată lumea. Ea a aplicat, a câştigat, bursa ei bazându-se pe faptul că sunt multe regizoare studente, dar, când încep să monteze, se pierd, sunt foarte puţine directoare de teatru, sunt multe regizoare în teatrul independent, dar foarte puţine în teatrul de stat. Şi atunci a creat o platformă, unde a invitat actriţe să participe la casting, trei regizoare, fiecare având un spaţiu: la Teatrul de Comedie, Teatrul Foarte Mic şi eu, la Teatrul Odeon. Şi am intrat cu o forţă internaţională, să zic aşa, şi toată lumea a spus că putem face o chestie care să nu se caleze neapărat pe publicul de aici şi am mers într-o zonă a teatrului multimedia, dar am colaborat cu o actriţă care vine dintr-un teatru foarte realist – Aura Călăraşu, cu soprana Cătălina Antal, cu cel care a făcut muzica originală, post-rock, Ovidiu Chihaia, la videoproiecţie, Cristina Baciu, iar pentru imagine, cu Adi Bulboacă, şi a ieşit chiar un proiect forte. Am început să lucrez şi m-am concentrat foarte mult pe partea tehnică, pentru că este foarte multă matematică în teatrul multimedia şi, oarecum, m-am îndepărtat de tot ce înseamnă emoţie. A fost o lună şi jumătate de lucru şi acum, uşor, mă detaşez şi aud replici şi-mi dau seama că, da, are emoţie. Lumea mi-a spus că a plâns, că pleacă şocată de la spectacol, că este ca un pumn în burtă. Eu nu-mi dădeam seama. Pentru mine era matematică, tehnică, mai vedeam câte o greşeală şi acum îmi dau seama că are un discurs destul de puternic despre femeie şi despre faptul că, de multe ori, societatea ne impune nişte reguli şi noi nu mai gândim, începem să ne pierdem, să nu mai avem rădăcini şi tragem să muncim cât mai mult, să nu ne mai dăm timp de simţit, de gândit, pentru că, în momentul în care facem o scurtă pauză, singurătatea sau sentimente de depresie îşi pun accentul.

Reporter: Asta şi odată cu dorinţa de egalitate femei – bărbaţi.

Carmen Lidia Vidu: Şi asta şi pentru că femeia face foarte multe astăzi şi nu vine neapărat din dorinţa de emancipare. Cred că suntem născute mame şi chestia asta înseamnă a dărui. Şi femeia îşi pune nişte supra-poveri în spate, dorindu-şi să fie perfectă şi dă viaţa cu ea în toate părţile şi, când se trezeşte, nu mai ştie: arăt bine, arăt rău? E normal la 40 de ani să arăt ca la 16? Chiar astăzi mă uitam la nişte fotografii şi văd prietene d-ale mele care, la 45 de ani, arată trăznet şi nu e firesc. Sunt cosmetizate în ultimul hal, sunt singure şi foarte muncitoare. Cred că femeia nu şi-a găsit încă echilibrul. A trecut dintr-o epocă în alta, dintr-o extremă în cealaltă, nefiind încă pe o linie relaxată, în care să-şi asume şi greutatea, şi vârsta, şi intelectul, şi faptul că are slăbiciuni. Eu aşa am simţit citind textul lui Ibsen. Şi l-am respectat întocmai.

Reporter: Puteţi spune că sunteţi feministă?

Carmen Lidia Vidu: Nu. Şi să ştii că am fost puţin împotriva feministelor, tocmai pentru că nu sunt o persoană tezistă. Nu am prezentat niciodată în munca mea o teză. Mi se pare că ar lua mult din elementele spectacolului şi din creaţie, bazându-se strict pe discurs. Am fost tot timpul o persoană empatică. O persoană care, atunci când întâlneşte pe cineva, mai întâi empatizează, apoi gândeşte. Am un tip de inteligenţă second hand. Nu sunt foarte deşteaptă, probabil. Dar îmi asum o parte din discurs, îmi asum aceste idei care îmi apaţin, nu fac parte din niciun proiect. Cred că există un adevăr în feminism, în ceea ce am făcut, dar nu cred în teza formelor artistice.

Reporter: Când sunt programate următoarele reprezentaţii?

Carmen Lidia Vidu: În stagiunea asta, care se apropie de final, vor fi sâmbătă şi duminică şi ne revedem în toamnă. Până atunci, văd ce îmi iese cu scurtmetrajul “Arad. Jurnalul meu virtual”, bine primit de casa Alien Film, care l-a preluat şi care este de părere că ar funcţiona bine la festivaluri internaţionale de peste ocean, trimiţându-l în Statele Unite, Canada, America de Sud, şi rămâne să vedem dacă va ieşi ceva. Dacă nu, atunci vor fi trimise propuneri către festivaluri europene. Abia peste un an cred că se poate viziona online.

Reporter: Spuneţi-ne mai multe despre el.

Carmen Lidia Vidu: Este un scurtmetraj documentar despre Aradul pe care l-am cunoscut eu. Nu sunt născută acolo, părinţii mei au primit repartiţie în Arad. Eu fac parte dintr-o generaţie construită pe ideea de a reuşi, a deveni cel mai bun: a trebuit să particip la concursuri de înot, să fiu campioană naţională, să particip la olimpiade naţionale. Când am absolvit teatrul, a trebuit să revoluţionez, să fiu un geniu al teatrului. Dacă nu am reuşit, m-am ratat. Adică generaţia aceea care, cu orice preţ, trebuie să reuşească. E o generaţie importată din America, un curent mondial, nu este un complex de provincie.

Când am revenit în Arad, l-am privit prin ceea ce mi s-a întâmplat cumva cu forţa, dar printr-o prismă mult mai relaxată. De exemplu, mergeam la Filarmonică, să iau nota zece, şi aşa a început să-mi placă opera – şi oraşul s-a aşezat în mine, spun eu, foarte frumos. Părinţii, munca, studiul, colegii, prietenii, fantezii. Este documentar, dar are şi o doză de fantezie.

Am văzut un documentar despre Federico Fellini în care spunea că este un mincinos. Noi avem impresia, din filmele lui, că este crescut la mare şi vine dintr-o anumită familie, dar nimic nu este adevărat. Verificând, aşa este. Iar el spune: îmi pot asuma că realitatea care mă înconjoară e la fel de reală ca cea din capul meu. Bazându-mă pe relaxarea asta, pentru că îmi place foarte mult Fellini, am combinat realitatea – ceea ce a rămas în capul meu – cu imaginarul şi s-a născut filmul acesta.

Reporter: Sună frumos.

Carmen Lidia Vidu: Da. Eu zic că a ieşit bine. Mai ales că, neavând noţiuni de film, este foarte relaxat.

Reporter: Mai aveţi ceva în plan sau aşteptaţi să se încheie perioada asta?

Carmen Lidia Vidu: Sincer, acum sunt mai obosită ca oricând, fiindcă au fost trei proiecte foarte grele. Am fost invitată să fac o instalaţie foarte mare în piaţa Ateneului (Piaţa “George Enescu” din Bucureşti, n.r.), cu ocazia Festivalului “George Enescu”. Este o instalaţie care va fi montată pentru două luni şi activată din când în când, un proiect realizat în asociaţie cu Parcul Naţional Văcăreşti. Lucrez şi la asta, iar, din toamnă, din nou cu Astra Film Festival, cu care colaborez din 2006 şi deja pregătim spoturi şi materiale promoţionale. Aş mai fi vrut să fac un scurtmetraj despre ştrandul din Arad, cel mai mare din sud-estul Europei, cu multe bazine, muzică italienească pe care încă o ascult. Sunt foarte mulţi italieni acolo. Imediat după Revoluţie au venit cu gelaterii, cu mici fabrici de piele, textile. Acum, când merg la ştrand, nu-i mai văd doar pe bătrâni, ci pe copiii lor. Şi e o atmosferă foarte plăcută. Nu e un oraş turistic, pe care să-l vinzi. Mi-aş invita nişte prieteni, i-aş duce la “Trei insule”, pe Mureş, la ştrand, dar e un oraş mic burghez, destul de bătrânicios, însă mie-mi place tempoul ăsta de dolce far niente.

Reporter: Dacă ar fi să alegeţi un cuvânt pentru munca dumneavoastră, care ar fi?

Carmen Lidia Vidu: Capricorn. Suntem născuţi să muncim. Sunt născută pe 1 ianuarie, sunt Capricorn sută la sută şi asta mă sperie într-un fel. Poate pare ca un alint, dar mi-e frică. Am deja 35 de ani şi nu mi se pare normal felul în care gândesc. Dar îmi place munca, mă împlineşte cel mai mult. Mi-ar trebui un program echilibrat: să pot să mă văd cu prietenii, să îmi facă plăcere să stau la o terasă, ceea ce pe mine mă plictiseşte teribil, să mă gândesc mai mult la vacanţe, poate să-mi mai cumpăr nişte haine, să fiu mai relaxată.

Reporter: La 35 de ani, cu o carieră în plină ascensiune, care a fost punctul determinant?

Carmen Lidia Vidu: Eu îmi doresc foarte mult să fac lucrurile astea pentru ai mei. Au muncit toată viaţa pentru mine şi, probabil, nu e singura familie, dar la ei am simţit-o în fiecare secundă a vieţii lor. Şi-mi doresc să lucrez ca să le arăt cât de mult îi iubesc. Şi filmul ăsta documentar le este dedicat.

Un moment a fost acela când am montat la Teatrul Naţional “Privighetoarea şi trandafirul”, după Oscar Wilde. Venind din teatrul independent, am reuşit să fac în cel mai mare teatru din România un spectacol de tipologia teatrului independent. Am fost cel mai tânăr regizor care a montat vreodată la Teatrul Naţional şi ăsta a fost un factor decisiv în proiectele mele – am fost mult mai bine primită de toate teatrele. A fost lider de vânzări, a fost multimedia, cu Marius Manole, un spectacol care mi-a făcut mare plăcere. A fost montat în trei săptămâni. Ion Caramitru (directorul teatrului, n.r.), în momentul vizionării, a spus că este “o ruşine”, că aşa ceva nu poate să vadă nimeni de la Teatrul Naţional, că e o prostie, ne-a interzis spectacolul. Până la urmă, a zis că, dacă fac anumite schimbări, poate acceptă, dacă nu, semnează regie colectivă Teatrul Naţional. A fost o luptă şi, până la urmă şi-a dat ok-ul într-o marţi, iar joi aveam premiera. Şi, parcă în ciuda lui, spectacolul a luat amploare. El a recunoscut că a fost lider de vânzări, ceea ce m-a bucurat. A fost un prag important faptul că la 27 de ani am montat la Teatrul Naţional.

Alt moment ar fi premiul Gopo câştigat anul acesta. Brusc, lumea este mult mai interesată de mine. Onorariile au crescut şi uşile se deschid.

Reporter: Este importantă recunoşterea muncii prin premii?

Carmen Lidia Vidu: Este şi niciodată nu m-am ferit. Mi-am dorit astfel de trofee. Am ştiut că ele cântăresc mult în ochii celorlalţi.

Reporter: Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră de până acum?

Carmen Lidia Vidu: Nu-mi dau seama acum. Înaintând în vârstă, îmi dau seama că nimic nu e la fel de greu ca primul proiect. În cazul meu, primul proiect a fost făcut la Teatrul Act, la vârsta de 23 de ani, eram încă studentă în ultimul an, şi a fost primul spectacol multimedia din România. Eu nu am ştiut că fac teatru multimedia, am aflat apoi din cronici. Sună destul de narcisist: cel mai tânăr regizor, primul spectacol multimedia, dar le menţionez ca să răspund. Atunci am luat un text al lui Sam Shepard, în care era vorba despre o poveste de dragoste incestuoasă între doi fraţi care încearcă să păstreze distanţa. Călătoresc şi, din când în când, se întâlnesc. Şi există şi un al treilea personaj, tatăl mort, care îi obsedează pe amândoi. Şi, cum sala de la Teatrul Act este foarte mică, unde să mai pun şi al treilea personaj, care trebuia să stea în spaţiul de joc? Şi am zis să-l fac virtual. Cum frecventam la vârsta aceea cluburile electro, unde DJ-ii din America veneau obligatoriu cu VJ, am observat cât de bine se completează cele două – sunetul şi imaginea. Şi-am zis că pot face şi eu asta. Un personaj să rămână tot timpul proiectat, să facă, astfel, comentarii şi cei de pe scenă să joace. Însă nu este atât de simplu, pentru că cei din scenă nu joacă la secundă. Şi asta am aflat când am început să fac spectacolul. A fost greu să inventez mecanica asta, care lasă actorul să joace pe scenă în nişte parametri impuşi de mine şi să creez o încrengătură viabilă între ce înseamnă virtual şi real. Cred că acolo a fost un declic. Celelalte spectacole au devenit provocări despre cum să nu mă repet, cum să găsesc soluţii ca multimedia să devină decor, poezie, de fiecare dată altfel.

Reporter: S-a aplicat asta şi la spectacolul din seria “Surorile Heddei”?

Carmen Lidia Vidu: Acum, în spectacolul de la Odeon, am pornit de la filmul noir, pentru că pe actriţa Aura Călăraşu am cunoscut-o în şcoala generală, la Arad, şi pentru mine era o femeie fatală. Şi am zis: femeie fatală, film noir să fie. Şi tot Ibsen-ul ăsta l-am dus într-o atmosferă de film noir, foarte multă inspiraţie Hitchcock, dar asta e în capul meu. Are suspans.

Reporter: Aţi refuzat, aţi renunţat la vreun proiect până acum?

Carmen Lidia Vidu: Fiind copil care se întreţine singur în Bucureşti şi plăcându-mi munca, mai greu cu refuzurile. De dat afară sau de respins, am fost dată afară. Au fost proiecte în care am fost invitată, nu le-a plăcut propunerea mea şi nu au mers mai departe cu mine. De refuzat, am refuzat texte. Sunt tot felul de actori care trimit texte pentru că îşi doresc să lucreze şi asta e foarte bine. Pe ei i-am refuzat mai des.

Eu vin din teatrul independent, iar el îmi place atât timp cât este un laborator, cât caută forme noi, cât încearcă să exerseze. În teatrul de stat, experimentele reuşite ar trebui să fie valorificate printr-o echipă şi un buget mai mari, însă acum teatrul independent este de multe ori bulevardier. Sunt actori veniţi din teatrul de stat care câştigă 500 – 600 de lei pe seară la Godot sau mai ştiu eu unde, sume pe care nu le câştigă în teatrul de stat, unde au salarii de bugetari. Nu apreciez neapărat tipul ăsta de teatru. De multe ori sunt nişte comedii subţiri şi nimic mai mult. Se bazează pe faptul că vine lumea de la agenţii sau companii la 6-7 seara, îşi comandă ceva de mâncare, bea o bere şi vede un spectacol. Spectacolele mele nu se pretează la aşa ceva. Teatrul independent în România înseamnă cârciumă. Nu avem un spaţiu pentru arta contemporană. Ăsta e un mare of al nostru. Teatrul independent ar trebui făcut în alte condiţii, nu trebuie toţi să experimenteze, trebuie să aibă o valoare artistică şi nu una de bulevard. Există teatru de bulevard şi acolo se joacă foarte bine piese de gen.

Reporter: Poate că cei mai tineri vor reuşi să schimbe ceva în sensul acesta.

Carmen Lidia Vidu: Eu am mare încredere în tânăra generaţie. Mi se pare de o mie de ori mai vibrantă decât a mea. Cei mai tineri decât mine au forţă, au tupeu, sunt foarte inteligenţi, circulă. Am încredere că ei vor sparge încă un zid. Eu spun un of, dar îl înţeleg în acelaşi timp. Nu cred că brusc se poate construi ceea ce noi n-am avut.

Reporter: Practic, până în ’90, nu a existat teatru independent, iar lucrurile se mişcă abia de câţiva ani.

Carmen Lidia Vidu: Şi atunci am luat-o de la zero şi cred că se construieşte frumos. Se întâmplă spectacole, festivaluri şi cred că se va lega şi ideea unor spaţii dedicate artelor spectacolului. Sunt foarte mulţi tineri care merg în cluburi, baruri, public de artă contemporană, dar care merge mai mult la film, la concerte şi care vin la spectacolele mele, dar ştiu sigur că la altele nu prea ajung. Publicul ăsta trebuie atras, pentru că este un public tânăr şi mişto, care se îmbracă bine, e deştept. Singurul dezechilibru pe care l-am remarcat: am impresia că publicul de teatru independent este mai puţin informat.

Reporter: Dintre actorii cu care aţi lucrat sau cei cu care aţi vrea să lucraţi, care v-au marcat, cu care aţi vrea să colaboraţi?

Carmen Lidia Vidu: Marius Manole este o întâlnire importantă în viaţa mea. Noi suntem două firi foarte diferite, nu împărtăşim absolut nimic, nu-mi place nimic din ce-i place lui şi invers, avem gusturi foarte diferite, dar el este un actor senzaţional, pentru că simte perfect ce vrei şi execută într-o secundă. Altfel, am colaborat foarte bine cu coregraful Ioana Marchidan, în plus, mi-a plăcut enorm în rolul Ninei în care am distribuit-o în “Pescăruşul”. La fel şi Aura Călăraşu, cu care am lucrat pentru “Eu. O casă de păpuşi”, este o actriţă pe care am idolatrizat-o la 15 ani. În plus, pe Ovidiu Ghiniţă din Arad mi l-am dorit într-un spectacol şi l-am distribuit în cel de la Teatrul Act, în rolul tatălui mort. Pentru că îmi place opera, mă simt norocoasă că am cunoscut-o pe soprana Cătălina Antal şi este o întâlnire importantă din viaţa mea, cum este şi Ovidiu Chihaia, pe muzică, şi Cristina Baciu, pe film. Deci, nu sunt doar actori. La mine, actorul este foarte important, îmi construiesc totul în jurul lui, dar elementele spectacolului sunt personaje principale. Ele vorbesc puternic.

Reporter: Şi pentru viitor?

Carmen Lidia Vidu: Pe mine, de regulă, textul mă inspiră. Dar merge şi invers. “Baby Smile”, de exemplu, este un spectacol pe care l-am făcut pentru o fată, Mihaela Damian, pe care am văzut-o la o terasă, iar despre ea am zis că este cea mai frumoasă fată din lume. Era o pictură a lui Klimt. Am luat o echipă, într-o noapte, am făcut vreo 5.000 de fotografii şi am făcut un film bazat pe un sonet al lui Shakespeare.

Reporter: Care este regretul cel mai mare pe care-l aveţi până la acest moment?

Carmen Lidia Vidu: Profesional vorbind, regret că sunt unul dintre puţinii regizori tineri care nu au montat în străinătate. Toată lumea îmi aduce laude, spunând cât de deschisă e viziunea mea regizorală şi cât de bine ar merge tehnica mea în Japonia sau în State. Ei bine, toţi colegii mei, mai mici sau mai mari au montat, au fost la câte un atelier, o rezidenţă, eu, nu. Am fost la festivaluri în Germania şi în Slovenia, unde am luat şi premii, dar cam atât. Mi-am dorit de la început deschiderea asta. Am tot încercat, dar nu am vrut să exagerez. N-are rost să îmi caut scuze, pentru că nu este vorba despre scuze. Nu mi s-a întâmplat.

Reporter: Este acesta şi unul dintre visurile dumneavoastră?

Carmen Lidia Vidu: M-am hotărât să nu mai visez la asta. Am zis că, dacă nu mai visez, o să se întâmple.

Reporter: Dar la ce visaţi acum?

Carmen Lidia Vidu: Eu visez la un singur lucru: la o casă pe malul mării. Ştiu că visul fiecărui om este un clişeu, dar m-aş simţi foarte împlinită să am o casă pe malul mării, să pot să înot, să citesc şi să fac plimbări cu câinele meu.

e-Cultura.info/ Autor: Patricia Marinescu

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

*/                                                                            
                                                                                                                                                                                         Acasă    Teatre    Muzee    Personalități culturale   Carte   Actualitate culturală   Arte vizuale   Teatru și Film   Muzică-Dans   Știință   Festival                                                                      Articole Externe   Interviu   Documentar    Spiritualitate   Știri estivale   Declarația Zilei   Etnografie   Istorie   Timișoara 2021   Multimedia    
                                                                     Proiecte Culturale                                                                                                                                                                                             
                                                                     Despre   Cod de conduită   Termeni și condiții   Protecția datelor   Politică de cookies   Arhivă   Hartă site   Press kit   Contact

© 2014 - 2019 e-Cultura.info.

                                          
                                                                     
                                                                                                         

                                                                                                                                                                                                                    
Versiunea: mobil  |  computer