" />

                                                                             pictogramae

Corina Chiriac: Iubesc bătrânul București, care se străduiește să fie în pas cu vremurile noiCorina Chiriac: I love the old Bucharest, striving to keep pace with new times

Corina Chiriac  Foto: (c) ALEX TUDOR

Foto: (c) ALEX TUDOR

Marea artistă Corina Chiriac, una dintre doamnele cântecului românesc, își amintește cu plăcere, vorbind despre copilăria sa, de un București încă dulce, cu domni care purtau pălării de fetru, care spuneau ”Sărut mâna!” doamnelor, doamne care încă purtau manșoane.

Corina Chiriac a mărturisit, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, de bucuria pe care o trăia când tatăl său o aducea acasă cu trăsura, de la care spune că a ”moștenit dragostea de București”, dovadă fiind faptul că una dintre lucrările sale simfonice cele mai cunoscute și mai frumoase poartă numele ”Bucureștii de altădată”.

Artista a rememorat cu nostalgie anii tinereții, când Dâmbovița avea malurile pline de flori, de verdeață, de copaci care crescuseră dezordonat, ceea ce oferea un aspect boem. Ea spune că de fiecare dată când revine în București, după o călătorie, are o emoție asemănătoare întâlnirii ”cu un băiat de care te-ai îndrăgostit prima oară”. Își dorește ca Bucureștiul să rămână ”un organism viu, să se bucure de edili care să-l iubească, să-l poată moderniza”, iar bucureștenii să fie ”mai îngăduitori și mai plini de înțelegere” pentru concetățenii lor.

Reporter: Sunteți un artist născut într-o familie de muzicieni, un artist care a crescut în mijlocul muzicii, care a crescut în București, într-un cartier foarte frumos. Ce înseamnă pentru dumneavoastră orașul București?

Corina Chiriac: Sigur că pentru mine Bucureștiul reprezintă leagănul copilăriei. Nu știu câți bucureșteni ”sadea” suntem în total, dar cu siguranță cei care ne-am născut la București avem același sentiment de apartenență pe care-l are oricine față de locul în care s-a născut. Eu am fost adusă de la maternitate acasă, cumva în centrul Bucureștiului, în casa bunicilor mei din partea tatălui, acolo unde locuia tata cu tânăra lui soție, cu mama. Și asta se întâmpla undeva în zona Știrbei Vodă, lângă Cișmigiu, într-o casă veche, moștenită de bunica mea de la tatăl ei, străbunicul meu, negustorul Nichita Nestorescu. Suntem de trei generații bucureșteni, bunica mea fiind sosită la București la începutul lui 1900, fiind cea mai mare dintre opt frați, venită prin căsătoria cu bunicul meu, care era brăilean, iar bunica a venit de la Buzău. Deci doi moldoveni, să spunem. Tata mare găsise de lucru, ca tipograf, în București, după ce-și făcuse studiile în Elveția, și au primit ca zestre în București o căsuță, într-o zonă de — să spunem — mici burghezi, foarte mici, însă, pentru că trăiau dintr-o leafă de tipograf. Bunica fiind casnică, crescând doi copii, maximum ce-și puteau permite era o menajeră, care venea din când în când și îi ajutau la treburile gospodăriei.

Reporter:: Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră? Ce amintiri aveți din copilărie legate de oraș, legate de locurile de joacă, de locurile prin care vă plimbați cu părinții?

Corina Chiriac: Noi, locuind în centrul Bucureștiului, mai precis între Cișmigiu și Piața Matache, aia care s-a demolat, îmi aduc foarte bine aminte de un București încă dulce, cu domni care purtau pălării de fetru, care spuneau ”Sărut mâna!” doamnelor. Vorbim de anii ’55, nu mult după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Doamnele încă purtau manșoane, lucruri care au dispărut de mult din clasic, cu totul nepractic în ziua de azi, și anume un fel de gentuță făcută din blană, în care încăpeau cheile, un portofel mic și eventual un ruj, și în care doamnele își fereau iarna, de frig, mâinile, băgându-le în acest manșon, o ”clătită”, să-i spunem, din blană, cu fermoar, cu două intrări — dreapta și stânga — care se agăța cu un șiret elegant de gât. Sigur că în ziua de azi ar fi cu totul și cu totul nepractic, dar pe vremea aceea doamnele nu cărau, cel puțin nu la vedere și nu când mergeau în vizită, atâtea sacoșe ca noi.

Locul copilăriei mele mi-l aduc aminte ca fiind foarte frumos. Mi-l aduc aminte verde sau nins, dar era un oraș liniștit, la suprafață părea că toate lucrurile sunt în regulă. Eu, ca și copil, nu cunoșteam teroarea mașinilor, dubele, care veneau să ridice diferiți cetățeni care gândeau altfel despre regimul comunist. Nu știam la ora aia nimic. Eram un copil, aveam 4-5 ani, mă bucuram că tata mă aducea, câteodată, de la piață, cu trăsură, pentru că încă existau în București trăsuri, cu un coș mare care se lăsa deasupra trăsurii să nu te ningă, cu cai destul de îngrijiți. La piață erau foarte mulți olteni, după cum li se spunea, neguțători, era o piață veselă, gălăgioasă, oamenii se purtau încă foarte frumos unii cu alții. Foarte multe amintiri îmi vin în minte de câte ori mă întorc la anii copilăriei mici.

Un București în care lumea avea timp să se plimbe în Cișmigiu, se așeza pe bancă, povestea, vorbea, citea ziarul, se așeza la o cafea la puținele cafenele care erau în Cișmigiu. Eu am moștenit dragostea de București de la tatăl meu (compozitorul Mircea Chiriac — n.r.), care era un mare iubitor de țară și de București. Ca dovadă, una dintre lucrările sale simfonice cele mai cunoscute și mai frumoase poartă numele ”Bucureștii de altădată”. O lucrare care a dat și titlul unui dublu album, care mă bucur că i-a fost editat la casa de discuri Electrecord. Sigur, aș putea să vă povestesc mult și frumos. Îmi aduc aminte de un oraș cochet, curat, verde. Asta a fost în prima parte a copilăriei, pentru că noi ne-am mutat de mai multe ori prin diferite zone ale Bucureștiului până când tata a reușit să-și stabilească domiciliul în foarte frumosul cartier care se numește Cotroceni.

Reporter:: Și unde locuiți și astăzi.

Corina Chiriac: Da.

Corina Chiriac

Corina Chiriac

Reporter:: Ați vorbit despre Bucureștiul de altădată. Dacă ați putea să alegeți perioada în care să trăiți, ce ați alege, Bucureștiul de altădată sau Bucureștiul de acum?

Corina Chiriac: Sinceră să fiu, aș face o combinație, dacă aș putea să suprapun erele, așa, ca niște universuri paralele. De exemplu, când eram studentă, plecam pe jos până la facultate, deoarece eu am fost studentă la Institutul de Teatru. Iar la sfârșitul anilor ’60, când eu eram studentă, prin anii 1969-1970, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică avea sediul pe cheiul Dâmboviței, deasupra Teatrului Bulandra, la etajele superioare. Acolo erau clasele noastre, și de actorie, și de scrimă, și de exerciții de dicție, și de istoria teatrului universal și de estetică. Acolo era IATC-ul. Și-mi aduc aminte cu mare bucurie și plăcere de cheiul Dâmboviței de altădată, care nu era încă betonat, Dâmbovița încă nu era strânsă într-o albie la forma de astăzi, malurile erau pline de flori, de verdeață, de copaci care crescuseră dezordonat, ceea ce sigur că oferea un aspect boem Dâmboviței, care curgea și ea așa cum știa de câteva sute de ani. Nu știu dacă astăzi, așa cum spune foarte frumos un cântec al lui Charles Aznavour — ”La boeme”—, acea boemă mi-ar mai plăcea. Dar la 17 ani, când mă întorceam de la facultate cu colegii, recitam pe stradă Eminescu, Nichita Stănescu și așa mai departe și ne glorificam cu câte un vers în plus sau câte eram capabili să învățăm, atunci acest chei al Dâmboviței era locul ideal, romantic și, poate repet, boem, pentru a primi curtea unui băiat sau a-ți face vise frumoase de viitor. Sigur că acea lucrare asupra Dâmboviței cu siguranță a fost necesară, ca multe alte lucrări de modernizare a orașului, dar eu tot îmi aduc aminte cu plăcere. Aș face o combinație între ce avea Bucureștiul romantic și dulce dintotdeauna și utilitatea unor lucrări moderne care să ne fie la îndemână. Probabil așa aș face.

Reporter:: Am vorbit despre felul în care vedeați Bucureștiul cu ochii de copil. Cum îl vedeți acum, cu ochii unui om matur, și ce ați dori să se schimbe în București în următoarea perioadă?

Corina Chiriac: E greu de spus, pentru că majoritatea covârșitoare dintre noi, locuitorii Bucureștiului, suntem șoferi auto, nu avem altă soluție. Cu toții ne-am dori să avem niște străzi foarte mari, ca în America, și să avem nenumărate locuri de parcare, unde să ne putem lăsa mașina când avem treabă prin oraș. Asta nu se poate. Din păcate, nu avem cum să dărâmăm tot Bucureștiul să facem străzi mai late. Și atunci, bombănind, ne chinuim cu ce avem. Nu ar fi frumos și nu ar fi posibil. Poate nu ar fi nici frumos să avem străzile altor capitale ale lumii, care sunt mult mai generoase, pentru că orașul nostru are farmecul lui și așa. Probabil eu îl văd ca pe imaginea holografică sau mai multe care se suprapun de-a lungul zecilor de ani pe care i-am trăit, dar vă spun sincer, probabil pentru că este leagănul copilăriei mele, din orice colț al lumii m-am întors — și Dumnezeu a fost bun cu mine și m-a ajutat să locuiesc în America, să vizitez Argentina, să călătoresc, am fost în Egipt, în țări în care lumea se ducea mai rar — de câte ori revin la București am o emoție și o tresărire ca și cum te-ai întâlni cu un băiat de care te-ai îndrăgostit prima oară. E o stare de bucurie, de apartenență, și călătoresc cu plăcere prin București, mai în toate zonele.

Sigur, ca pe fiecare dintre noi, mă mai enervează unele lucrări care nu sunt finalizate la timp sau nu sunt finalizate deloc. Dar, una peste alta, îi apăr chiar și neajunsurile — faptul că locuim în 2014 într-un oraș în care nu s-a schimbat foarte mult de la 1900. Este orașul nostru, nu-l mai putem schimba și probabil fiecare dintre noi, care locuim în București, ar trebui să avem grijă, așa cum e în alte țări, ca în fața blocului nostru, a curții noastre, pe strada noastră măcar să nu fie gunoaie, să avem grijă fiecare de locul unde parcăm și așa mai departe. Pentru că dacă fiecare dintre noi avem grijă, atunci lucrurile vor arăta mai bine. De exemplu, eu vizitez cu plăcere o verișoară care stă la capătul cartierului Drumul Taberei, care este foarte curat, este foarte verde, plăcut de locuit, sau alte zone, în Balta Albă s-au făcut lucruri foarte frumoase, sau Titan. Mă uit că se fac eforturi ca orașul să fie îngrijit, se pun flori, se vopsesc bordurile… eu iau partea bună a lucrurilor. Poate se fac cheltuieli inutile, poate că organizatorii nu termină la timp lucrările, eu mă uit la partea bună a lucrurilor. Circulând prin București, în special în ultimii 20 de ani, să zic, ceva-ceva se vede că s-a făcut. Există un efort de a avea o capitală mai plăcută, mai curată, mai frumoasă, mai verde. Foarte mulți cunoscuți de-ai mei din alte orașe unde mă duc și cânt îmi spun: ”Eu nu aș putea să locuiesc la București. Nu mi-ar plăcea viața din București”. Și știu și de ce: noi avem o stare nervoasă, suntem tot timpul obosiți, ne obosesc traficul, mașinile, gălăgia, suntem grăbiți, parcă nu ne mai ajunge timpul. Totuși, eu îl iubesc pe acest bătrân București, care se străduie, săracul, să fie în pas cu vremurile noi.

Reporter:: Așa agitat cum e, aveți un loc în care vă place să vă retrageți și să stați liniștită, să vă odihniți, să vă limpeziți gândurile și să ieșiți un pic din tumultul ăsta cotidian?

Corina Chiriac: Sigur că sunt câteva locuri, în special mănăstiri. De exemplu, mă duc cu mare drag și cu mare bucurie la Mănăstirea Radu Vodă din București, care este aproape de Pasajul Mărășești, în centru, lângă Piața Unirii, pentru cine cunoaște Bucureștiul. În momentul când urci dealul Mănăstirii Radu Vodă, care este un monument istoric, este ca și cum ai ieși din orice timp. Toată lumea care merge acolo și se închină la moaștele Sfântului Nectarie are aceeași stare de eliberare din cotidian și bucuria de a se întâlni cu o stare eternă, divină. Îmi face plăcere să mă duc și în alte cartiere unde am prieteni buni. Nu se pune problema să stăm pe o bancă, pentru că e gălăgie, e praf, e fum. Dar putem sta vara, de exemplu, la o terasă, îmi place enorm de mult că au ”izbucnit” în București terasele. Majoritatea cafenelelor își permit să aibă o terasă, chiar dacă au închiriat o jumătate de trotuar. Și este plăcut să stai la o terasă. Ce să mai vorbim despre Centrul Vechi al Bucureștiului, care, în fine, a fost redat cetățenilor și care este super-aglomerat în fiecare vară, până se face frig afară. Este o plăcere să stai pe trotuar, pe un scaun, pe o canapea, pe un fotoliu, să bei o cafea, un suc, și să fii și în natură și, în același timp, și în oraș. Sunt foarte multe locuri plăcute și nu mă îndoiesc că alții le știu mai bine decât mine.

Corina Chiriac

Corina Chiriac

Reporter:: Într-un interviu pe care l-am făcut împreună prin 2000-2002, spuneați vă v-ar plăcea foarte mult să locuiți la malul mării. Asta ar presupune să plecați din București sau să… aducem marea la București?

Corina Chiriac: (Râde — n.r.) Sigur că eu, ca multă lume, ador marea. Sigur că nu o dată m-am gândit ”ce-ar fi să mă mut la Constanța?”, care ar fi, să zicem, cel mai important oraș de la malul mării, fără discuție. Dar, practic, în primul rând am treabă la București. Foarte mulți spun că în București se dă ora exactă, ca în orice altă capitală a lumii. Dar nu de asta. E greu să te muți în alt oraș, să-ți schimbi complet locuința, prietenii, chiar dacă acum Constanța e la două ore distanță, în fine, terminându-se puțina noastră ”Autostradă a Soarelui”. Ajungi la mare în două ore, două ore și un sfert. Rămân cu nostalgia mării și profit de orice invitație de a cânta la mare pentru a mă duce, indiferent de anotimp, până acolo. Mi s-a povestit că toamna și iarna nu mai este la fel de romantic, dar mie tot îmi place marea și tot mă duc la Constanța, chiar și pe viscol, măcar să văd cum arată malul mării înghețat.

Reporter:: Dacă ar veni o persoană din străinătate pentru prima dată în București, ce i-ați recomanda să vadă?

Corina Chiriac: La început l-aș întreba pe acel străin care sunt preocupările lui. De obicei, străinii își ”fac lecțiile” acasă. Ei când pleacă într-o excursie, afară de cazul în care vin într-o delegație, cam știu ce au de vizitat într-un oraș. Tata foarte frumos spunea că o călătorie începe acasă. Te duci la Roma — știi că vrei să vezi Colosseumul și Columna lui Traian, să-l vezi pe Decebal acolo, cu toți luptătorii noștri de altădată, cam știi ce ai de văzut la Roma. Așa și la București. Ei cam știu și vin cu lecțiile făcute. Totuși, eu l-aș întreba pe acel străin ce ar vrea să vadă. Vrea să vadă orașul vechi, vrea să vadă Casa Poporului, care este una dintre atracțiile mondiale la ora actuală, fiind una dintre cele mai mari clădiri din lume, vrea să vadă un muzeu, vrea să vadă parcurile Bucureștiului — care sunt destule și frumoase? Și apoi, fără să vreau, așa cum am pățit cu mulți prieteni stabiliți în străinătate și care s-au întors după 20 sau 30 de ani, probabil aș face acelui străin un tur al orașului, după gustul meu. Probabil i-aș arăta și alte locuri din București, mai mici, mi-ar permite și faptul că sunt cu o mașină mică, nu cu un autobuz. I-aș arăta locuri care nu mai există. Acum depinde și de gradul de prietenie pe care l-aș avea cu acel străin. Pentru că dacă nu mi-e apropiat nu l-aș duce, de exemplu, să-i arăt un cartier care a existat lângă șoseaua Ștefan cel Mare, care este demolat de 30 de ani. Este cartierul copilăriei mamei mele, unde era un ghetou mare de armeni, care locuiau în căsuțe mici, pe niște străduțe foarte mici. Sincer, astăzi nici nu îmi mai aduc aminte cum se ajungea acolo, pentru că sunt atâtea blocuri uriașe care s-au construit și mi-ar fi greu să reconstitui. Dar pot să-i arăt în ce parte a bulevardului exista acest ghetou de armeni, de unde puteai să cumperi cafea râșnită proaspăt, ghiudem, babic, pastramă armenească și multe alte delicii și bunătăți care, momentan, nu mai există sau există la supermarketuri, dar le identifici mai greu. Deci i-aș arăta foarte multe zone ale Bucureștiului unde s-au întâmplat ori evenimente importante mie, ori evenimente importante orașului, despre care am auzit, am citit sau poate chiar le-am trăit.

Reporter:: Care este locul în care vi s-a întâmplat cel mai frumos eveniment?

Corina Chiriac: Nu aș putea să identific unul singur. Cu siguranță acel institut de teatru, aflat deasupra Teatrului Bulandra, Sala Izvor, despre care am vorbit. Este un loc unde mi s-a întâmplat probabil unul dintre cele mai importante momente ale vieții mele sociale, și anume faptul că în vara anului 1967, când eram absolventă de bacalaureat și aveam 17 ani, am participat la concursul de admitere la facultate și am fost admisă. Dintre sute de candidați am fost aleși șase fete și zece băieți. Erau sute de candidați care își încercau norocul să intre la teatru, ca actori. Sigur că mai erau examenele de intrat la regie de teatru, regie de film, scenografie, tehnică de teatru, estetică, etc. Dacă nu aș fi intrat la Teatru, ca tânără studentă, cu siguranță aș fi urmat o carieră muzicală și aș fi intrat la Conservator, ori la clasa de vioară, ori la compoziție și pedagogie, și probabil viața mea artistică ar fi luat o altă întorsătură. Deși, și așa probabil aș fi debutat, în 1970, la un concurs de televiziune care se numea ”Debuturi”, regizat de un mare om de televiziune care s-a numit Sorin Grigorescu, plecat dintre noi mult prea devreme, la 40 și ceva de ani, și tot muzică ușoară aș fi făcut sau ceva legat de scenă și de televiziune. Tot asta aș fi făcut, dar sigur că momentul acela a fost extrem de important.

Sigur, îmi aduc aminte de zona din cartierul Dorobanți, unde exista vechiul sediu al TVR, în strada Moliere, un sediu mic, cu totul nesemnificativ. Exista un plan de construire a unui sediu nou al Televiziunii Române, care era singura televiziune din România în acei ani. Dar eu, împreună cu alți colegi ai mei de la teatru, făceam figurație la studiourile TVR-ului, care era în strada Moliere, la regretatele seri de teatru tv, care nu mai există, din păcate. Poate le reia cineva… Exista cel puțin o piesă de teatru care se monta cu decor, costume, peruci, bărbi și așa mai departe, în studiourile TVR. În alea vechi unde nu era loc și nu existau condiții nici de aer condiționat, nici de alte ”fițe” moderne. Iată o altă zonă în care mă duc cu plăcere. Ulterior s-a construit sediul TVR din Dorobanți, de care mă leagă absolut toată cariera mea. Acesta ar fi un alt punct turistic pe care l-aș arăta unui străin, în afara faptului că și astăzi rămâne o construcție frumoasă, iar la ora la care a fost terminată, prin 1970, era ultimul răcnet al modernității arhitecturale, și nici astăzi nu mi se pare că s-a demodat.

Reporter: Ce ați ura orașului la împlinirea a 555 de ani?

Corina Chiriac: Să rămână un organism viu, să se bucure de edili care să-l iubească, care să-l poată moderniza atât cât suportă orașul. Le-aș ura bucureștenilor să fim mai îngăduitori și mai plini de înțelegere pentru concetățenii noștri, pentru că — mai mult sau mai puțin — toți suntem ușor bolnavi de nervi în trafic. Și asta e problema numărul unu a bucureșteanului, pentru că acasă la noi putem fi fericiți. În momentul în care am învârtit cheia în contactul mașinii și trebuie să plecăm undeva, brusc devenim isterici, pentru că știm ce ne așteaptă în trafic. Totuși, constat, față de începutul anilor ’90, când se conducea cu totul aiurea prin București, că bucureștenii sunt mai atenți cu traficul. În orice caz, eu îi consider pe bucureșteni, fără glumă, niște șoferi excepționali, după criteriul ”cine conduce în București poate conduce oriunde”. Însăși faptul că nu ne lovim în permanență unii de alții este meritoriu. Înseamnă că suntem șoferi buni. Eu, venind din America în 1994, după cinci ani de absență, mi-a luat un an și ceva până am avut curajul să conduc în București, mie plăcându-mi să conduc. Și conduc bine, zic. Și am și schimbat niște mașini bunuțe la viața mea. Ori în 1995 nu era traficul de azi. Deci, le-aș ura bucureștenilor sau celor care vin în București, în primul rând să fie sănătoși, să aibă viața împlinită, să se bucure de realizarea celor mai importante nevoi, să poată să fie mulțumiți de viața lor. Orașului în sine îi urez, încă o dată, manageri buni, care să modernizeze orașul fără să îi strice parfumul de târg al Bucureștilor, pe malul unei ape nu foarte importante, cum e Dâmbovița. Mi-ar plăcea, într-o zi, să văd pe Dâmbovița (dar probabil că nu se poate) ambarcațiuni mici, restaurante care se construiesc pe un vapor și să poți coborî ca la Paris pe un vapor să bei o șampanie. La 555 de ani de atestare documentară a orașului să visăm frumos, pentru că e știut faptul că visele, la început, sunt doar o imagine holografică. Dar, în momentul în care crezi foarte tare într-un vis, el s-ar putea chiar realiza.

e-Cultura.info/autor: Marina Bădulescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

Foto by: (c) ALEX TUDOR

Foto by: (c) ALEX TUDOR

Great singer Corina Chiriac, one of the grand ladies of Romanian pop singing, gladly remembers a still sweet Bucharest in her childhood where men would wear felt top hats and greet the ladies, who would still wear muffs, with ”sărut mâna!” [kiss your hand!].

In an interview to ‘MY CITY, BUCHAREST‘ project, Corina Chiriac confesses her joy when her father would bring her home by carriage, saying that it is from his father that she has inherited her love for Bucharest. His love for Bucharest, she says, is proved by the fact that one of his better known symphonies is called ‘Bucurestii de altadata,’ (Yesteryear’s Bucharest).

The artist nostalgically recollects her youth years, when the banks of the Dambovita River would be inundated by flowers, grass and trees that had grown chaotically, which would lend the place a Bohemian atmosphere. She says that each time she returns to Bucharest from a trip elsewhere she feels nervous as if ‘meeting a boy with whom you fall in love for the first time.’ She would like Bucharest to stay a living organism, to have mayors that love it and can upgrade it, and Bucharesters to be more lenient and compassionate toward their fellow citizens.

Reporter: You are an artist born to a family of musicians, an artist raised in the midst of music, an artist who grew up in Bucharest, in a very beautiful quarter. What does Bucharest City mean to you?

Corina Chiriac: To me, Bucharest is the cradle of my childhood. I do not know how many trueborn Bucharesters there are, but certainly all of us who were born in Bucharest share the same feeling of belonging as anyone has to his or her birthplace. I was brought home from the maternity to my parental grandparents’ house, somewhere in the center of the city, the place where Dad was living with his young wife, Mum. That was somewhere in the Stirbei Voda area, near the Cismigiu Park, in an old house inherited by Grandma from her father, my great-granddad, trader Nichita Nestorescu. We have been Bucharesters for three generations, as Grandma, the oldest of eight siblings, arrived in Bucharest in the early 1900 after marrying Granddad from Braila. Grandma was hailing from Buzau. That makes two Moldavians, so to say. Granddad found a job as a pressman in Bucharest after studying in Switzerland and he got a small house in Bucharest as dowry in an area of the petite bourgeoisie, just very small bourgeois because they would live on the wages of a pressman. Grandma was a housewife and she had to raise two children, so the most they could afford was a domestic, who would come now and them to help her with house chores.

Reporter: How was the city during your childhood? What memories do you have of the city, of your playgrounds, the places you would travel with your parents

Corina Chiriac: Since we lived in the center of Bucharest, more precisely between the Cismigiu Park and Piata Matache, the one that has been demolished, I remember quite well a still sweet Bucharest where men would wear felt top hats and greet the ladies with ”sărut mâna!” [kiss your hand!]. We are talking about the 1955s, not so long after WWII. Ladies would still wear muffs, something that would be totally impractical today — a sort of a fur bag where they can stuff their keys, a small purse and maybe a lipstick, and which would protect the ladies’ hands from the cold in winter time. They looked like pancakes, they had zippers and access slits on both sides as well as an elegant string that would attach to the neck. In our days, they would be totally impractical, but back then the ladies would not carry that many bags as we do today, at least not visibly or when going on a visit. I remember the place of my childhood as a very beautiful place. I remember it covered in snow or in green, but mostly a peaceful city where everything seemed okay, at least superficially. As a kid, I did not know the terror of the vans that would come to take away people who would think differently than the communist regime would permit. I knew nothing back then. I was a kid, 4 or 5 years old, I would be full of joy when Dad would sometimes take me with him to the marketplace by carriage, because there would still be carriages in Bucharest with a big tarpaulin that would fold over the carriage to protect passengers from being snowed and, drawn by well-kempt horses. The marketplace would be full of traders from Oltenia, and it would be a joyous and noisy place where people would behave themselves. There are very many memories springing to my mind when I think about the years of my early childhood. That was a Bucharest where people had time to stroll through Cismigiu, to sit on a bench, tell stories, talk, read a newspaper, sit before a cup of coffee at the few cafes that were in the Cismigiu Park. I have inherited my love of Bucharest from Dad [composer Mircea Chiriac], who was a great lover of country and Bucharest. Proof is the name of one of his most beautiful and best known symphonies, ‘Bucurestii de altadata,’ (Yesteryear’s Bucharest). It is the song that gave the name of a double album, which I am glad was recorded by the Electrecord recording house. I could surely tell you about a lot of things. I remember a charming, clean and green city. That was in my early childhood, because we relocated several times to various parts of Bucharest before Dad managed to get a domicile in the beautiful quarter called Cotroceni.

Reporter: Where you are still living today.

Corina Chiriac: Exactly!

Corina Chiriac

Corina Chiriac

Reporter: You have talked about the yesteryear’s Bucharest. If you could pick the period of time in which to live, which would be: yesteryear’s of today’s Bucharest?

Corina Chiriac: To be honest, I would combine both like in parallel universes. For instance, when I was a student, I used to walk on foot from the Drama Institute. In the late 1960s, when I was a student, the Drama and Filmmaking Institute would be located of the Dambovita Quai, above the Bulandra Theater House, on the higher floors. Our stage performing, fencing, speech, theater history and aesthetics classes would be held there. And I also gladly remember the Dambovita Quai of yesteryear when it was not yet covered in concrete, when the river was not yet shaped into its now’s bed. The banks of the Dambovita River would be inundated by flowers, grass and trees that had grown chaotically which would bring the place a bohemian atmosphere. The river would flow as it had known for hundreds of years. I do not know if today would be possible but as Charles Aznavour’s beautiful song ‘La boeme’ says I would like such a Bohemian world. At 17, returning from the faculty classes with my classmates we would recite from Eminescu and Nichita Stanescu in the streets and we would glorify each other with a line or how many we could learn, and the quay of Dambovita would be the ideal, romantic place, a Bohemian enough stage where to be wooed by a boy or to make beautiful dreams about the future. The works on the river that followed were certainly necessary, the same as many other modernization works in the city were, but I still gladly remember those times. I would combine the sweet, romantic sides of the yesteryear’s Bucharest and the usefulness of modern works that come in handy. Probably that is what I would do.

Reporter: We’ve talked about the way in which you saw Bucharest as a child. How do you see it now, as a grown person, and what would you like to see changed in the coming period in Bucharest?

Corina Chiriac: It’s hard to say, because the vast majority of us, the people of Bucharest, are drivers, we have no other option. We would all like to have very large streets, like in America, and have countless parking spaces, to be able to leave our car there when we have things to do in the city. This can’t be done. Unfortunately, we can’t raze all of Bucharest and make wider streets. And then, grumbling, we’ll make do with what we have. It wouldn’t be beautiful and it wouldn’t be possible. Maybe it wouldn’t be beautiful to have the streets of other capitals of the world that are more generous, because our city has its own charm like that. I’m probably seeing it as a holographic image or several that are superimposed from the decades I’ve lived, but I can tell you honestly, probably because it was the cradle of my childhood, from every corner of the world I’ve come back, and God was good to me because He helped me live in America, visit Argentina, travel. I was in Egypt, in countries in which people went not so often, and every time I return to Bucharest I have emotions and a thrill like that had when meeting a boy that you fell in love with the first time. It’s a feeling of joy, of belonging, and I travel through Bucharest pleasantly, almost in all areas. Surely, as with all of us, I am sometimes annoyed by works that are not completed on time or are never completed. But, all in all, I will defend even the shortcomings of the fact that we live in 2014 in a city that hasn’t changed much from 1900. It’s our city, we can’t change it anymore, and probably every one of us living in Bucharest, we must be careful to, in front of our block of flats, in our courtyard, on our street, at least not have trash, to take care of the place in which we park and so forth. Because if each of us took care, then things would improve. For example, I always gladly visit a cousin who lives at the end of the Drumul Taberei neighborhood, which is very clean, it’s very green, pleasant to live in, or other areas, such as Balta Alba where many good things were done, or Titan. I see that there is an effort being made so that the city is neat, there’s flowers being planted, the kerbs are painted… I see the better part of things. Maybe there’s useless spending, maybe the organizers don’t finish the work on time, I’ll still see the better part of things. Roaming through Bucharest, especially in the past 20 years, one may see that at least a little bit things have improved. There’s an effort to have a more pleasant, cleaner, more beautiful, greener capital. A lot of people I know from other cities where I go and sing tell me ‘I couldn’t live in Bucharest. I wouldn’t like life in Bucharest’. And I know why: We have a nervous state, we’re tired all the time, we’re tired by the traffic, by the cars, by the noise, we’re always in a rush, as if there isn’t enough time. With all that, I still love this old Bucharest, that tries, poor him, to keep up with the new times.

Reporter:As agitated as it is, is there a place to which you like to withdraw and relax, rest, clear your thoughts and escape from the rat race?

Corina Chiriac: There are surely some spots, especially monasteries. For example, I go with great joy to the Radu Voda Monastery in Bucharest that is near the Marasesti Passage, in the city center, near Unirii Square, for those who know Bucharest. The moment you climb the hill of Radu Voda Monastery, which is a historical monument, it’s like stepping outside time. Everybody who goes there and makes the sign of the cross in front of the relics of Saint Nectarie has the same feeling of escape from day to day troubles, and the feeling of joy to meet an eternal, divine state. I also like going to other neighborhoods where I have good friends. There’s no discussion of sitting on a bench, because it’s loud, there’s dust, it’s smoky. But we can sit, in the summer, for example, at a terrace; I greatly like the fact that terraces have started popping up in Bucharest. Most cafes afford having a terrace. Even if they rented only half a sidewalk. And it’s pleasant to sit on a terrace. What can we even say of the Old City Center which was, finally, given back to the citizens and which is jam packed every summer, until the weather turns cold. It’s a pleasure to sit on the sidewalk, on a chair, on a couch, on an armchair, and drink a coffee, a soda, and be in nature and, at the same time, in the city as well. There’s many pleasant places and I don’t doubt that others know them better than I do.

Reporter: In an interview we did together around 2000-2002, you said that you would very much like to live at the seaside. This would mean leaving Bucharest or… bringing the sea to Bucharest?

Corina Chiriac: Surely that I, as many others, love the sea. Surely it wasn’t only once that I’ve thought ‘What if I move to Constanta?’, which would be, let’s say, the most important city on the seaside, without a doubt. But, practically and firstly I have things to do in Bucharest. Many people say that Bucharest sets the clock, as in any other capital of the world. But it’s not that. It’s hard to move to another city, to completely change your house, your friends, even if now Constanta is two hours away, our little ‘Sunny Highway’ being completed finally. You get to the seaside in two hours, say two hours and a quarter. I’ll remain with nostalgia for the sea and I take up any invitation to sing on the seaside to get me there regardless of the season. I’ve been told that in the autumn and winter it’s not so romantic anymore, but I still like the sea and I’ll still go to Constanta, even in a blizzard, at least to see how the frozen seaside looks like.

Corina Chiriac

Corina Chiriac

Reporter: If a person from abroad were to come for the first time in Bucharest, what would you recommend they see?

Corina Chiriac: For starters I would ask that foreigner what his passions are. Usually, foreigners ?do their homework’. When they leave in a trip, with the exception of coming in a delegation, they tend to know what they have to visit in a city. My father very beautifully said that a trip starts at home. You go to Rome, you know that you want to see the Colosseum and Trajan’s Column, to see Decebal there, with our fighters from days of old, you have a pretty clear picture of what you want to see in Rome. So it is in Bucharest as well. They tend to know and have their homework done. Still, I would ask that foreigner what he wants to see. Does he want to see the Old City, does he want to see the Palace of the Parliament, which is one of the world attractions at this moment, being one of the largest buildings in the world, does he want to see a museum, does he want to see Bucharest’s parks — which are plentiful and beautiful? And then, without wanting to, as has happened with many friends that settled down abroad and have returned after 20 or 30 years, I’d probably give that foreigner a tour of the town, in my taste. I’d probably show him other places in Bucharest, smaller, the fact that I’m in a small car and not a bus would allow me to. I’d show him places that don’t exist anymore. Now it depends on the level of friendship I have with that foreigner. Because if he’s not close to me I wouldn’t take him, for example, to see a neighborhood that existed near Stefan cel Mare road, that has been razed 30 years ago. It’s the neighborhood of my mother’s childhood, where there was a large Armenian ghetto, where they lived in small houses, on really narrow streets. Honestly, today I can’t even remember how you got there, because there are so many huge blocks of flats that have been built and it would be hard to picture it. But I can show him on which side of the boulevard this Armenian ghetto existed, where you could get fresh ground coffee, ghiudem, babic, Armenian pastrami and so many others delights and goodies that, at this moment, don’t exist anymore or exist in supermarkets where they’re harder to identify. So I’d show him many areas of Bucharest where events important for me, or for the city, happened, of which I’ve heard, read or maybe lived through.

Reporter: What is the place in which the most beautiful event happened to you?

Corina Chiriac: I couldn’t identify a single one. Certainly that theater institute, above Bulandra Theater, Izvor Hall, that I talked of. It’s a place in which probably one of the most important events of my social life happened, namely the fact that in the summer of 1967, when I was a baccalaureate graduate and I was 17, and I participated in the faculty admissions and I was admitted. Of the hundreds of candidates, six girls and ten boys were selected. There were hundreds of candidates trying out their luck to get into theater, as actors. Sure there were the exams to enter the theater directing department, film directing, scenography, theater techniques, esthetics, etc. If I hadn’t gotten into theater as a young student, I surely would’ve followed a music career, and I would’ve gotten in the conservatory, either in violin classes, or in composition and pedagogy, and probably my artistic life would’ve taken a wholly different turn. Even though, I would’ve probably debuted, in 1970, at a television contest called ‘Debuts’, directed by a great television man that was named Sorin Grigorescu, who has long left us, far too early, at 40-some years, and I would’ve still done pop music or something related to the stage and television. I would’ve still done that, but surely that moment was extremely important. Sure, I remember the area of the Dorobanti neighborhood, where the old headquarters of the TVR [e.n. — Romanian Television, a public broadcaster] was, on Moliere street, a small headquarters, totally insignificant. There was a plan then to build a new headquarters for the Romanian Television, the only broadcaster at that time. But me, with a few other colleagues of mine in the theater department, would be extras in the TVR studios, that were on Moliere street, in the evenings of TV theater, that sadly don’t exist anymore. Maybe somebody will remake them… There was at least one theater play that was put on with scenery, costumes, wigs, beards and so forth, in the TVR studios. In the old ones where there was no space, and there were no conditions, nor air conditioning, or other modern pleasantries. Here’s another area to which I go gladly. Later on the TVR studios in Dorobanti were built, of which I am tied by my entire career. This would be another tourist point that I’d show to a stranger. Besides the fact that it still is a beautiful construction, and at the time it was completed, around 1970, it was all the rage of modern architecture, and I don’t think it’s fallen out of fashion today either.

Reporter: What would you wish to the city on its 555th anniversary?

Corina Chiriac: To remain a living organism, to enjoy officials who love it, that would modernize it as much as our city could bear. I would wish Bucharesters be a bit more lenient and have more understanding for our fellow citizens, because — more or less — we’re all nervous in traffic. And this is the number 1 problem of the Bucharester, because we can be happy in our homes. The moment in which we turn the key to the ignition and we must go somewhere, we suddenly become hysterical. Because we know what awaits us in traffic. Although, I can observe that, compared to the beginning of the ?90’s, when all driving was erratic through Bucharest, Bucharesters are more careful with traffic. Anyway, I consider Bucharesters to be, no joke, exceptional drivers, by the criteria that ‘those who drive in Bucharest can drive anywhere’. Solely the fact that we don’t constantly bump into each other is meritorious. It means we have good drivers. I returned from America in 1994, after five years of absence, and it took about a year until I had the courage to drive in Bucharest, and I like driving. And I’m a good driver, I think. And I’ve had some good cars in my life and in 1995 the traffic was not what it is today. So, I would wish Bucharesters or those coming to Bucharest, firstly to be healthy, to have a full life, to enjoy accomplishing their most important needs, to be able to be happy with their life. To the city itself I wish, again, good managers, that would modernize the city without ruining its flavor as a fair on the banks of a not so important river, as the Dambovita River is. I would like, one day, to see small boats on the Dambovita (but that’s probably not possible), restaurants that are built on a ship and you can go, as in Paris, and have champagne on the ship. At 555 years since the documentary mention of the city let’s dream beautifully, because it is known that dreams, at the beginning, are just a holographic image. But when you believe strongly in a dream, it may just come true.

By e-Cultura.info/autor: Marina Bădulescu, editor: Georgiana Tănăsescu.

A ediroeial project initiated by Agerpres 

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                     

                                                                                                                                                                                         Acasă    Carte   Arte vizuale   Teatru și Film   Muzică-Dans   Etnografie   Istorie   Spiritualitate   Articole Externe   Știință   Festival                                                                      Actualitate culturală   Interviu   Documentar   Știri estivale   Proiecte Culturale   Timișoara 2021   Emisiuni
                                                                                                                                                                   
                                                                     Despre   Cod de conduită   Termeni și condiții   Protecția datelor   Politică de cookies   Arhivă   Hartă site   Press kit   Contact

© 2014 - 2019 e-Cultura.info.

                                          
                                                                     
                                                                                                         

                                                                                                                                                                                                                    
Versiunea: mobil  |  computer