fbpx

Categorie: Documentar

Te rugam să apreciezi sau să distribui

 
                                                                                                                                                                 


Biblia lui Gutenberg – prima carte din Europa tipărită în masă

Biblia lui Gutenberg – prima carte din Europa tipărită în masă

Biblia lui Gutenberg – prima carte din Europa tipărită în masă

Johannes Gutenberg a tipărit în masă pe continentul nostru, Biblia lui Gutenberg, aducând epocii sale o veritabilă revoluţie a culturii şi civilizaţiei.

Despre cum a ajuns omenirea de la scrierea pe tăbliţe, la cartea tipărită şi e-book-ul din zilele noastre, dar şi despre cum a devenit Biblia lui Gutenberg cea mai valoroasă carte din lume, iar inventatorul ei să se piardă în mizerie şi anonimat, RADOR vă invită să aflaţi în rândurile care urmează.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupaţi să găsească cel mai bun mijloc de a nota informaţii şi de a le transmite mai departe, generaţiilor viitoare. De-a lungul a cinci milenii, omul a căutat şi a dezvoltat diverse forme pentru transmiterea informaţiilor pe suport scris, pronind de la tăbliţele de argilă din Mesopotamia la e-reader-urile şi tabletele performante, pe care civilizaţia ni le-a adus spre folosinţă.

În anul 1398 se naşte, în oraşul german Mainz, Johannes Gensfleisch zur Laden, fiind fiul unui negustor pe nume Friele Gensfleisch zur Laden, care a adoptat numele de familie „zum Gutenberg” după numele cartierului în care se mutase familia sa. Familia sa se trăgea din patricieni bogaţi, iar părinţii săi erau aurari şi băteau monedă.

Gutenberg, devenit metalurgist, bijutier şi tipograf, s-a arătat fascinat de tehnologia tipăririi, în condiţiile în care, în acei ani, în China existau deja câteva biblioteci care deţineau zeci de mii de cărţi tipărite.

Aşadar Gutenberg, a cărui existenţă a fost marcată de exilul pricinuit de confruntările civile din 1428 dintre familiile patriciene şi breslele meşteşugăreşti, a fost nevoit să se refugieze la Strasbourg, unde s-a integrat în breasla meşterilor care prelucrau metale, iar după şase ani a revenit în oraşul natal şi şi-a continuat cercetările cu privire la tipărirea textelor scrise, îndeletnicindu-se şi cu confecţionarea oglinzilor.

Gutenberg a încercat perfecţionarea modalităţii de tipărire printr-o singură matriţă compactă, la care posibilităţile de corectare a erorilor, de adaptare şi refolosire a materialelor erau, practic, imposibile.

El descoperă o modalitate de a fabrica fiecare literă în parte şi să alinieze aceste litere pe rânduri. Încearcă mai întâi să confecţioneze litere din lemn, să le alinieze, însă calitatea tipăririi era execrabilă.

Şi fiindcă Gutenberg nu deţinea resursele necesare pentru a pune în practică invenţia sa, a fost constrâns să se asocieze cu Johannes Fust, fratele primarului din Mainz, care i-a înmânat 800 de florini, cu care a reuşit să-şi ducă aproape până la capăt proiectul de tipărire a cărţilor.

Gutenberg a reuşit să breveteze o metodă de confecţionare a literelor din plumb – în fapt un aliaj de plumb, bismut şi antimoniu, un material solid care permitea refolosirea şi, mai ales, reaşezarea în funcţie de text -, a izbutit să adapteze cerneala de tipărire pentru litere metalice, pe bază de ulei şi a creat un nou tip de presă tipografică.

Biblia lui Gutenberg

Biblia lui Gutenberg

Pentru primele experimente de tipărire, în 1445, Gutenberg a tipărit un fragment din Cartea sibilelor, o poezie germană din secolul al XIV-lea, însă forma literelor folosite era rudimentară. El a continuat cu fragmente din gramatica lui Aelius Donatius, pasaje dintr-o bulă papală împotriva otomanilor şi formulare-tip pentru indulgenţe.

După ce forma literelor capătă contur, iar tehnica tipografică se perfecţionează, el alege Biblia, pentru care traducerea, multiplicarea şi răspândirea erau, până atunci, activităţi laborioase şi de durată, ele fiind copiate manual, ceea ce presupunea dimensiuni foarte mari şi un preţ pe măsură.

La 23 februarie 1455, prima Biblie a lui Gutenberg ieşea de la tipar, fiind cunoscută astăzi ca Biblia cu 42 de rânduri (pe două coloane). Această lucrare însumează 2.500.000 de semne tipografice, având un total de 1.282 de pagini, în două volume, iar pentru tipărirea ei au fost necesare 290 de caractere tipografice gotice diferite, reproduse exact după scrisul de mână, lucrarea fiind multiplicată în 180 de exemplare, din care 135 au fost tipărite pe hârtie, iar restul, pe vellum. Exemplarele sunt toate diferite în ceea ce priveşte modalitatea de tipărire, ilustraţiile şi alte elemente decorative.

Imediat, Fust îi solicită rambursarea banilor, iar Gutenberg este nevoit să-i cedeze acestuia toate uneltele şi jumătate din Bibliile tipărite. Descoperirea, precum şi activitatea comercială ulterioară nu i-a adus practic niciun profit lui Gutenberg.

A apărut astfel, în Europa, o revoluţie în tipărirea cărţilor, principalul avantaj perioada de realizare incomparabil mai scurtă faţă de orice procedeu cunoscut până la acel moment. Însă lucrarea lucrarea lui Gutenberg nu este numai un monument de artă tipografică, ci se remarcă prin aşezarea în pagină deosebit de îngrijită, prin estetica elegantă a literelor şi prin corectitudinea tipografică, toate foarte uşor de observat pe cele 46 de exemplare care au supravieţuit până în zilele noaste.

Treptat, s-au înfiinţat imprimerii în multe ţări din centrul şi vestul Europei, cărţile s-au înmulţit, ducând la apariţia şi dezvoltarea instituţiilor de învăţământ, a bibliotecilor, a academiilor. Au fost atestate documentar tipografii care au preluat tehnica lui Gutenberg la Köln, în anul 1466, Veneţia – 1469, Paris – 1470, Milano – 1471, Londra – 1480.

Cu toate că invenţiile sale au dus la o astfel de dezvoltare a tipăriturilor, cu beneficii uriaşe aduse omenirii, Gutenberg şi-a continuat munca la micul atelier de tipărire, practic afacerea sa fiind un faliment perpetuu.

În anul 1468, la 3 februarie, la aproape 13 ani de la excepţionala sa invenţie, căreia îi datorăm o bună parte din progresul, educaţia şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei noastre, Gutenberg avea să moară în mizerie şi sărăcie lucie, iar locul în care trupul său neînsufleţit a fost înhumat a rămas necunoscut până astăzi … Paradoxul şi destinul celui considerat de mulţi istorici şi specialişti ca fiind cel mai important inventator din istorie.

e-Cultura.info

 

Ți-a plăcut articoul?

Distribuie prietenilor

Filarmonica „George Enescu” – 151 de ani de existenţă

Filarmonica „George Enescu”

Filarmonica „George Enescu”

Luni, 29 aprilie, se împlinesc 151 de ani de la înfiinţarea Societăţii Filarmonice Române, instituţie muzicală reprezentativă a României, dedicată popularizării culturii muzicale clasice. Atunci începea istoria remarcabilă a celei mai vechi şi mai cunoscute filarmonici din ţară, care a avut la conducere unele dintre cele mai importante nume de muzicieni de la noi din ţară – Eduard Wachmann, Dimitrie Dinicu, George Georgescu şi, desigur, marele George Enescu, cel care, după dispariţia sa, a dat numele actual al excepţionalei instituţii.

În anul 1860, apărea, la Iaşi, prima societate care purta numele Ateneul Român, printre membrii fondatori fiind Mihail Kogălniceanu, Ştefan Micle, Petre Suciu sau Vasile Alexandrescu Urechia. La 15 septembrie 1860 a apărut organul de presă al acestei societăţi purtând numele “Ateneul Român”, însă activitatea societăţii din Iaşi a încetat în 1864, dupa mutarea la Bucureşti a lui V.A. Urechia, unde este numit director general al Ministerului Instrucţiunii.

În anul 1865, din iniţiativa lui Constantin Esarcu, V. A. Urechea şi Nicolae Kretzulescu, lua fiinţă Societatea Literară „Ateneul Român”, „Societate științifică, literară și artistică“ având un scop educativ şi anume propagarea cunoştinţelor folositoare poporului, în special claselor sociale de mijloc, prin intermediul unor cursuri şi conferinţe publice.

Prima conferinţă a fost ţinută în seara de 28 ianuarie 1865 în faţa unui public de aproximativ 500 de persoane, majoritatea auditoriului fiind format din femei. Conferenţiar a fost Constantin Esarcu, profesor la catedra de zoologie şi botanică a Universităţii din Bucureşti, care a vorbit în acea seară despre “Regnul Animal”.

La început, conferinţele erau ţinute în casa lui Costache Ghika de lângă Cişmigiu, într-un salon al Ministerului Instrucţiunii.

Societatea avea să reunească crema intelectualității românești și să deschidă mai multe filiale în întreaga ţară.

La iniţiativa grupului de intelectuali din cadrul societăţii, în anul 1885, începe construirea unui nou sediu al societăţii, adecvat misiunii declarate, Palatul Ateneul Român.

Tot în acea perioadă, revenea la Bucureşti, după studii realizate la Conservatoarele din Viena și Paris, tânărul Eduard Wachmann, devenit profesor și, mai apoi director la Conservator. El porneşte, sub egida Societăţii „Atheneul Român”, o campanie intensă pentru propagarea muzicii de calitate, în rândul publicului educat.

Astfel, cu ambiţie şi pasiune, pornind de la zero, Wachmann pune bazele unei orchestre formate din circa 30 de instrumentişti şi, după mai bine de un an de pregătiri prezintă, la 22 aprilie 1866, la Teatrul Național, un prim concert simfonic. Dar proiectul avea încă mari lipsuri: nu exista o sală potrivită, dedicată, nu existau fonduri pentru instrumente, nu existau partituri și era nevoie şi de alţi instrumentiști profesioniști. Wachmann îi scrie Domnitorului Carol solicitându-i sprijinul pentru „un proiect de asociație filarmonică pe care am avut fericirea de a vi-l înmâna Alteței Voastre conține principalele amănunte de a realiza, cu puține cheltuieli, cele două propuneri pe care vi le-am prezentat și îndrăznesc să rog pe Alteța Voastră să binevoiți a patrona și a oferi augustul Dumneavoastră sprijin acestui proiect ce cuprinde înlăuntrul său baza unei instituții utile care nu va întârzia să-și aducă cele mai rodnice fructe“. Domnitorul i-a acordat un mic sprijin, care i-a permis continuarea proiectului.

La 29 aprilie 1868 era semnat actul de naştere al „Societății Filarmonice Române“, sub egida Societății Atheneului Român, cu 54 de membri fondatori, scopul noului demers fiind „dezvoltarea și propagarea gustului uneia din cele mai frumoase și ideale dintre arte, Muzica, și a societății noastre, distracțiune mai nobilă care să-l repauzeze și, în același timp, să-l înalțe și să-l înnobileze pe om, spre a contribui la înălțarea estetică a națiunii“.

Soluţia găsită pentru construirea unei săli adecvate pentru concerte a fost celebra campanie desfăşurată sub sloganul „Dați un leu pentru Atheneu“, o colectă publică bazată pe stimularea interesului pentru cultură.

Primul concert al Societăţii a avut loc la 15 decembrie 1868, ora 1:00 după-amiaza, sub bagheta iniţiatorului său.

După inaugurarea Palatului Ateneului Român în anul 1888, din 5 martie 1889, concertele Societăţii Filarmonice au început să se desfăşoare în această sală, ca în prezent, Ateneul Român fiind de atunci, sediu al Filarmonicii şi clădire simbol a culturii naţionale.

La 1 martie 1898, apare pentru prima oară pe scena Ateneului Român, alături de Orchestra Filarmonică, George Enescu – la doar 17 ani – în tripla sa calitate de violonist, compozitor și dirijor, un moment de referinţă în istoria muzicii noastre.

Atunci, Eduard Wachmann a înțeles perfect care era potențialul tânărului violonist și compozitor și, printr-un gest remarcabil, i-a cedat chiar bagheta sa pentru a-și dirija singur „Poema Română”. Era momentul care marca o carieră excepţională a unuia din geniile spiritualității noastre naționale şi, totodată, începutul unei legături trainice, de peste o jumătate de secol, între George Enbescu, orchestra Filarmonicii și clădirea Ateneului Român.

Eduard Wachmann avea să conducă orchestra Filarmonicii până în anul 1907, fiind urmat de Dimitrie Dinicu (1868-1936), până în 1920, şi de George Georgescu (1887-1964) – dirijor remarcabil şi elev al lui Arthur Nikisch – , între anii 1920-1944 şi 1954-1964), perioade în care activitatea Filarmonicii a cunoscut un avânt deosebit. În acea perioadă, repertoriul a fost actualizat, modernizat, Filarmonica a intrat în circuitul muzical internaţional, fie prin participarea la turnee îm străinătate, fie prin invitarea pe scena Filarmonicii a unor personalităţi muzicale remarcabile, precum Jacques Thibaud, Igor Stravinski, Alfred Cortot, Maurice Ravel, Richard Strauss, Yehudi Menuhin, Herbert von Karajan.

După război, sub egida Filarmonicii se înfiinţează Corul academic, se constituie un valoros corp de solişti concertişti – instrumentişti şi cântăreţi -, diverse ansambluri camerale, iar orchestra Filarmonicii a participat la primele ediţii ale Festivalului Internaţional „George Enescu”.

În anul 1951, se înființează primul Cvartet de Soliști ai Filarmonicii format din soprana Emilia Petrescu, mezzosoprana Elena Cernei, tenorul Aurel Alexandrescu și bas-baritonul Alexandru Voinescu, artiști cu extraordinară pregătire tehnică vocală și stilistică, calităţi care au determinat publicul și critica de spcialitate să-i numească „Cvartetul de Aur al Filarmonicii”.

În anul 1955, după moartea lui George Enescu, Filarmonica iî poartă numele, momentul fiind precedat de alte două date importante – 1945 – transformarea Filarmonicii în instituție de stat şi 1953 – intrarea clădirii Ateneului Român în administrarea Filarmonicii de Stat.

Au urmat anii în care la conducerea Filarmonicii s-au aflat Mircea Basarab, Dumitru Capoianu, Ion Voicu şi Mihai Brediceanu.

În anul 1968, regretatul muzicolog Viorel Cosma publica un excepţional volum despre istoria primilor 100 de ani Filarmonicii, intitulat „Filarmonica George Enescu din Bucureşti, 1868-1968”.

După anul 1989, la conducerea instituţiei s-a aflat marele pianist Dan Grigore, Filarmonica începând să recâştige din strălucirea de altădată. A urmat conducerea directorului general şi dirijor principal Cristian Mandeal şi a directorului artistic Nicolae Licareţ, perioadă în care Orchestra Filarmonicii a imprimat integrala lucrărilor simfonice de George Enescu şi de Johannes Brahms.

În anul 2010 se înființează “Fundația George Enescu“ care are ca scop susţinerea, promovarea şi integrarea valorilor culturale româneşti în circuitul artistic internaţional, prin crearea, organizarea şi susţinerea de evenimente artistice cu participarea celor mai proeminente personalităţi ale scenelor muzicale mondiale, să continue o tradiție a excelenței în demersul muzical și totodată regăsirea și perpetuarea unui climat artistic remarcabil precum şi refacerea, conservarea şi valorificarea culturală a patrimoniului naţional.

Filarmonica “George Enescu”, condusă de dirijorul Horia Andreescu, s-a aflat în turneu în Kuweit, în perioada 28-31 martie 2018, unde a susţinut o serie de trei concerte la Sheikh Jaber Al-Ahmad Cultural Centre (JACC) din Kuweit City. Programul a cuprins lucrări de mare virtuozitate şi popularitate, alături de un inedit şi atractiv program simfonic kuweitian.

Anual, Filarmonica „George Enescu” susţine circa 300 de concerte, realizează zeci de înregistrări şi realizează turnee de excepţie în străinătate, bucurându-se de o faimă internaţională remarcabilă.

În ianuarie 2018, Filarmonica „George Enescu” a fost decorată de preşedintele Klaus Iohannis, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Palatul Cotroceni, la împlinirea a 150 de ani de la înfiinţarea Societăţii Filarmonice Române. Preşedintele României a spus că onorează contribuţia compozitorului, patronul spiritual al acesteia, la păstrarea vie a speranţei românilor în cele mai grele momente ale Marelui Război, artistul fiind un exemplu de încredere în forţa vitală şi regeneratoare a culturii.

Preşedintele României i-a conferit Filarmonicii „George Enescu” Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, Categoria F -„Promovarea culturii”, pentru măiestria artistică şi locul deosebit pe care îl are în viaţa cultural-artistică a ţării şi pentru dăruirea şi profesionalismul cu care a promovat valorile muzicii româneşti şi internaţionale pe marile scene ale lumii.

e-Cultura.info / Autor. Răzvan Mocean.


Share-uiește cu prietenii.

8 martie Ziua Internațională a Femeii

8 martie Ziua Internațională a Femeii

Ziua Națiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor și Pace Internațională (Ziua Internațională a Femeii), sărbătoare oficializată de Organizația Națiunilor Unite (ONU), se sărbătorește în fiecare an la 8 martie, în întreaga lume.

Ziua Internațională a Femeii a apărut pe fondul unor mari tulburări sociale, originile acestei sărbători regăsindu-sec în mișcările sindicale produse în America, la începutul secolului trecut.

În SUA, opresiunea și discriminarea au făcut ca femeile să devină tot mai implicate în campanii pentru a determina o schimbare. În 1908, 15.000 de femei au manifestat la New York cerând un program de muncă mai scurt, salarii mai bune și drept de vot.

Un an mai târziu, în 1909, în urma unei declarații a Partidului Socialist din America, prima Zi Națională a Femeii a fost sărbătorită în SUA pe 28 februarie. Femeile americane au continuat să marcheze această sărbătoare în ultima duminică din februarie până în 1913

În anul 1910, Internaționala Socialistă reunită la Copenhaga a hotărât instituirea unei zile dedicate femeii, fără a stabili însă o dată anume, data de 8 martie fiind aleasă abia în 1913

Ca urmare a inițiativei de la Copenhaga, în 19 martie 1911, Ziua Internațională a Femeii a fost marcat pentru prima dată în Austria, Danemarca, Germania și Elveția. La manifestațiile organizate cu acel prilej, s-a cerut, în plus față de dreptul de vot și de a ocupa o funcție publică, dreptul femeilor la locul de muncă, la formarea profesională și de a se pune capăt discriminării la locul de muncă.

Cu prilejul Anului internațional al Femeii, în 1975, Organizația Națiunilor Unite a sărbătorită pentru prima dată Ziua internațională a femeii la 8 martie.

În anul 1977, Adunarea Generală a ONU a proclamat printr-o rezoluție Ziua Națiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor și Pace Internațională.

Punctul de plecare pentru o strategie pe termen lung privind drepturile femeii și pentru ca fiecare femeie să își atingă adevăratul potențial îl constituie Declarația de la Beijing și Platforma de acțiune, o foaie de parcurs istoric, semnată de 189 de state, în cadrul Conferinței mondiale a ONU privind femeile.

Potrivit ONU Femei (UN Women), de atunci au fost multe realizări în ceea ce privește prevederile acestui document, dar, din păcate, există multe lacune grave în continuare.

În 2015, Ziua Internațională a Femeii va evidenția Declarația de la Beijing și Platforma de acțiune, care se axează pe 12 domenii critice și prevede o lume în care fiecare femeie poate să-și exercite opțiunile, cum ar fi participarea la politică, să aibă dreptul la educație și la obținerea unui venit, și să trăiască în societăți care să nu permită violența și discriminarea.

În acest scop, tema Zilei Internaționale a Femeii din acest an are în vederea marcarea aniversării a 20 de ani de la semnarea Declarației și platformei de acțiune de la Beijing.

ONU Femei (UN Women), entitatea ONU responsabilă cu egalitatea între sexe și drepturile femeilor, a fost înființată, după patru ani de negocieri, în iulie 2010. Și-a început oficial mandatul la 1 ianuarie 2011. Obiectivul principal al UN Entity for Gender Equality and the Empowerment of Women (UN Women) este îndepărtarea diferențelor între sexe, ce are drept consecință faptul că femeile nu sunt adecvat reprezentate în structurile decizionale politice și economice; mai mult decât atât, sunt abuzate de familie și de societate.

Cu acest prilej Platforma media culturală e-Cultura.info urază tuturor doamnelor și domnișoarelor o primăvară minunata in compania domnilor din viața lor.

e-Cultura.info

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like. Urmăreşte: www.e-cultura.info pe FACEBOOK

Sărbătoarea Mărțișorului

Mărțișor

Mărțișor

Sărbătoarea Mărțișorului, celebrată în prima zi a lunii martie, marchează sosirea primăverii, simbolizând, astfel, renașterea naturii, revenirea la viață.

Mărțișorul este un calendar simbolic reprezentat de un șnur bicolor, care adună zilele, săptămânile și lunile anului în două anotimpuri, iarnă și vară, făcut cadou la l martie, ziua Dochiei, străvechi început de an agrar. Deși nu se cunoaște cu exactitate de când datează acest obicei, din străbuni se știe că prima zi a primăverii își are originea în credințele și practicile agrare din vechime.

Generalizat astăzi la sate și orașe, mărțișorul este confecționat din două fire colorate alb și roșu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit fetelor și femeilor care îl poartă agățat în piept una sau mai multe zile. În trecut, mărțișorul se dăruia în prima zi a lunii martie, înainte de răsăritul soarelui, copiilor și tinerilor, fete și băieți deopotrivă.

Romanii sărbătoreau începutul primăverii la 1 martie, lună care purta numele zeului Marte, ocrotitor al câmpului și al turmelor, zeu ce personifica renașterea naturii. Deși obiceiul poartă numele acestuia, nu are niciun fel de conotație marțială. Se spune că mărțișoarele sunt purtătoare de noroc și fericire. Sunt formate dintr-o fundiță roșu cu alb, roșul semnificând iarna, iar albul — primăvara. De fapt, șnurul reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric.

La această fundiță se adaugă alte simboluri ale norocului, cum ar fi trifoi cu patru foi, potcoavă, coșar sau inimă. Mărțișorul este purtat pe haină, la vedere, sau legat la mână, timp de câteva zile, începând cu 1 martie. În trecut, se purta până când se arătau semnele de biruință ale primăverii: se auzea cucul cântând, înfloreau cireșii, veneau berzele sau rândunelele. Atunci, mărțișorul era atârnat de crengile pomilor înfloriți sau de un trandafir, ca să aducă noroc, ori era aruncat în direcția de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele și dă-mi albetele”.

Pe vremea dacilor, simbolurile primăverii erau confecționate în timpul iernii și se purtau doar după 1 martie. Mărțișoarele erau atunci pietricele albe și roșii înșirate pe o ață și se purtau la gât. Culoarea roșie, dată de foc, sânge și soare, simboliza viața, deci femeia, iar culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, era specifică înțelepciunii bărbatului. Șnurul mărțișorului reprezintă, prin urmare, împletirea armonioasă a celor două.

După unele tradiții, firul Mărțișorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul primăvara, la nașterea anului agrar.

Jnur de marțișor

Jnur de marțișor

Simbolul șnurului realizat din cele două părți răsucite a fost inițial folosit de daci înainte ca romanii să-i cucerească. Pe vremea aceea, șnurul era alcătuit din alte două culori: alb și negru. Culoarea neagră reprezenta lâna neagră dată de Baba Dochia nurorii sale și simboliza întunericul iernii. Partea albă simboliza lumina primăverii. Lâna s-a schimbat, conform legendei, din negru în alb prin sacrificiul fetei. Din această cauză, partea roșie din mărțișor reprezintă sângele și sacrificiul, șnurul schimbându-și culorile din negru cu alb în roșu cu alb.

Șnurul era făcut de femei și era purtat fie la piept, fie legat la mâna copiilor. Însă nu doar copiii purtau mărțișorul, ci și tinerii și adulții. Mai mult, era legat și la coarnele vitelor din gospodărie sau la poarta grajdului, pentru a le proteja. Cu timpul, la acest șnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui, iar mărțișorul ajunge să fie un simbol al focului și al luminii, deci și al soarelui. Mai târziu, alegerea monedei, din aur, argint sau bronz, indica statutul social. Dacii credeau că aceste amulete aduc fertilitate, frumusețe și previn arsurile din cauza soarelui.

Astfel, întrucât Mărțișorul este inseparabil de tradiția Dochiei carpatice, se poate afirma cu certitudine că acesta este un obicei vechi românesc, atestat în toate zonele locuite de români și aromâni, singura diferență fiind aceea că, în timp ce la români mărțișorul se poartă începând cu ziua de 1 martie, la aromâni mărțișorul se punea în ajunul sărbătorii. De la aromâni, obiceiul a fost preluat și de alte popoare din centrul și sud-estul Europei.

e-Cultura.info/ Documentare-Andreea Onogea


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Unirea Principatelor Române – un pas imoprtant spere Marea Unire

Mica Unire, primul pas spre România

Mica Unire, primul pas spre România

Data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, a rămas în istoria românilor de numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești.

După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus, pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată câteva elemente occidentale în viața românilor.

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Principatele române, din mâinile rușilor și turcilor, în ale marilor puteri europene

După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești.

Harta Europei

Harta Europei

De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.

În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.
În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Falsificarea alegerilor, un obstacol pentru Unire

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.
Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.

Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate

Alexandru-Ioan-Cuza

Alexandru-Ioan-Cuza

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.

Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern. Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima constituție.

În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

După 157 de ani de când s-au întâmplat toate acestea, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou să retrăim, cel puțin la nivel de poveste, acești câțiva pași făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România. Mulțumim istoricului Liviu Zgârciu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia pentru disponibilitatea și răbdarea cu care ne-a povestit cum s-a petrecut evenimentul.

e-Cultura.info / Autor.Adina Curta


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Cele mai căutate volume la editurile româneşti în 2018

Cele mai căutate volume la editurile româneşti în 2018

Cele mai căutate volume la editurile româneşti în 2018

Cele mai căutate volume la editurile româneşti în 2018 oferă un peisaj amplu al intereselor pe care le manifestă cititorii, într-un an care a fost marcat de o creştere a pieţei de carte, după cum arată cifrele remise de companiile editoriale.

În topul vânzărilor înregistrate de colecţia Humanitas Fiction, pe locul 1 este volumul lui Paulo Coelho „Hippie”, cu 22.100 de exemplare. Volumul, tradus din portugheză de Simina Popa, este cea de-a douăzecea carte scrisă de Paulo Coelho şi este un roman despre găsirea propriului drum, căutarea spirituală şi curajul de a lua decizii.

Pe locul secund se află volumul semnat de Guzel Iahina “Zuleiha deschide ochii”, cu 11.900 de exemplare vândute, iar, pe locul al treilea, “Dincolo de iarnă”, de Isabel Allende, cu 11.300 de exemplare.

În acelaşi timp, cele mai vândute cărţi Humanitas ajunse în librării în perioada 1 noiembrie 2017 – 15 decembrie 2018 sunt cartea Simonei Tivadar “Medicină, nutriţie si bună dispoziţie”, cu 20.200 de exemplare, albumul semnat de Mihaela Noroc “Atlasul frumuseţii. Femeile lumii în 500 de portrete”, cu 13.100 de exemplare, şi volumul lui Radu Paraschivescu “Două mături stau de vorbă. Scene româneşti”, cu 9.500 de exemplare.

Editura a mai precizat pentru MEDIAFAX că volumul lui Radu Paraschivescu “Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani şi trei premieri”, apărut pe 1 noiembrie, a atins deja vânzări de 8.200 de exemplare.

Primele trei titluri cu vânzări de peste 10.000 de exemplare în 2018 de la editura Arthur sunt semnate de J.K. Rowling (“Harry Potter şi Prinţul Semisânge”, al şaselea volum al seriei “Harry Potter”, tradus din limba engleză de Alex Moldovan), R. J. Palacio (“Minunea”, traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu, în colecţia “Smart Blue”), Roald Dahl (“Matilda”, cu ilustraţii de Quentin Blake, traducere din limba engleză de Christina Anghelina, serie de autor Roald Dahl), volume editate în 2018, 2013, respectiv 2014.

Asaltul autorilor români

Primele trei volume bestseller pentru editura Nemira în 2018 sunt semnate de Matt Haig – “Cum să opreşti timpul” (roman, în afara colecţiilor), Rosie Walsh – “Bărbatul care n-a mai sunat” (roman, colecţia Damen Tango) şi de Stephen King – “Frumoasele adormite” (roman, din imprintul Armada).

Editura nu a dorit să ofere cifre exacte, dar a precizat că volumele cu cele mai mari vânzări anul acesta de la Nemi au fost “Ghidul micului astronom prin univers”, de Adrian Şonka, “Matei o iubeşte pe mami”, de Brigitte Weninger şi Eve Thartlet, “Decebal şi un solomonar misterios” (din seria “Istoria României povestită copiilor”), de Simona Antonescu.

Lista primelor trei titluri cel mai bine vândute în 2018 la Editura Litera se deschide cu “Eu, şi totuşi alta”, de Jojo Moyes. Un fenomen literar britanic, Jojo Moyes continuă să fie de mulţi ani un autor de bestselleruri pentru cititoarele din România. La Editura Litera au fost publicate până în prezent opt titluri, iar, în 2018, primul loc în top îl ocupă “Eu, şi totuşi alta”, cartea a treia din celebra serie “Înainte să te cunosc”.

“Testamentul lui Abraham”, de Igor Bergler, este pe locul al doilea al încasărilor pentru editură în acest an. Cea mai vândută carte de ficţiune scrisă de un autor român este un thriller istoric, reeditat în colecţia Buzz Books într-o ediţie specială.

Cea de-a treia preferinţă a cititorilor editurii a fost “Povestea mea”, de Michelle Obama, declarată cartea anului 2018 din punct de vedere al vânzărilor la scurt timp de la data lansării globale. În memoriile sale, o operă de o reflexivitate profundă, scrisă într-un stil fermecător, Michelle Obama îi invită pe cititori în lumea sa, făcând o cronică a experienţelor care au format-o.

Preferaţii cititorilor

Polirom anunţă că volumele cel mai bine vândute în 2018 îi aparţin lui Yuval Noah Harari. “Sapiens. Scurtă istorie a omenirii” a fost vândut în peste 50.000 de exemplare, iar “Homo deus. Scurtă istorie a viitorului” a înregistrat vânzări de peste 30.000 de copii.

Potrivit cifrelor oferite de editura Polirom, volumul semnat de J. D. Salinger “De veghe în lanul de secară” a înregistrat în 2018 peste 10.000 de exemplare vândute, iar turcoaica Elif Shafak a depăşit 7.000 de copii cu romanul său “Cele trei fiice ale Evei”. 6.000 de exemplare a atins şi volumul romancierei iraniene Parinoush Saniee “Cel care mă aşteaptă”.

Tot literatura străină a fost cea mai căutată şi pentru editura RAO, dar între titlurile vândute cel mai bine s-a strecurat şi o carte dedicată Centenarului Unirii. După “Origini”, de Dan Brown şi “Informatorul” lui John Grisham, s-a clasat “Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri”, de Bogdan Bucur.

După o lungă perioadă de stagnare, piaţa de carte din România a înregistrat o uşoară creştere în anul 2018. În topul vânzărilor Curtea Veche Publishing pe acest an se regăsesc titluri de non-ficţiune din zona de dezvoltare personală şi profesională.

“După 20 de ani de întâlnire permanentă cu cititorii noştri, titlurile cele mai apreciate de aceştia rămân cele de non-ficţiune; oamenii au nevoie de poveştile de succes şi recomandările specialiştilor în psihologie. Sper ca anul viitor cele mai căutate cărţi să fie cele pentru copii – ei prin lectura, prin cuvinte, îşi întemeiază lumea, iar cuvintele frumoase sunt în cărţile de poveşti”, a declarat Iren Arsene Mate, director general Curtea Veche Publishing, citat de Mediafax.

“Cele cinci limbaje ale iubirii” de Gary Chapman este în fruntea clasamentului rezervat autorilor străini, iar, pe locul al doilea, “Puterea prezentului”, un volum de Eckhart Tolle. Podiumul este completat de “Tată bogat, tată sărac”, de Robert T. Kiyosaki.

“Spovedania unui preot ateu”, de Ion Aion, o meditaţie provocatoare pe tema condiţiei umane, dar şi o căutare a divinului, este volumul românesc vândut cel mai bine în 2018, spune Editura Curtea Veche.

Topul cărţilor semnate de autori români ai editurii este completat de “Jamila Cuisine Vol. II Cele mai iubite reţete”, de Geanina Staicu-Avram, şi de “Fericirea e un ac de siguranţă”, de Răzvan Exarhu.

Fantasy şi pisici războinice

Romanele din seria fantasy “Pisicile războinice”, semnată de Erin Hunter, s-au situat şi anul acesta pe primul loc în preferinţele publicului. Cele mai vândute titluri din portofoliul Grupulului Editorial ALL fac parte din domenii variate, de la literatură la dezvoltare personală şi medicină. Seria “Pisicile războinice”, inspirată de operele lui J. R. R. Tolkien, J. K. Rowling şi William Shakespeare, cuprinde aventuri ale unor clanuri de pisici sălbatice. Editura ALL a publicat primele două serii (12 volume) şi prima carte din cea de-a treia serie, “Puterea celor Trei – Viziunea”.

“Perfecţi”, de Cecelia Ahern, continuarea romanului “Defecţi” (rămas pe locul al cincilea în topul vânzărilor ALL în 2018), înfăţişează o societate distopică în care perfecţiunea este obligatorie. Tinerii între 14 şi 30 de ani sunt cititorii pasionaţi de poveştile Ceceliei Ahern şi de aventurile lui Celestine North, eroina declarată “cea mai defectă persoană din ţară”. Pe locul al treilea este “Gena”, de Siddhartha Mukherjee, povestea uneia dintre cele mai puternice şi mai primejdioase idei din lumea ştiinţei.

Printre titlurile care s-au vândut cel mai bine în 2018 la ALL se numără “Un apartament la Paris” şi “Fata din Brooklyn”, de Guillaume Musso, dar şi “Pixi. Marea carte cu poveşti de noapte bună”, cu 61 de povestioare Pixi, însoţite de ilustraţii pentru copii de peste 3 ani.

Lista celor de la ALL pentru 2018 continuă cu “Medicină internă pentru cadre medii”, o lucrare coordonată de medicul Corneliu Borundel, “Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace”, de Stephen R. Covey, şi “Grant. Atlas de anatomie”, bestseller la 70 de ani de la iniţierea seriei actualizate în permanenţă şi ajunsă la cea de-a XIV-a ediţie.

e-Cultura.info


Share-uiește cu prietenii.

Junii Brașovului, tradiții și obiceiuri unicat în România

Junii Brașovului

Junii Brașovului

Junii Brașovului, un obicei străvechi care se pierde în negura vremurilor, este considerat pe bună dreptate ca având o valoare unicat în România, ce amintește cu prisosință de valorile trăirii dacice pe aceste meleaguri, spune pr.prof.dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului Primei Școli Românești din Scheii Brașovului și autorul cărții “Junii din Scheii Brașovului”.

Prima mențiune documentară datează din anul 1728 și se află într-un hrisov din arhiva Primei Școli Românești din Schei. În acest hrisov, Junii sunt amintiți ca “o rânduială din bătrâni”. Printre altele, se mai consemnează în acest document despre Juni: “Să-i lăsați să treacă fără oprială, frumos, pe rând cum se cade, iar cine se va îngădui să treacă cu sfintele cruci prin această grădină, unul ca acela să fie blestemat de Domnul și de cei 318 sfinți”. Este vorba de trecerea Junilor călări spre Pietrele lui Solomon, unde au loc serbările Junilor, în miercurea de după Paște.

“Obiceiul acesta al Junilor ne amintește de istoria meleagurilor pentru că ei și-au primit caracteristici pe fiecare treaptă a istoriei. Ca dovadă nu avem doar Juni tineri, care nu este un pleonasm, înseamnă necăsătoriți, avem roșiori, dorobanți și curcani, care luptă pentru independență. În amintirea evenimentelor din 1877, când noi eram în Ardeal și nu aveam voie să luptăm pentru independență, luam costume de roșiori, de dorobanți și de curcani. Patru dintre cele șapte grupuri de Juni poartă pe cap modelul căciulii lui Mihai Viteazul, trei poartă costume din 1877 și astfel ei asamblează niște valori ale istoriei prin felul lor de a se comporta”, explica pr.prof. dr. Vasile Oltean.

Buzdugan al cetelor de junii

Buzdugan al cetelor de junii

Cele șapte grupuri ale Junilor sunt: Junii Albiori, Junii Roșiori, Junii Brașovecheni, Junii Dorobanți, Junii Curcani, Junii Bătrâni și Junii Tineri, având în frunte șerjile adică vătaful, armașul mare, armașul mic, sutașul, stegarul și surlașul. Surla este instrumentul preferat al Junilor, un fel de trompetă care scoate sunete stridente.

Conducătorii fiecărui grup au câte un buzdugan cu tricolor, simbol al vitejiei și demnității. De asemenea, fiecare grup are un steag propriu care aduce un profund caracter patriotic în acțiunile și serbările Junilor. Fiecare grup are o costumație proprie, foarte veche, pe care o îmbracă doar la manifestări și evenimente deosebite cum sunt cele din Săptămâna Luminată imediat după Paști și la Parada Junilor, care are loc în fiecare an pe străzile din centrul Brașovului, în Duminica Tomii.

June cu surla

June cu surla

Prima ieșire a Junilor este de Bunavestire, pe 25 martie, când Junii tineri ies cu surla în Piața Prundului, fac un popas și trag din surlă, urcă pe Coasta Prundului, unde îi așteaptă Juni din alte grupuri și unde se aruncă buzduganul și apoi colindă pe la troițele din zonă.

De Florii urmează parastasul Junilor care au trecut la cele veșnice și, potrivit sursei citate, “catastifele cu nume sunt impresionant de mari în memoria acestor Juni care își respectă înaintașii”.

Urmează apoi manifestările Junilor, care au loc în fiecare zi din Săptămâna Luminată, culminând cu Parada Junilor din Duminica Tomii, la care asistă mii de persoane. Luni, ies după ouă roții la fete având în frunte un ceteraș, după care fac o horă și aruncă buzduganul în Piața Prundului.

Marți, se duc pe Coasta Prundului cu plăcinte, orice trecător prin zonă primind câte o plăcintă. Apoi petrec la Crucea de pe Coasta Prundului, o cruce istorică pastorală. De altfel, în Scheii Brașovului sunt 64 de troițe, cele mai multe fiind ale Junilor, și fiecare grup are în grijă câteva troițe.

Grup de junii brașovecheni 1930

Grup de junii brașovecheni 1930

Miercuri urmează ieșirea la Pietrele lui Solomon, dar cum în vremea comunistă nu aveau voie să ia canii de la colective pentru a se deplasa, au amânat-o pentru duminică. Joi are loc aruncarea în țol, în Piața Prundului, iar  vineri se spune că își plâng zilele.

Sâmbătă au loc pregătirile pentru duminica cea mare, când ies la paradă în cetate. Lângă Muzeul Primei Școli Românești din Scheii Brașovului se află Muzeul Junilor, unde s-a reușit adunarea mai multor elemente care țin de existența lor.

“Există șapte tipuri de costume, și de bărbați și de femei, troaca junilor, un instrument extraordinar de arhaic, care se punea pe genunchi ca o platoșă și cu 22 de ciocănele se împleteau firele din piele cu care se împodobeau hainele. De asemenea, în muzeu există elemente arheologice găsite la Pietrele lui Solomon, dar și obiecte de uz casnic, poze și tablouri foarte vechi ale lor”, a mai spus pr.prof.dr. Vasile Oltean.

e-Cultura.info

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like. Urmăreşte: www.e-cultura.info pe FACEBOOK

Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români

Ziua de Dragobete

Ziua de Dragobete

Ziua de Dragobete, un zeu tânăr al Panteonului autohton, se sărbătorește la aceiași dată în fiecare localitate, dar variază de la zonă la zonă, între 24-28 februarie și 1 și 25 martie.

Tot în funcție de regiune, Dragobetele se mai numește “Cap de primăvară”, “Sântion de primăvară”, “Ioan Dragobete”, “Drăgostițele”, “Năvalnicul”, “Logodna sau însoțitul paserilor”. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a țării (Oltenia, Muntenia și parțial Dobrogea).

În tradiția românească, Dragobetele marca începutul primăverii, data de 24 februarie nefiind întâmplător aleasă, aceasta însemnând începutul anului agricol.

Este momentul în care întreaga natură renaște, păsările își caută cuiburi și, după unele credințe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia și iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii și se pregătea pentru venirea primăverii.


Manifestări ocazionate de sărbătoarea 'Dragobetelui' la Muzeul Național al Satului 'Dimitrie Gusti'

Manifestări ocazionate de sărbătoarea ‘Dragobetelui’ la Muzeul Național al Satului ‘Dimitrie Gusti’


Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor și ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, Dragobetele este considerat “zânul dragostei”, protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce “se logodesc” în această zi.

Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: “Dragobetele sărută fetele!”.

În trecut, comunitatea era foarte interesată de ce se întâmplă în această zi, deoarece, astfel, membrii ei puteau afla la ce nunți vor merge toamna. În după-amiaza zilei, toată suflarea, atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât și cei singuri, petreceau, jucau sau cântau, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-și vor mai găsi pereche tot restul anului.

În dimineața zilei lui Dragobete, înveșmântați în straie de sărbătoare, flăcăii și fetele se întâlneau în centrul satului sau în fața bisericii. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se țineau de jocuri și de povești. Însă, dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieții adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau ghiocei, violete și tămâioasă, flori de primăvară și plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane. Adunați în jurul focurilor aprinse, flăcăii și fetele stăteau de vorbă.

În Mehedinți, exista obiceiul numit “zburătorit”, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârșea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puțin un an de zile. Nu de puține ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunți se mai pregătesc pentru toamnă.


Dragobetele tradiții românești

Dragobetele tradiții românești


Dragobetele, reprezentare mitică îndrăgită în tradiția românească, ocrotește dragostea curată a tinerilor, asociată cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure. “Din păcate, această frumoasă zi a dragostei, născută pe pământ românesc, încă vie în satele oltenești, intim legată de ritmurile naturii (înfloritul florilor de primăvară, împerecherea păsărilor) se încearcă a fi înlocuită de Sf. Valentin, sărbătoare de import, apărută de câțiva ani pe trotuarele și piețele publice ale orașelor” — Sărbători și obiceiuri românești, Ed. Elion, Ion Ghinoiu.

Peste 50% dintre români celebrează Dragobetele, o sărbătoare autohtonă a dragostei, care îşi are rădăcinile în tradiţiile dacice şi în credinţa într-un fel de zeu al iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic şi începutul primăverii.

Astfel, potrivit unui studiu realizat recent, peste 50% dintre români au precizat că sărbătoresc Dragobetele, iar 71% dintre aceştia au spus că vor achiziţiona cadouri cu această ocazie. Cu acest prilej, majoritatea celor care oferă cadouri de Dragobete este dispusă să plătească între 50 de lei şi 100 de lei pentru acestea.

Aproximativ jumătate dintre români celebrează atât Dragobetele, cât şi Valentine’s Day, însă surprinzător este faptul că cei care sărbătoresc doar obiceiul autohton sunt mai mulţi faţă de cei care aleg să petreacă doar Valentine’s Day (13% faţă de 9%). Studiul citat a fost realizat online de compania iSense.Solutions, în cadrul panelului ResearchRomania.ro. Datele sunt reprezentative pentru persoanele cu vârsta de peste 15 ani, din mediul urban din România.

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

A început Carnavalul de la Veneția – VIDEO

Măști la carnavalul de la Veneția

Măști la carnavalul de la Veneția

Tradiționalul Carnaval de la Veneția își deschide porțile îşi deschide porţile sâmbătă, 27 ianuarie 2018 şi se desfăşoară până în data de 13 februarie în Piața San Marco.

Carnavalul de la Veneția se înscrie între cele mai spectaculoase manifestări de acest tip de pe continentul european, care cuprinde, în fiecare an, manifestări stradale, baluri mascate, concerte și parade ale costumelor. Își are originea în ritualurile ancestrale de trecere de la iarnă la primăvară.

Istoria Carnavalului de la Veneția începe în anul 1162, primul document scris care atestă această manifestare datând însă din 1268, când este menționată și folosirea măștilor. A fost autorizat oficial printr-un act emis de Senatul Republicii în 1296, în care se stipula că toată lumea are dreptul la distracție înainte de lăsatul secului pentru Postul Paștelui.

Carnavalul a luat o amploare internațională în secolul al XVIII-lea, când tineri bogați din întreaga Europă veneau incognito la Veneția să se distreze fără a fi recunoscuți. Tradiția a continuat până în 1930, când Mussolini a interzis carnavalul.


SURSA.Youtube.


Abia în 1979, un grup de venețieni au hotărât să reînvie tradiția. Ulterior, carnavalul și măștile venețiene au devenit un simbol al Cetății Dogilor și o atracție pentru turiștii din întreaga lume. Ascunzând identitatea, măștile au făcut din seducție o armă incitantă ce a permis infidelitatea și amestecul claselor sociale în vremurile de demult. În prezent, ele oferă însă doar un aer misterios ce face carnavalul venețian atât de special.


Carnavalul de la Veneția

Carnavalul de la Veneția


Măștile conferă unicitate carnavalului, în același fel în care gondolele conferă aerul de poveste Veneției. Măști reprezentând personaje din commedia dell’arte sau măști sinistre, măști colorate și strălucitoare, costume de epocă, muzică de viori, săli de bal, focuri de artificii fac din acest eveniment unul cu totul aparte.

Cea mai cunoscută deghizare este “Bauta”, o mască albă cu un nas încovoiat, asortată cu o pelerină neagră și un tricorn, adică o pălărie cu trei colțuri numită tabarro. Alte măști celebre purtate de-a lungul timpului la carnavalul vențian sunt “Morreta” și “Gnaga”.

Cel mai faimos magazin de măști venețiene este “Carta Alta” de unde pot fi achiziționate de la măști din plastic sau din material textile până la cele din ceramică, al căror preț variază între câteva zeci și câteva sute de euro. Cei mai cheltuitori turiști, dar și cei mai numeroși care se prind anual în iureșul carnavalului provin din Franța, Germania și Marea Britanie.

Costumele pentru carnaval erau,odinioară, confecționate manual, reprezentând adevărate opere de artă. Astăzi reprezintă o mică industrie, existând centre pentru închirierea lor și nenumărate magazine pentru cumpărarea acestora.


Zborul îngerului

Zborul îngerului


Cele mai apreciate și îndrăgite de către turiști sunt festivitățile de deschidere și de închidere ale carnavalului. Acțiunea care anunță în mod tradițional începutul Carnavalului de la Veneția este “Zborul îngerului” lansat din turnul clopotniței Bazilicii San Marco, o tradiție foarte veche ce adună o mulțime impresionantă de oameni în Piața San Marco. Personajul care întruchipează un înger “zboară” de pe Turnul Campanile pe deasupra mulțimii adunate în piață, timp în care poate fi admirat cortegiul de personaje istorice, în frunte cu Dogele și soția acestuia.


Calușarii la Carnavalul de la Veneția în anul 2008

Calușarii la Carnavalul de la Veneția în anul 2008


România a participat la Carnavalul de la Veneția pentru prima dată în mod oficial, în calitate de invitat de onoare, la ediția din anul 2008, desfășurată în perioada 26 ianuarie-5 februarie. Propunerea a venit din partea Primăriei din Veneția. Printre cei ce au reprezenta țara noastră la acest eveniment s-au numărat actorul Dan Puric, formația de călușari din județul Olt, Teatrul Masca, orchestra de cameră Philarmonia.

București de fotograful Simion Buia prin expoziția de fine art print “Maschere di Venezia“, deschisă în perioada 13 februarie — 13 martie.

În cadrul acesteia artistul a prezentat 20 de imagini spectaculoase atât prin dimensiuni, cât și prin dramatism, tratând enigmaticele măști venețiene într-o manieră inedită: imprimare pe pânză, printr-un sistem special, utilizând imprimare cu cerneală pe bază de pigment, la o rezoluție înaltă, pe suport “water resistent matte canvas”.

Aceste printuri erau apoi prinse pe șasiu, precum o pânză de pictură, durabilitatea printului fiind garantată timp de 75 de ani.

e-Cultura.info/Documentare: Cerasela Bădiță


Share-uiește cu prietenii.

Clișee din 1 decembrie 1918 readuse la viață cu tehnică de acum 100 de ani – VIDEO

Clișee din 1 decembrie 1918 readuse la viață cu tehnică de acum 100 de ani

Clișee din 1 decembrie 1918 readuse la viață cu tehnică de acum 100 de ani

Cele cinci clişee care au imortalizat momente surprinse în timpul Marii Adunări Naţionale din 1 Decembrie 1918, realizate de cel rămas în posteritate ca “fotograful Unirii”, Samoilă Mârza, au fost reinterpretate vizual şi readuse la viaţă, cu aceeaşi tehnică fotografică de acum un secol, de către Radu Chindriş, în cadrul unui proiect lansat oficial la Alba Iulia, şi care se va derula pe durata Anului Centenar.

Apelând la aceeaşi tehnică fotografică folosită de Samoilă Mârza în urmă cu o sută de ani, Radu Chindriş a refotografiat clişeele originale din custodia Muzeului Naţional al Unirii (MNU), rezultatul fiind o galerie de imagini pe sticlă, mărite faţă de originalele istorice, ce pot fi vizualizate ca negativ sau pozitiv în funcţie de unghiul din care sunt privite.

Radu Chindriş a făcut şi o demonstraţie a tehnicii fotografice cu aparate de fotografiat contemporane Marii Uniri, personaj fiind directorul general al MNU, Gabriel Rustoiu.

“Cu permisiunea Muzeului Unirii, am scanat clişeele originale şi le-am prelucrat digital fără a altera detaliile. Apoi am printat imaginile pe hârtie de arhivare din bumbac 100%, garantată pentru alţi o sută de ani chiar şi expusă intemperiilor. În faza următoare am refotografiat imaginile cu un aparat contemporan Marii Uniri, folosind tehnica numită colodiu umed sau ambrotip. Rezultatul sunt imagini unice ca aspect, mărite de la 13 x 18 centimetri la 40 x 55 centimetri, permiţând astfel studierea lor în detaliu de către public”, a explicat Radu Chindriş.

În afară de fotografiile istorice reinterpretate artistic, publicul poate vedea la Muzeul Principia din Alba Iulia şi o serie de imagini actuale realizate cu aceeaşi tehnică fotografică folosită cu 100 de ani în urmă, mai exact portretele principalelor personaje istorice ale momentului 1 Decembrie 1918, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Gheorghe Pop de Băseşti, Alexandru Vaida Voevod, dar şi Samoilă Mârza, interpretate acum de angajaţi ai MNU.

“E o expoziţie care face o trecere între mai multe ere. Este un proiect întins pe un an de zile, care să aibă continuitate şi după decembrie, un proiect care să ducă evenimente punctuale locale la un nivel naţional. Concret, este vorba de o tehnică fotografică readusă la viaţă de Radu Chindriş, aceeaşi tehnică folosită cu 100 de ani în urmă de Samoilă Mârza în timpul Marii Uniri”, a declarat Florian Fugaşin, coorganizator al proiectului “100 de chipuri româneşti”.


SURSA.Youtube / Museicon. 100 de chipuri românești Centenar


El a adăugat că, plecând de la acest liant fotografic, proiectul şi-a propus ca oricine din România să poată propune spre fotografiere, pe pagina proiectului, acei români pe care care respectivul consideră că îl reprezintă, urmând ca cei mai spectaculoşi 100 de români ai momentului să fie fotografiaţi prin tehnica de acum 100 de ani.

“Vom încerca, pe parcursul unui an, să surprindem 100 cei mai importanţi români ai momentului, cei mai spectaculoşi, dacă doriţi. Nu vrem să mergem nici într-o zonă politică, nici într-o zonă foarte cunoscută, căutăm să surprindem poveşti reale ale unor români care au lăsat ceva şi vor lăsa ceva în urma lor, aşa cum ne propunem şi noi prin acest proiect”, a menţionat Fugaşin.

Portretele realizate cu aparate produse între anii 1890 şi 1970 şi cu lentile fabricate manual, recondiţionate pentru acest proiect, vor fi expuse în cadrul unei expoziţii de anvergură şi ulterior culese într-un album tipărit, al cărui conţinut complet cititorii îl vor descoperi cu ajutorul telefonului mobil.

“Ne propunem să creăm o imagine de ansamblu a României actuale, care să rămână pe mai departe sub forma unui album tipărit şi a unei aplicaţii digitale, astfel încât oricine, cu telefonul mobil, poate să vadă albumul şi să i se deschidă la fiecare pagină povestea fiecărui personaj în parte, cu interviuri, cu sfaturile pe care le lasă în urma lui, cu imagini de making of foarte spectaculoase. Vorbim de un proiect întins pe un an de zile, care este realizat cu sprijinul MNU”, a mai spus Florian Fugaşin.

El a subliniat că este un proces foarte elaborat, fiind achiziţionat un laborator mobil pentru acest proiect. “Unele dintre lentile sunt de la 1860, fiind fabricate manual şi recondiţionate de Radu Chindriş pentru acest proiect. La fel cum fotografiile pe care le vedeţi azi reprezintă mai multe etape pe care ni le-am propus pentru acest proiect”, a adăugat Florian Fugaşin.

La sfârşitul proiectului, fiecare din cele 100 de personalităţi va primi fotografia pe sticlă legată manual în piele. De asemenea, în 22 noiembrie va fi organizat Balul Centenar, cu participarea celor 100 de personalităţi, când va fi lansat albumul şi va avea loc vernisajul expoziţiei.

Iniţiatorii proiectului îşi propun ca în septembrie, lună în care Samoilă Mârza s-a născut, să fie refăcute în premieră fotografiile din satul Galtiu, cu o tehnică ce combină colodiu umed şi realitatea augmentată. Apoi, la 1 Decembrie, folosind tehnica din timpul Marii Uniri să fie refăcute fotografiile istorice la Alba Iulia cu oficialităţile momentului.

Conducerea MNU consideră proiectul unul “benefic” pentru instituţie, dat fiind faptul că “imaginile digitalizate cu un scanner performant, printurile, precum şi clişeele rezultate pe sticlă sunt puse la dispoziţia Muzeului pentru a fi studiate şi expuse publicului”.

Directorul general al MNU, Gabriel Rustoiu, consideră demersul “unul binevenit, cu atât mai mult cu cât strategia de promovare pe parcursul acestui an prevede o lungă serie de activităţi derulate sub umbrela Centenară, iar imaginile realizate de Samoilă Mârza sunt unul dintre pilonii centrali”.

Pe lângă cele cinci fotografii care au imortalizat momente surprinse în timpul Marii Adunări Naţionale din 1 Decembrie 1918, Samoilă Mârza a mai realizat trei în dimineaţa aceleaşi zile în satul său natal, cu consătenii săi din Galtiu, înainte de a pleca cu toţii la Alba Iulia. De asemenea, tot legat de Marea Unire sunt alte trei fotografii efectuate pe 14 noiembrie în curtea unei cazărmi din Viena, la slujba religioasă de sfinţire a primului drapel tricolor al Consiliului Naţional Român Militar.

Trei din cele cinci fotografii din 1 Decembrie 1918 înfăţişează scene cu mulţimea de pe Câmpul lui Horea, iar două cu tribunele oficiale de la care au vorbit episcopul Iuliu Hossu şi dr. Aurel Vlad. Pentru a realiza o fotografie era nevoie de 10-20 de minute, timpul de aşezare fiind mare. În plus, plăcile fotografice erau foarte grele, de asemenea trepiedul.

Niciuna una din fotografii nu a fost realizată însă în fosta Casină, Sala Unirii, locul unde în 1918 cei 1.228 de delegaţi au proclamat Unirea Transilvaniei cu România. Unii istorici au interpretat că Mârza nu a fost lăsat să intre în Casină, neavând credenţional. Alţii susţin însă că nu s-a ajuns la această postură pentru că Samoilă Mârza însuşi nu şi-ar fi pus problema să intre în clădire, nefiind delegat, şi neştiind, de asemenea, că era unicul care imortalizează evenimentul.

Cel care ar fi trebuit să fie, după unele informaţii, “fotograful oficial” al Adunării, Bach, care a realizat multe poze document cu Alba Iulia atât înainte de 1918, cât şi după acest an, nu se ştie cu exactitate din ce motiv nu a fost prezent la manifestare. Într-o discuţie avută ulterior cu un istoric, Bach a negat că ar fi trebuit să fie prezent ca fotograf la Unire, susţinând că nu avea obligaţia să fie acolo.

Chiar şi într-un număr aşa de mic, cele cinci fotografii au putut constitui însă un argument al delegaţiei României prezente la Conferinţa de Pace de la Paris din anul 1919 pentru a demonstra caracterul plebiscitar al întrunirii din 1 Decembrie 1918.

e-Cultura.info / Autor: Marinela Brumar.


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Samoilă Mârza fotograful Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918 – VIDEO

Samoilă Mârzea - Fotograful Unirii

Samoilă Mârzea – Fotograful Unirii

Samoilă Mârza a rămas în istorie ca singurul fotograf al evenimentelor de la 1 Decembrie 1918, aparatul fiind cumpărat după ce tatăl lui a vândut o pereche de boi. Proaspăt întors din război, el a parcurs 11 kilometri cu bicicleta şi a ajuns din întâmplare ”fotograful Unirii”.

Samoilă Mârza, singurul fotograf al evenimentelor de la 1 Decembrie 1918 / Povestea “fotografului Unirii”: tatăl său a vândut doi boi pentru a-i cumpăra aparatul foto
Dintre fotografiile realizate de Samoilă Mârza la 1 Decembrie 1918, şase au fost făcute la Alba Iulia, cu scene de masă şi oameni la tribune oficiale.

Trei fotografii au fost obţinute în dimineaţa de 1 Decembrie, cu delegaţia sa, în satul Galtiu. Samoilă Mârza nu a avut acces în Sala Unirii, locul în care s-a hotărât şi semnat actul Marii Uniri, astfel că din acest loc nu există nicio fotografie.

Nici după aproape 100 de ani nu există explicaţii clare cum de singurele fotografii de la cel mai mare act de voinţă al tuturor românilor au fost făcute de un tânăr de 32 de ani, venit dintr-un sat de lângă Alba Iulia. Cert este că nici Samoilă Mârza nu ştia că el urma să fie singurul ”fotograf al Unirii”.

Pe de o parte, unele surse istorice susţin că fotograful oficial al oraşului, Arthur Bach, angajat de către organizatorii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, ar fi boicotat evenimentul, însă altele arată că el nu a fost contactat deoarece nimeni nu s-a gândit la acest aspect.

Istoricul Muzeului Naţional al Unirii, Tudor Roşu, a declarat că potrivit unei nepoate a lui Samoilă Mârza, tatăl acestuia a vândut doi boi pentru a-i cumpăra aparatul de fotografiat.

”Cu aparatul respectiv a făcut poze toată viaţa şi a venit cu delegaţia din satul lui, Galtiu, la Marea Unire, fără să conştientizeze la momentul respectiv că nu este alt om cu aparat de fotografiat. Ulterior află treaba asta şi, sigur, după aceea, fotografiile lui primesc o valoare deosebită, fiind singurele de la eveniment”, a spus Tudor Roşu.

Aparatul de fotografiat

Aparatul lui Samoila Mârza

La 20 de ani după Marea Unire, Samoilă Mârza a primit un certificat de singur fotograf al Unirii.

”După cum se demonstrează ulterior, nu sunt numai cinci fotografii, sunt mai mult de cinci. E numărul de clişee pe care muzeul le-a achiziţionat în anii 1960, direct de la Samoilă Mârza. Celelalte existente probabil s-au distrus (…) Sunt trei fotografii cu scene de masă, unde se vede mulţimea şi trei de la tribunele oficiale. Mai sunt încă trei, se pare, cu delegaţia din satul Galtiu, în Galtiu, chiar în dimineaţa venirii spre Alba Iulia. la 1 decembrie. Samoilă Mârza mai are cu sfinţirea steagului de la Viena, în 14 noiembrie şi imediat după Unire are cu intrarea Armatei Române la Alba Iulia în 18 decembrie”, a spus Tudor Roşu.

Fotografie Samoila Mârza

Fotografie Samoila Mârza

Potrivit lui Roşu, o parte din fotografii, Samoilă Mârza le-a donat mai multor personalităţi din politică, între care Iuliu Maniu, Ion I. C. Brătianu sau Regele Ferdinand.

Fotograful Unirii a imortalizat, după 1 decembrie 1918, mai multe evenimente majore din perioada interbelică, între care şantierul unde s-a construit Catedrala Încoronării, vizita Regelui Ferdinand din anul 1919 la Alba Iulia, încoronarea Regelui Ferdinand cu Regina Maria sau manifestările organizate pentru marcarea a 10 ani de la Marea Unire.

În timpul Primului Război Mondial, Mârza a fost încadrat în serviciul topografic şi fotografic al Armatei, fiind trimis pe frontul din Italia.

Samoilă Mârza s-a născut la 18 septembrie 1886, în satul Galtiu, comuna Sîntimbru, judeţul Alba, într-o familie de ţărani. La împlinirea vârstei de 7 ani, în anul 1893, este înscris în clasa I a şcolii greco-catolice din parohia Sîntimbru-Galtiu, protopopiatul Alba Iulia, absolvind şase clase primare, după care urmează cursurile a şase clase de liceu la Alba Iulia.

poza

Fotografie Samoila Mârza

Înainte cu patru zile de 1 Decembrie 1918, Samoilă Mârza s-a întors în satul natal, Galtiu, iar în dimineaţa de 1 Decembrie a pornit şi el spre Alba Iulia, după ce a făcut trei fotografii cu săteni care mergeau la Marea Adunare Naţională.

Fotograful şi-a cărat aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă pe bicicletă, pe distanţa de aproape 11 kilometri dintre Galtiu şi Alba Iulia.

În ultimii ani ai vieţii, Samoilă Mârza a trăit în sărăcie, fiind nevoit, în anumite momente, să-şi vândă chiar şi clişeele pe care imortalizase evenimente istorice importante.

Muzeul Naţional al Unirii a reuşit să cumpere, în 1967, de la Samoilă Mârza aparatul folosit pentru a imortaliza evenimentele din 1 Decembrie 1918, dar şi clişeele cu fotografiile de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Fotografie de la Unirea de la 1918

Fotografie de la Unirea de la 1918

În pofida importanţei istorice a muncii sale, fotograful Samoilă Mârza a trăit mereu aproape de sărăcie, dovadă fiind şi faptul că timp de aproape 60 de ani a folosit acelaşi aparat foto vechi, cu care imortalizase evenimentele de la 1 Decembrie 1918.

Samoilă Mârza este înmormântat în Cimitirul Maieri din Alba Iulia, iar la căpătâiul său este pusă una dintre fotografiile Unirii.

În dimineaţa zilei de 1 Decembrie 1918, în sala mare a cazinoului militar s-au adunat cei 1.228 de delegaţi aleşi din toate categoriile sociale şi veniţi de pe întreg cuprinsul pământului transilvan pentru a vota Unirea Transilvaniei cu România.

Fotografie de la Unirea de la 1918

Fotografie de la Unirea de la 1918

În cadrul Marii Adunări Naţionale s-a prezentat Rezoluţia de Unire care cuprindea un amplu şi avansat program de reforme democratice care urmau să stea la temelia noului stat. Rezoluţia adoptată de Marea Adunare Naţională, primită cu entuziasm de mulţimea masată pe întinsul platou din spatele cetăţii, a pecetluit Unirea Transilvaniei cu România şi a conturat totodată sensul dezvoltării democratice a societăţii româneşti.

Rezoluţia Marii Adunări Naţionale a fost citită delegaţilor de către Vasile Goldiş, iar apoi a fost votată.

Pe 27 iulie 1990, Parlamentul a decis ca 1 Decembrie să devină Ziua Naţională a României.

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Marama mamei lui Brâncuși, expusă la noul Muzeu al Cânepii

Muzeu al Cânepii

Muzeu al Cânepii

Cămăși populare românești, bluze, ii sau marame din cânepă, simple ori țesute cu fir de aur, unele purtând amprenta unor simboluri ale culturii românești, cum ar fi Brâncuși sau Maria Lătărețu, primesc oaspeții, în atmosferă de șezătoare, în primul Muzeu al Cânepii din România care s-a deschis,la Timișoara.

Exponatele provin din mai multe regiuni ale țării, cele mai prețioase fiind marama mamei lui Brâncuși și un costum al nepoatei sculptorului, dar și o ie cu paiete de aur care a fost vedetă la Expoziția Universală de Artă de la Paris (1937) sau o ie a interpretei de muzică populară Mariei Lătărețu. Artista de muzică populară și-a vândut la un moment o parte din aceste piese garderobă pentru a rezolva o problemă familiară, iar proprietara muzeului, Leontina Prodan, a cumpărat-o de la aceasta și a recondiționat-o.

Inițiativa creării acestui muzeu a avut-o Leontina Prodan, care a încercat din răsputeri să protejeze culturile de cânepă de la noi, dar în fața porților închise de nemeritatul blazon pus pe această plantă privită doar ca drog, a decis să păstreze memoria cânepii prin sloganul ”rezistență prin cultură”.

”Muzeul este deschis în sediul firmei de croitorie, care și-a redus activitatea de la 150 de muncitori la 7. Cu acest spațiu rămas liber am pornit proiectul nostru (al familiei, n.r.) de suflet, START (Școală Tehnică de Arte Românești Tradiționale), un muzeu viu, care nu este finanțat deocamdată, pentru că nu avem atâția bani. Având colecții personale de variate costume populare, chiar și noi producem costume populare, faptul că eu cultiv cânepă și de patru ani organizez Ziua Cânepii, transformată într-un festival al cânepii, ne-am gândit că deși toate demersurile noastre pe care le-am făcut la autorități nu au avut niciun rezulta, putem să menținem această plantă vie prin cultură. Acest muzeu va fi unul al viitorului cânepii, pentru că abia după ce am abandonat-o (cultura acestei plante n.red.) ne-am dat seama de puterea ei, de utilizările pe care le are”, a declarat Leontina Prodan, citat de Agerpres.

Ea spune că îi place să lucreze pe firul de cânepă, pentru că simte că brodează cu propriile mâini o istorie ce coboară în mileniile omenirii.

”Această plantă a fost o necesitate pentru țăranul român, să se îmbrace, să-și facă o casă, să fie sănătos. Începând cu 1972, în România s-au construit 12 fabrici integrate, cu 52 de unități pe tot cuprinsul țării, de prelucrare a cânepii, toată știința și inventica românească au fost puse în joc aici, dar au fost distruse toate prin privatizare. Le-au cumpărat străinii pentru a-și distruge concurența. Cânepa a fost victima unui război economic și se vorbește despre ea doar ca drog sau plantă halucinogenă, eventual canabis”, afirmă Leontina Prodan.

În jurul costumelor populare, Leontina Prodan a reușit să închege de 20 de ani șezători ce includ acțiuni culturale, teatru popular, locuri unde oamenii se întâlnesc, povestesc, își cos o ie.


Costumul nepoatei lui Brâncuși

Costumul nepoatei lui Brâncuși


Cel mai vechi exponat este o cămașă din județul Sălaj, cu o istorie de peste 200 de ani, care-i aparține Leontinei, dar multe dintre piese provin de la participanții la Festivalul Condeierilor Plugari din Banat, care are loc în luna septembrie, la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara.

”Prima donație de la o femeie de la Condeierii Plugari este cămașa unui bărbat care s-a numit Minus, un nume latin dat în Ardeal, care să nu poată fi maghiarizat”, remarcă Leontina Prodan.

Dintr-un astfel de muzeu nu putea lipsi și un război de țesut. ”Este un război din 1907, al unei prietene care nu mai este și care a avut 16 brevete de invenții prin care a trecut războiul, de la cel manual la cel mecanic, cu care s-au dotat toate unitățile din țară care erau cooperative Arta Populară”, completează Leontina.

În Muzeul Cânepii din Timișoara mai sunt expuse și cărți mai vechi sau din epoca modernă despre cultivarea sau valorificarea industrială a acestei plante.

e-Cultura.info / Autor: Otilia Halunga.


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.




  
  • CATEGORII

  •   
                                                                                  Carte   Arte vizuale   Cronică de teatru   Teateru-Film   Muzică-Dans   Etnografie   Târguri și expiziții   Istorie   Cetăți și castele                                                                                   Spiritualitate   Articole Externe   Știință   Interviu   Documentar    Personalități culturale   Actualitate culturală   Emisiuni   Live

     
        
  • DESPRE

  •   
                                                                                 Despre   Termeni și condiții   Cod de conduită   Politică de cookkie   Kit de presă   Hartă site   Portofoliu   Susține site-ul   Contact

     
     
  •  

     

    © 2020 e-Cultura.info. Toate drepturile rezervate.

    Site premiat în cadrul festivalului Simfest



    Conținutul acestului site se supune legii dreptului de autor. Este interzisă republicare, redistribuirea, publicarea în eter sau pe alte site-uri fără un acord prealabil.