fbpx

                                                                             pictogramae

Irina Margareta Nistor: Îi doresc Bucureștiului să fie iubitor cu locuitorii lui și să nu îi alunge

Foto: (c) Radu TUȚĂ

Foto: (c) Radu TUȚĂ

Criticul de film Irina Margareta Nistor i-ar dori Bucureștiului, pe care îl numește “omul cu o mie de fețe”, la cea de-a 555-a aniversare a lui, “să fie iubitor cu locuitorii săi și să nu îi alunge”.

În centrul Bucureștiului Irinei Margareta Nistor stă casa ei, de lângă Stadionul Național, un imobil în vârstă de 75 de ani, care s-a născut odată cu filmele ce au intrat în istoria cinematografiei — “Vrăjitorul din Oz” și “Pe aripile vântului”. Cu o copilărie marcată de teama de demolare și traiul alături de chiriași nedoriți, aduși în familia ei de sistem, o tinerețe în care Nicolae Ceaușescu plănuia să mute capitala României la Târgoviște și o perioadă post-comunistă care a însemnat haos arhitectural și urbanistic, criticul de film mărturisește că nu ar pleca niciodată din orașul în care s-a născut.

Aceasta a vorbit, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, despre ce iubește și ce ar vrea să vadă schimbat la București, dar și despre întoarcerile în orașul său preferat, la originea căruia stă, potrivit legendei, o poveste de iubire.

Reporter: V-ați născut în București, ați crescut în București, locuiți în București… ce înseamnă Bucureștiul, în mare, pentru dumneavoastră? Cine este Bucureștiul dumneavoastră?

Irina Margareta Nistor: Am și învățat în București. M-a tentat la un moment dat ideea… era o singură Facultate de medicină ca să faci psihiatrie și era la Cluj. A existat așa o mică tentație, dar a trecut destul de repede și tot la Litere am ajuns. (Bucureștiul — n.r.) înseamnă orașul copilăriei mele și înseamnă probabil perioada cea mai frumoasă, chiar dacă … sfârșitul anilor ’50 începutul anilor ’60 era o perioadă… nu tocmai idilică, dar reușeam să ne strângem în Bucureștiul nostru și Bucureștiul nostru însemna casa noastră, familia noastră, și speram din tot sufletul să nu ne dărâme. Am trăit tot timpul cu această temere. Prima a fost cea a chiriașilor pe care ni i-au vârât prin diverse camere, de care am scăpat destul de greu. Ultimul a fost foarte amabil. Ne-a spus la timp că o să plece că e vineri. Și, până luni, ai mei au chemat un zidar, au dărâmat o cameră și nu a mai fost nicio cameră liberă. Și când au venit luni au spus: “Ne pare rău, nu mai avem nicio cameră izolată”. Asta era ideea, să nu fie nicio cameră complet izolată.

Și după ce a fost chestia asta a fost celălalt coșmar. (…) Am văzut (n.r. recent) “Țestoasele Ninja” și a fost suficient la un moment dat să văd niște planuri de oraș și să simt cu mi se strânge inima, ca în copilărie. Pentru că aici a trebuit să fie, la început, un sat olimpic, variantă în care noi eram rași de pe fața pământului. După care, dacă mai trăia Nea Nicu, aici era o parcare. Tot timpul era ceva și știu că ne duceam disperați… nu aveam de unde să facem poze… să încercăm să ne regăsim pe acolo să vedem mai suntem, nu mai suntem… strada fiind și foarte mică, era un soi de fantomă, nici pe harta Bucureștiului nu prea apărea, era sărită. E o stradă specială.

Reporter:  Și vă uitați spre Mihai Bravu și vedeați cum se dărâmau case și se ridicau…

Irina Margareta Nistor: … și se ridicau blocuri, da. Au fost destul de aproape de noi și tot încercam — mai exista chestia asta — dacă aveai o pilă suficient de solidă sau dacă li se părea lor că e o casă destul de sănătoasă cât să o cruțe. De exemplu, dacă vă duceți spre blocurile dinspre Vatra Luminoasă, o să vedeți că prin spate sunt case care au supraviețuit. Dar noi nu aveam pilele necesare, așa că erau șanse foarte mici să rămână în picioare. Plus că, trăind o viață nu în comun, ci noi cu noi, ar fi fost o adaptare destul de complicată. Bunicul ne spunea că blocul este o stradă pe verticală. Diferența este că pe cei de pe stradă nu îi cunoști foarte bine, pe când într-un bloc dispare ideea de intimitate, erau pereții mult mai subțiri, plus că nu aveam noțiunea aceea cu liftul… bineînțeles că era lume care se bucura și spunea “vai ce bine, ne bucurăm că stăm la bloc”. Nimeni nu spunea că stă într-un bloc. (…) Sigur că mai târziu au apărut și blocuri mai frumoase, mai rafinate, dar cele care au apărut pe vremea aceea au fost făcute și în ideea să fie supravegherea mai atentă.

Reporter:  Care este cea mai frumoasă amintire cu Bucureștiul sau din București?

Irina Margareta Nistor: Era aproape în fiecare an. Mergeam la șosea, prin Herăstrău, să văd împreună cu bunicii și părinții mei trandafirii. În momentul în care înfloreau trandafirii era absolut obligatoriu să fim acolo, deși, de aici, de la noi, era greu să ajungi acolo. Trebuia să schimbi două autobuze, două troleibuze, iar noi nu am avut niciodată mașină. Dar plăcerea de a-i vedea și ideea de ce frumos trebuie să fie acolo…Fratele bunicii avusese o casă în zona aceea și fusese evacuat în 24 de ore.

Reporter: Și, pentru că sunteți critic de film, dacă Bucureștiul ar fi un actor sau un personaj de film, cine ar fi?

Irina Margareta Nistor: Bucureștiul cred că ar fi un personaj cu foarte multe… omul cu o mie de fețe. Cred că ar fi un personaj care se poate schimba. Poate să fie un oraș splendid sau un oraș de coșmar, un oraș cu istorie. Poate fi un oraș cu animale care îți sunt dragi și un oraș cu animale care nu-ți sunt dragi.

Elena Margareta Nistor

Elena Margareta Nistor

Reporter:  Cum a evoluat Bucureștiul din perioada copilăriei până acum?

Irina Margareta Nistor: Nu știu dacă a evoluat. Cred că aș zice mai degrabă că a involuat. Sunt și zone să zicem mai frumoase. E foarte amestecat. E ca și cum faci un puzzle care nu se potrivește, ca și cum e (asamblat de — n.r.) un copil care nu are abilitatea să îl pună cap la cap. În sensul că eu am sperat, după Revoluție, că se va întoarce un București interbelic și că nu vor apărea construcții extrem de noi și nefericite, pentru că pot fi noi și fericite, pe lângă cele foarte vechi. Am sperat să nu mai fie case începute și neterminate. (…) Am sperat să fie ceva mai curat. Pe de altă parte sunt mai multe flori decât mi-am imaginat. Am sperat ca de Crăciun să împodobească nu numai centrul, ci și pe noi (n.r. cartierele mărginașe). Și chiar recent am răscolit niște fotografii din perioada interbelică și era foarte frumos că lumea mergea pe stradă și exista poza la minut. Aveai foarte bine controlul a ceea ce se întâmpla în oraș… cum era moda… Și mă uitam că la Cannes, de exemplu, încă există moda. Ei încearcă să te oprească să îți facă o fotografie. Nu știu dacă mai există în Cișmigiu. Era o modalitate de a îngheța clipa.

Reporter:  V-a rămas un alt oraș în suflet?

Irina Margareta Nistor: Nu știu dacă a rămas. Oricât de multe orașe am putut vedea… Am vrut să văd Parisul, am văzut Parisul, am vrut să văd Londra, am văzut Londra. Am văzut Amsterdamul, dintre orașele care mi-au plăcut foarte tare. Mă bucur foarte tare când mă întorc la București. Multă lume mă întreabă treaba asta, dacă mi-am dorit să rămân undeva. Ideea este că oricând mă pot întoarce la mine acasă. Asta e casa pe care o visez de o viață. Poate este aranjamentul ei altfel… Mi-am mai adus aminte de un lucru. Mai este ceva care m-a speriat foarte tare, alături de demolare. A mai avut Ceaușescu o idee foarte “strălucită” de altfel să mute capitala la Târgoviște. Și eu speram, pentru că lucram la Televiziune, că nu va putea să mute și toate “mațele”, toate cablurile, că ar fi o cheltuială prea mare și că ne va lăsa Dumnezeului aici. Nu că nu mi-ar fi plăcut orașul acela pe care oricum nu îl cunoșteam, dar ideea că ne-ar fi putut strămuta oriunde… ideea că se strămută orice mă deranjează. (…) Aș vrea ca toate lucrurile astea să nu se modifice și uneori mă gândesc la cei foarte dragi și mă gândesc dacă acolo, de sus, o să mai găsească casa, căci s-au schimbat atât de multe. (…) Casa împlinește anul ăsta 75 de ani, chiar în toamna asta, și e făcută odată cu “Pe aripile vântului” și cu “Vrăjitorul din Oz”. Mama nu era născută aici, avea opt ani când s-au mutat.

Reporter:  Nu ați lua casa cu dumneavoastră și nu ați duce-o în alt oraș?

Irina Margareta Nistor: Nu, aș duce-o în alt timp. Aș duce-o în ’39, când a fost construită. Nu începuse războiul. Ei apucaseră doar să o construiască, prin împrumuturi, bunicii mei și străbunicul meu, dar nu au apucat să o mobileze pentru că au plecat la un moment dat în refugiu. Au plecat inclusiv cu câinele de curte cu tot, casa a rămas descuiată. N-a intrat absolut nimeni cât au fost plecați în refugiu, un an și jumătate, la Orlești, lângă Râmnicu Vâlcea.

Reporter:  Harta Bucureștiului dumneavoastră cum arată? Casa e în centru, bineînțeles, și în jurul ei care sunt locurile dumneavoastră preferate?

Irina Margareta Nistor: Ateneul Român. De fapt sunt în aceeași zonă. E Ateneul, e Sala Palatului, unde vedeam cele mai multe filme, e Cinemateca, Televiziunea Română… cam astea sunt zonele. În rest… nu îmi plac zonele pietonale. Puține parcuri… îmi plăcea parcul ăsta de lângă noi, acum îi zice Parcul Național, îmi plăcea foarte mult Patinoarul, unde mergeam cu tatăl meu. În Cișmigiu știu că nu mă lăsa bunicul meu să merg pentru că spunea că numai ordonanțele și servitoarele merg în Cișmigiu. Îmi plăcea să merg la Obor când făceau ai mei cumpărăturile de iarnă. Și îmi plăcea că ne întorceam de acolo cu o trăsură cu cai.

Reporter:  Care ar fi schimbările esențiale pe care vi le-ați dori la București?

Irina Margareta Nistor: Să fie poate ceva mai multe autobuze care să meargă la niște ore mai ordonate, să se termine lucrările astea care nu se mai isprăvesc. Și ce mi-aș mai dori extrem de tare ar fi să existe ceea ce se numea polițist de proximitate. Să știu că dacă vin seara acasă există cineva prin zona aceasta. Și nu există nimeni care să stea să păzească și a ajuns o zonă… nu chiar interlopă, dar e la limită. Îmi spunea un vecin: “Ați văzut, pe la dumneavoastră la poartă sunt mereu seringi aruncate”. De droguri, evident. Nici măcar nu aș ști unde să spun. De exemplu, mi-am dorit foarte tare să fie asfaltat. Greșit, pentru că toată lumea își va încerca frânele pe strada ta.

Elena Margareta Nistor

Elena Margareta Nistor

Reporter:  Există străini care iubesc Bucureștiul.

Irina Margareta Nistor: Da.

Reporter:  De ce?

Irina Margareta Nistor: Îl iubesc pentru că nu știu foarte multe despre el, lumea îl vorbește de rău și pentru ei este o surpriză atunci când îl descoperă. Îl iubesc pentru motive greu de înțeles pentru mine. Îl iubesc pentru Casa Poporului, clădire pe care, personal, îmi este foarte greu să o îndrăgesc știind câți oameni au murit pentru că ea a fost construită… fie că este vorba de cei care au lucrat propriu-zis, fie că este vorba de cei care nu au vrut să plece și s-au spânzurat în case. Aia este realmente o casă cu fantome, o casă enormă cu fantome. Și oricum a început să se distrugă pentru că nimeni nu s-a gândit ce o să se mai întâmple cu ea. Dar ăsta este primul lucru pe care lumea vine să îl vadă și efectiv mă doare sufletul. Și le spun: “Faceți un tur al Bucureștiului!”. Asta îmi place teribil, că există un grup de tineri care fac un tur al Bucureștiului pe jos, “Cu bastonul prin București”. L-am făcut și eu, deși sunt exclusiv sedentară. Dar de dragul lor și al Bucureștilor l-am făcut pe jos. Și a fost chiar minunat, pentru că e făcut cu dragoste și cu foarte multă informație.

Avem puține muzee sau poate nu le știm suficient de bine și cred că în direcția asta ar trebui să mai educăm. Și cred că ar trebui să se facă, cum se face la Pere Lachaise, un tur la Bellu pentru că sunt o grămadă de povești, pe lângă faptul că sunt lucrări făcute de arhitecți foarte mari și sculptori foarte mari. (…) Nu sunt foarte multe zone extraordinare pentru că a fost și perioada în care s-a construit mult, fără gust, la unison, într-o uniformizare coreeano-chinezească, nu prea ai cum să faci modificări acolo. Faptul că au colorat puțin blocurile mi s-a părut o formă de respect față de orașul pe care îl iubesc.

Mă bucur că a apărut Grădina Lido, dar îmi pare rău că nu mai există ceea ce a fost prima piscină cu valuri din București. Cinematografele au dispărut. Excepție face Cinema Studio, dar ține de Uniunea Cineaștilor. M-a bucurat când a venit un nou ambasador al Spaniei și l-am poftit să vadă niște filme de la Anonimul și m-a întrebat: “E tot acolo unde era acum 25 de ani?” Și mi s-a părut foarte frumos, pentru că sunt foarte puține locuri despre care poți să spui “da, e tot acolo unde era acum 25 de ani”. Dar vizavi a dispărut Cofetăria “Scala”. Mai era un magazin care a fost primul cu autoservire din București. Mi-am adus aminte că a fost un enorm scandal că la început lumea pleca cu tot cu coșurile că nu știau că acele coșuri sunt doar ca să duci marfa până la casă.

Mă bucur că s-au deschis mall-urile, chiar dacă, la început, la cinematografe nu le-am dat șanse. (…) Mi se pare și o nouă înfrângere a lui Ceaușescu pentru că multe dintre ele s-au construit pe ”circurile foamei” și mi se pare o nouă palmă dată lui, ceea ce mă bucură nespus. Grădina Botanică îmi place, a început să se îndrepte chiar și Dâmbovița, cu proiectul lui Ivan Patzaichin, Muzeul de Istorie. Mi-ar plăcea mai multe librării. Mi-ar plăcea să existe biblioteci deschise și noaptea, cum este și la Buenos Aires și la Tokyo. E bine că au apărut teatre, teatre la subsol, foarte bine văzute și foarte bine populate. Cred că ar trebui să existe o sală de concerte mare și cu acustica necesară. Sigur că ador Ateneul, dar uneori este prea puțin încăpător. Poate că uneori e mai bine. Nu știu dacă avem chiar atât de mulți iubitori de muzică și nu iubitori de mondenități și diferența se face imediat la Festivalul Enescu, unde, la Sala Palatului, aproape invariabil se aplaudă între părți, pe când la Ateneu nu se întâmplă aproape niciodată.

Reporter:  Bucureștiul din filme cum este?

Irina Margareta Nistor: Foarte puțin prezent. Este un splendid documentar făcut de Radu Gabrea, în anii ’70, dar care de fapt este Bucureștiul începutului de secol și materialul de arhivă este foarte bun. Este cel al lui Mircea Ghinescu (scurtmetrajul “București, te iubesc!”—n.r.) cu Kira Hagi. Am descoperit un loc pe care nu îl știam, la Ciclop în interior.

Reporter:  La 555 de ani de la atestarea documentară ce îi urați Bucureștiului?

Irina Margareta Nistor: Să fie iubitor cu locuitorii lui și să nu-i alunge. Îmi amintesc cât de complicat era într-o vreme și câte căsnicii se făceau să ai buletin de București și dintr-o dată sunt mulți cei care vin în București și continuă să păstreze numărul la mașină de Constanța sau de Galați să nu schimbe buletinul. Deci nu reușesc să se îndrăgostească suficient de București sau poate nu mai este istoria aia extraordinară a buletinului de București. Da, să ne iubească în măsura în care îl iubim. Și eu cred că îl iubim foarte mult pentru că știm bine că Bucureștiul vine de la o poveste de dragoste.

e-Cultura.info/autor: Oana Ghiță, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

 

Photo credit: (c) RADU TUTA

Photo credit: (c) RADU TUTA

On the 555th anniversary of Bucharest City, film critic Irina Margareta Nistor wishes the city, which he calls ‘the man of a thousand faces,’ to be loving of its citizens and not to chase them away.’

In the centre of Irina Margareta Nistor’s Bucharest there lies her house, near the National Arena, a 75-year-old house that was born at the same time with two films that went down in the history of filmmaking ‘The Wizard of Oz,’ and ‘Gone with the Wind.’ With a childhood marked by the fear of having her house demolished and by having to live with unwanted tenants brought into her home by the system, a youth in which Nicolae Ceausescu was planning to relocate the capital city of Romania to Targoviste and a post-communist period that witnessed architectural and city planning chaos, the film critic confesses that she could never leave the city where she was born.

In  part of the ‘MY CITY, BUCHAREST’ project, she talks about what she loves about Bucharest and what she would like to change about it, as well as about her returning to his beloved city, which origins, legend has it, are found in a love story.

Reporter: You were born and raised in Bucharest. You have been living in Bucharest. What does Bucharest means to you in great outlines? What is your Bucharest?

Irina Margareta Nistor: I also studied in Bucharest. I was once tempted by the idea of studying psychiatry, but there was only one faculty for such studies and it was in Cluj. There was a small temptation, but it passed quite quickly and in the end it was the Faculty of Letters. Bucharest means the city of my childhood and probably the most wonderful period of time. Even if the late 1950s — early 1960s were not quite idyllic years, we managed to get together in our Bucharest and our Bucharest would mean our house, our family and we would very much wished for our house not to be demolished. I used to always live with such fear. My first fear was related to the tenants that the system would force us to take in and who were hard to get rid of. The last tenant to leave was very kind: he told us in time that he was to leave on a Friday. Before Monday came, my parents asked a mason to come and tear down a room so that there were no more free rooms. When new tenants came on that Monday, they were told ‘We are sorry, but we have no isolated spear room.’ The idea was that no isolated room should be left standing.

And after that, another nightmare happened. (…) I have recently seen ‘Teenage Mutant Ninja Turtles’ and it was enough for me to see city plans for my heart to shrink, the same as it would in my childhood. Because there were initial plans for an Olympic village to be built here, in which case we would have been demolished into nothingness. Then, had Ceausescu lived, the place would have been turned into a parking lot. There was always something, and I know that we would move desperately in search of a place for taking pictures. We would try to find our place there to see whether our house was still there. The street was very short; it was kind of a phantom. It was an irregular feature even on the maps of Bucharest. This is a special street.

Reporter: And you would look toward Mihai Bravu, witnessing how houses were demolished and built…

Irina Margareta Nistor: … and blocks of flats were built. That was quite close to our place and we would keep on trying. There was still the hope: if you had some solid prop or if they believe the house was sound enough to save it from being demolished. For instance, if you move on to the blocks on Vatra Luminoasa, you can see some surviving houses in the back. But we did not have the required props, so the odds for our house still standing were very long. Besides, since we lived with our people and no strangers, adjusting to sharing our house with strangers would have been very hard. My Grandpa used to say that a block is a vertical street, the difference being that you do not know so well the people in the streets, while in a block any idea of intimacy vanishes; the walls are much thinner and then we had no idea of using the elevator. There were of course people who would say ‘what a joy it is living in a block.’ Later on, prettier, more exquisite blocks sprang up, but those that were built back then were also made to make surveillance of people easier.

Reporter: What is you most wonderful memory of Bucharest or related to Bucharest?

Irina Margareta Nistor: It is about something that I would do almost each year. I would stroll through Herastrau Park with my parents and grandparents watching roses together. When the roses would bloom, it would be almost mandatory for us to be there. The place was hard to reach starting from our place. We had to take two buses and two trolleybuses. We never had a car. But the pleasure of seeing the roses and the idea of how wonderful must be there would prevail… My Grandma’s brother once had a house there but he was evicted in 24 hours.

Reporter: Since you are a film critic, if Bucharest were an actor or a movie character, who would it be?

Irina Margareta Nistor: Bucharest would be the man of a thousand faces. I think it would be a versatile character. It could be a splendid city or a nightmarish city, a city with a history. It could be a city with dear animals, the same as it could be a city with abhorrent animals.

Elana Margareta Nistor

Elana Margareta Nistor

Reporter: How has Bucharest evolved since your childhood?

Irina Margareta Nistor: I would not call its development an evolution, but rather an involution. There are areas that you can call pretty, but it is all much amalgamated. It is like a puzzle which pieces do not fit, put together by a child who is unable to piece it together. What I mean to say is that I was hoping after the 1989 Revolution the inter-war Bucharest would be back, that no new unfortunate buildings would spring up — there can be fortunate buildings raising up besides the very old buildings. I was hoping there would never be started but unfinished buildings. I was hoping the city would be tidier. On the other hand, there are more flowers than I would have imagined. I was hoping that even the outskirts would be decorated on Christmas, not just the city centre. I have recently leafed through some inter-war pictures and it was magnificent because there were people in there moving and there were instant cameras. Control over what was happening in the city, over fashion, would be easier then. And I also looked at Cannes, where such cameras are still in fashion. They try to stop you there to take a picture of you. I do not know if such cameras are still available in Cismigiu Park. That was a way of freezing the moment.

Reporter: Do you have any other city that remained close to your heart?

Irina Margareta Nistor: I don’t know if there is any. Regardless of how many cities I have visited… I wanted to see Paris, I have seen Paris, I wanted to see London, I have seen London. I have seen Amsterdam, of the cities I like the most. I am very glad when I get back to Bucharest. Many people ask me this, if I wanted to remain somewhere. The idea is that I can go back home anytime. This is the home I have dreamt of for a lifetime. Maybe its arrangement is different… I also remembered something. There is something else that scared me very much, apart from the demolition. Ceausescu also had another ‘bright’ idea, to move the capital to Targoviste. And I hoped, because I worked with the National Television, that he wouldn’t be able to move all the “guts,” all the cables, because it would be a too high expense, and that he would leave us here in peace. Not that I wouldn’t have liked that city which I hadn’t known anyway, but the idea of moving us anywhere… the idea of moving anything bothers me. (…) I would like all these things not to change and I sometimes think of the very dear ones and I wonder if from there above they can still find the house, because so many things have changed. (…) The house turns 75 this year, this autumn, and it was made at the same time with ‘Gone with the Wind’ and with ‘The Wizard of Oz.’ My mother was not born here, she was eight when they moved.

Reporter: Wouldn’t you take your house to another city?

Irina Margareta Nistor: No, I would take it to another time. I would take it to ’39, when it was built. The war hadn’t started. They only got to build it, though loans, my grandparents and my great-grandfather, but they didn’t get the chance to furnish it, because at some point they went to the refuge. They left with the dog, included, the house was left with the door unlocked. Absolutely no one entered the house while they were away at the refuge, for one year and a half, in Orlesti, near Ramnicu Valcea.

Reporter: How does your map of Bucharest look like? The house is in the centre, of course, and what are your favourite places around it?

Irina Margareta Nistor: The Romanian Athenaeum. In fact, they are in the same area. There is the Athenaeum, the Palace Hall, where I saw most films, the Cinematheque, the Romanian Television… these are the areas. Apart from those… I don’t like the pedestrian areas. A few parks… there was this park that I liked near our house, now it is called the National Park, I used to like the Skating Rink very much, where I used to go with my father. To Cismigiu Park I know my grandfather wouldn’t let me go because he said only batmen and maids went to Cismigiu. I liked to go to the Obor Market when my family shopped for the winter holidays. And I liked that we came back by a horse carriage.

Reporter: Which would be the essential changes you would want to see in Bucharest?

Irina Margareta Nistor: Maybe to have some buses going on a more regular schedule, to have these never-ending works finished. And I would like very much to have what used to be called proximity policeman. To know that if I come back late at night there is someone in this area. And there is no one guarding it and it turned into… not quite an interlope area, but at the limit. A neighbour of mine was telling me: ‘Have you noticed that there are always syringes thrown around your gate.’ For drugs, obviously. I wouldn’t even know to say where. For instance, I wanted very much to have the area asphalted. Wrong, because everyone will try their brakes on your street.

Elena Margareta Nistor

Elena Margareta NistorAGERPRES: There are foreigners who love Bucharest.

Reporter:  There are foreigners who love Bucharest.

Irina Margareta Nistor: Yes.

Reporter: Why?

Irina Margareta Nistor: They love it because there’s a lot they don’t know about Bucharest, people talk bad about it and to foreigners, discovering the city is a surprise. They love it for reasons I find difficult to understand. They love it for the People’s House, a building which I, personally, can hardly find endearing, knowing how many people have died exactly because it was raised … either from among those who effectively worked on it, or from those who refused to leave their place and hung themselves in their homes. That is really a haunted house, an enormous edifice fraught with ghosts. And it started crumbling away because nobody thought what would further happen with it. But this is the first thing people come to see and this hurts my soul. And then I tell them: “Take a tour of Bucharest.” This I terribly like, that there is a group of young people who take one on a walking tour of Bucharest, “Walking stick in hand, leisurely strolling through Bucharest”. I did it too, although I am sedentary par excellence. But for their and for Bucharest’s sake I did the tour by foot. And it was wonderful, because it is designed with love and lots of information.

We only have a few museums, or maybe we don’t know them well enough and I think we should also improve education in this respect. And then I think we should have, after the model of Pere Lachaise, a walking tour of the Bellu cemetery, because there is a bunch of stories to tell, not to mention the monuments by highly renowned architects and sculptors, readily to show. (…) Extraordinary areas are just a few, because there has been a time of gung-ho tasteless building effervescence in a Korean and Chinese-like uniformity, there isn’t much one can really change there. The fact that they put a little colour on the blocks seemed to me a form of respect to the city that I love.

I am glad that the Lido Garden appeared, but I regret that what has been the first waves pool in Bucharest is no longer in place. The cinemas have disappeared too. The Studio Cinema is an exception, but it’s under the management of the Filmmakers Union. I was happy when a new Spanish ambassador took over and I invited him to watch some movies during the Anonymous festival and he asked: “Is the screening in the same place as 25 years ago?” And I found this was very nice, because there are only few venues about which you can say “Yes, it’s still where it used to be 25 years ago.” But the ‘Scala’ sweet shop on the opposite side of the street was wiped off the scene. Then there was the first self-service shop in Bucharest. I remember that there was a huge brawl when it opened because the shoppers would leave with the baskets because they did not know they were only for taking the goods to the check-out.

I’m glad the malls opened, although I didn’t give their cinema theatres much of a chance. (…) I find this is another defeat of Ceausescu, because many of them were built on the sites of the so called ‘hunger circuses’ and I find this is a new slap in his face, which overwhelms me with joy. I love the Botanical Garden, even the Dambovita started changing for the better following Ivan Patzaichin’s project, there’s also the Museum of History. I would like the city to have more book shops. I would like libraries to be open at night, as in Buenos Aires and Tokyo. It’s good that theaters appeared, basement theaters, which are very well received and well-populated. I think there should be a large concert hall with the necessary acoustics. Of course I adore the Athenaeum, but sometimes it is a bit too tight. But then again, maybe sometimes it’s better like this. I don’t know if we really have so many music lovers or if they are actually trendies, and the difference is immediately obvious during the Enescu Festival: the Royal Palace Hall invariably sees applause between the movements, while this almost never happens at the Athenaeum.

Reporter: Bucharest in the movies, what is it like?

Irina Margareta Nistor: Barely present. There’s a splendid documentary made by Radu Gabrea in the ?70s, but which is actually about Bucharest at the turn of the century and the archive material is very good. It’s the Bucharest of Mircea Ghinescu (the short film “Bucharest, I love you” — editor’s note) featuring teenage actress Kira Hagi. I discovered a place I didn’t know, inside the building of the Ciclop car service.

Reporter: 555 years after its first documentary mention, what do you wish Bucharest?

Irina Margareta Nistor: To be loving towards its residents and not chase them away. I remember how complicated it was at a certain time and how many marriages were arranged just for securing the papers of Bucharest resident and all of a sudden a lot of the people coming to Bucharest keep their Constanta or Galati car numbers exactly so that they do not have to change their residency papers. So they are not sufficiently enamored with Bucharest, or maybe that extraordinary story of the Bucharest residency papers has faded out. Yes, to love us back as much as we love it. And I think we love it very much because we know very well that Bucharest stems from a love story.

By e-Cultura.info/autor: Oana Ghiță, editor: Georgiana Tănăsescu

An editorial project initiated by Agerpres

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

                                                                     

                                                                                                                                                                                         Acasă    Carte   Arte vizuale   Teatru și Film   Muzică-Dans   Etnografie   Istorie   Spiritualitate   Articole Externe   Știință   Festival                                                                      Actualitate culturală   Interviu   Documentar   Știri estivale   Proiecte Culturale   Timișoara 2021   Emisiuni
                                                                                                                                                                   
                                                                     Despre   Cod de conduită   Termeni și condiții   Protecția datelor   Politică de cookies   Arhivă   Hartă site   Press kit   Contact

© 2014 - 2019 e-Cultura.info.

                                          
                                                                     
                                                                                                         

                                                                                                                                                                                                                    
Versiunea: mobil  |  computer