fbpx

Categorie: Interviu

Te rugam să apreciezi sau să distribui

 
                                                                                                                                                                 


Gigi Căciuleanu: Clipele mi s-au părut întotdeauna mai importante pentru viață decât anii

Coregraful Gigi Căciuleanu

Coregraful Gigi Căciuleanu

Dansatorul și coregraful Gigi Căciuleanu mărturisește, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, că, pentru viață, clipele i s-au părut întotdeauna “mai importante și mai dense” decât anii.

El vorbește în interviu despre locurile sale de suflet, dar și despre oamenii și întâlnirile care i-au marcat cariera.

Coregraful a anunțat, în exclusivitate, și două dintre proiectele sale — spectacolul “Wolfgang”, cu Lari Giorgescu, la UNTEATRU, și o producție în cadrul Festivalului Enescu.

Reporter: Pe 13 mai este ziua dumneavoastră, domnule Gigi Căciuleanu. Ce planuri aveți pentru aniversarea din acest an?

Gigi Căciuleanu: Clipele mi s-au părut întotdeauna mai importante și mai dense pentru viață decât anii. Dacă am număra, în locul anilor, clipele de împlinire, am fi — și asta pe bună dreptate — considerați ca fiind cu mult mai tineri.

Reporter: În ultimii ani, fanii dumneavoastră v-au descoperit multe alte laturi artistice. Pe lângă dansator și coregraf sunteți și un cuceritor actor, poet și desenator, un excelent, fotograf dar și un pedagog îndrăgit de trupa sa de tineri actori-dansatori. Cum reușiți să le faceți pe toate?

Gigi Căciuleanu: De fapt nu fac decât un singur lucru; francezii spun: “Il fait du Gigi”!

Reporter: În ultimii ani ați lucrat ceva mai mult în România, atât la București, cât și la Iași sau Târgu Mureș. Aveți vreun loc preferat?

Gigi Căciuleanu: Bineînțeles, Bucureștiul, orașul unde m-am născut, este preferatul meu. Dar, datorită lui Beatrice Rancea, managerul Operei, și “Ieșii” străbunicei mele Smaranda (soția unui prefect de Iași) îmi sunt dragi. Și Târgu Mureș, datorită lui Alina și Gabi Cadariu, cu ale sale Teatru Național și adult-păpușărescul “Ariel”, care m-au adoptat ca artist. Orașe și trupe pe care le iubesc din ce în ce.

Reporter: Spectacolele bucureștene, în care dumneavoastră ați urcat pe scenă, au avut întotdeauna în public un spectator deosebit — doamna Miriam Răducanu. Ce înseamnă prezența dumneaei acum și ce a însemnat ea pe tot parcursul
carierei dumneavoastră?

Gigi Căciuleanu: Miriam Răducanu este o prezență permanentă în viața, creația și gândurile mele. Precum cele mai mari iubiri, Miriam respiră în tot ceea ce fac și ce am făcut dintotdeauna. Dansul alături de dumneaei m-a îmbogățit pe moment, dar mă hrănește, inspiră și minunează până în ziua de azi.

După ce ai lucrat o secundă cu această femeie, nu mai ești la fel. Dumneaei nu mi-a fost profesoară în sensul pedagogic normal. De fapt, am și plecat din școală pentru că avea un gen pedagogic care nu era pe linia sistemului. Și această alteritate a lui Miriam mi se pare foarte interesantă, pentru că nu mi-a zis “fă ca mine!”, în niciun fel. De fapt, când dansam cu ea, nu făceam niciodată ce făcea dumneaei. Nu mi-a zis “fă ceva!”, mi-a deschis niște portițe, mi-a dat niște chei, asta înseamnă să fii profesor adevărat.


Coregraful Gigi Căciuleanu

Coregraful Gigi Căciuleanu


Reporter: De-a lungul carierei ați avut ocazia să aveți partenere de scenă mari balerine ale lumii. Care a fost pentru dumneavoastră partenera ideală?

Reporter: Am tot pomenit mereu de “triunghiul magic”: Miriam Răducanu, Pina Bausch, Maya Plissettskaia. Am coabitat pe scenele lumii alături de aceste doamne ale nebuniei dansate. Și le găsesc foarte înrudite artistic, în ciuda diferențelor geografice, istorice și mondene.

Am iubit-o și admirat-o pe Maina Gielgud, care mi-a dat și oportunitatea de a mă manifesta la venirea mea în Occident, ca tânăr și trăznit creator-coregraf pe scenele londoneze și pariziene. Cel mai mult însă am dansat “trans-continental” cu Ruxandra Racoviță, o minunată dansatoare, o superbă plantă și un extraordinar animal de scenă. Partenera mea de o viață.

Reporter: Sunt două locuri din lume, alături de România, de care v-ați legat numele — Franța și Chile. Care este locul dumneavoastră de suflet?

Gigi Căciuleanu: Uitați să pomeniți de Montevideo, al cărui “vizitant ilustru” am fost numit oficial tocmai datorită creațiilor mele pe acele meleaguri. Însă (…) locul meu de suflet a fost din primul moment și rămâne Parisul!

Reporter: Privind în urmă, dacă nu ar fi existat dansul, care credeți că ar fi putut să fie drumul dumneavoastră? Vă gândeați în tinerețe că puteați să faceți altceva în afara dansului?

Gigi Căciuleanu: Mi-ar fi plăcut mult să fac filologie. Chiar filologie comparată. Ador latura matematică (sic!) a gramaticii, precum și mecanismele sintaxei atât de specifice caracterului psihologic al fiecărei limbi.

Reporter: Din punct de vedere artistic și personal, care este cea mai mare împlinire? Dar cel mai mare regret?

Gigi Căciuleanu: V-aș răspunde cu vorbele cântecului minunatei Edith Piaf: “Non, rien de rien/Non, je ne regrette rien!”

Reporter: Ce urmează pentru artistul Gigi Căciuleanu? Ce planuri artistice aveți pentru viitor?

Gigi Căciuleanu: Un spectacol cu și pentru Lari Giorgescu, la UNTEATRU. E foarte greu să vii după o atât de minunată creație a doamnei Miriam Răducanu, “Poezia Visului”, tot cu Lari și tot la UNTEATRU. Piesa mea se va numi “Wolfgang”, ca o replică poetică la super-cunoscutul și narativul Amadeus. Un dublu challenge și un dublu pariu!

Apoi, în toamnă, la Festivalul Enescu, pe scena Operei din București, la invitația lui Beatrice Rancea, o creație pe muzica lui Rodion Scedrin, soțul legendarei Maya Plissetskaia, căreia îi voi dedica spectacolul.

Poate vi se va părea curios ceea ce vă voi spune acum. Cu toate că nicio artă nu este mai setoasă de un vizibil imediat decât dansul, a mea artistică grădină secretă este cu mult mai stufoasă decât ceea ce se vede sau ceea ce ar fi putut fi văzut până acum. Nenumărate idei de dans, diverse crâmpeie de texte, poeme, povești, povestiri, destăinuiri, desene, scenarii dramatice începute, piese de teatru neterminate așteaptă prin sertarele și cutiile mele de carton să iasă la iveală…

e-Cultura.info/ Autor: Petronius Craiu


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Alexandru Tomescu: Copiii au nevoie de muzica clasică

Violonistul Alexandru Tomescu

Violonistul Alexandru Tomescu

Violonistul Alexandru Tomescu afirmă, că este important ca tânăra generație să aibă acces la muzica clasică, pentru ca dintre numeroșii copii interesați de arta sunetelor să se poată naște un viitor George Enescu.

În interviu, Tomescu vorbește despre anii formării sale, despre profesorii care i-au îndrumat pașii, despre concertele susținute în cadrul Turneelor Stradivarius, precum și despre implicarea în numeroase cauze sociale.

Reporter: Alexandru Tomescu, la 9 ani erai deja solist al Orchestrei Simfonice din Constanța și în curând aveai să efectuezi primul tău turneu în străinătate. S-ar zice că faci muzică dintotdeauna. Ce a contat în alegerea carierei tale, ținând cont că vii dintr-o familie de muzicieni?

Alexandru Tomescu: Într-adevăr, părinții au avut un rol foarte important. Încă dinainte de a-mi fi dorit să cânt la vioară, am crescut într-un mediu impregnat de muzică: mama este profesoară de vioară iar tatăl meu a fost pianist. În fiecare zi în casa noastră se auzea muzică. Așa că, în cele din urmă, am reușit să-mi conving părinții să mă dea la muzică, pentru că, în vremea respectivă, altele erau ideile, tradițiile și anume, muzica era văzută mai degrabă ca un fel de alegere mai puțin fericită. Însă, fiindcă că îmi plăcea atât de mult să cânt la vioară, am făcut progrese rapid, am mers la concursuri, lucram în fiecare zi și rezultatele s-au văzut încă de la început. Nu am ars etape, părinții mei au avut înțelepciunea să mă lase să mă dezvolt într-un ritm firesc, natural. Am cântat, într-adevăr, primul meu concert ca solist al unei orchestre la vârsta de 9 ani, cu Orchestra din Constanța. Și de atunci tot cânt.

Eu cred că este important să ai acces la muzică. Nu trebuie neapărat să ai părinți profesori de muzică. Dar să existe în apropierea copiilor, a potențialilor muzicieni, accesul la muzica clasică. Că e vorba de concerte la care familia merge, că e vorba de o muzică care se ascultă, important este să existe această opțiune. Din păcate, în ziua de azi, de multe ori opțiunile tind să se restrângă foarte mult. Cred că muzica clasică nu face decât să-ți lărgească aria de expertiză.

Reporter: Katerinei, fetiței tale, îi place muzica? I-ai cântat?

Alexandru Tomescu: Este foarte interesată de muzică, de mașini, de biciclete, de trotinete, de o mulțime de alte lucruri. Este încă la vârsta la care orice este posibil și, în calitate de părinți, ne-am propus s-o sprijinim în alegerea pe care o va face ea. Evident, o să încercăm să-i oferim mai multe opțiuni și sunt convins că talentul pe care Dumnezeu l-a pus în ea va ieși singur la iveală. Dacă e vorba de muzică, va fi cu atât mai interesant, dar orice o să facă suntem întru totul alături de ea.

Reporter: Și pentru că vorbim de copii, de muzică, ajungem la mentorat, ce rol au avut în viața ta dascălii? Putem vorbi de mentori?

Alexandru Tomescu: Cum să nu. Atunci când vorbim de educația muzicală a unui viitor artist interpret este vorba despre o relație foarte personală, cursurile sunt în grup și este vorba de o relație one to one, față în față, se studiază zi de zi. Pe lângă primii șapte ani de-acasă la propriu, primii șapte ani de vioară îi datorez mamei mele. Apoi, am fost studentul maestrului Ștefan Gheorghiu, părintele școlii de vioară românești, un om absolut remarcabil. Am urmat în paralel cursuri de perfecționare cu diverși violoniști marcanți ai vremii cum ar fi: Ruggiero Ricci, Igor Oistrakh, fiul lui David Oistrakh, Herman Krebbers, cu Thomas Zehetmair și Werner Scholz. O mulțime de alți maeștri, reprezentanți ai diverselor școli de vioară: școala rusă, școala germană, școala franceză. Am încercat să iau ce-i mai bun de la fiecare dintre ei și, în cele din urmă, am încercat să-mi desăvârșesc un stil al meu propriu. Sigur, după ce am absolvit Conservatorul din București, am continuat studiile în Statele Unite cu un profesor de origine rusă — Eduard Schmieder, cât și în Elveția, cu un profesor de origine maghiară — Tibor Varga.

Însă, partea cea mai interesantă a fost cea a explorării, fiindcă întotdeauna un profesor trebuie să trezească curiozitatea discipolului său. Devine din ce în ce mai folosit astăzi — și mi se pare interesant lucrul acesta — ca în loc de profesor să se folosească termenul de îndrumător. Practic, îi deschizi un drum și, sigur, îl acompaniezi pe acest drum o perioadă, după care elevul trebuie să prindă curajul să meargă el singur pe acest drum și, dacă a învățat corect regulile, atunci se va descurca. Dacă nu, va avea întotdeauna nevoie de profesor. Cred că profesorul inteligent este acela care știe să nu se mai facă indispensabil. Sigur, la început, în ciclul primar, gimnazial, profesorul este foarte prezent, foarte implicat în cea ce se întâmplă acolo, dar pe urmă, la liceu și mai ales la Conservator, la facultate, eu cred că profesorul trebuie să se transforme într-un fel de partener de discuții artistice cu studentul. Tocmai pentru a-l ajuta să crească.

Reporter: Ai și discipoli?

Alexandru Tomescu: (râde) Nu. Am predat încă de când eram student, am avut diverși elevi, studenți. Este o experiență foarte interesantă, fiindcă îți clarifică foarte mult ideile, ție, ca profesor. În artă, foarte rar operăm cu lucruri precise și clare fiindcă, sigur, suntem interpreți, nu facem decât să interpretăm. O interpretare nu poate fi adevărată sau falsă, ci poate fi sinceră sau nesinceră. Or, atunci când încerci să transmiți niște informații unui alt violonist, trebuie să optezi pentru anumite soluții, anumite idei, și asta te sărăcește de această bogăție de imagini. Multă lume se așteaptă de la mine, dat fiind faptul că sunt un violonist bun, de succes, să fiu un pedagog la fel de bun. Or, acest lucru rămâne de văzut, pentru că sunt seturi de calități distincte. Presupune, într-adevăr, foarte mult timp această activitate. La un moment dat, am fost profesor asociat la o Universitatea din Brașov, pentru foarte scurt timp, dar, în clipa de față, programul profesional pe care îl am nu-mi permite acest angajament. Pe lângă acestea, am ținut, evident, cursuri de perfecționare Master Class, care sunt evenimente punctuale, de o săptămână — zece zile, maxim două săptămâni, în care, într-un timp foarte condensat, încercăm să rezolvăm niște probleme semnificative pentru restul repertoriului muzical, în așa fel încât studenții să poată învăța lucruri pe care să le poată aplica și în alte situații.

Reporter: Eram în sală, în 2007, când ai câștigat prima dată dreptul de a cânta pe vioara Stradivarius Elder-Voicu. Cât a contat acest eveniment în cariera ta artistică? Ce relație aveți voi doi — tu și vioara? Pentru că e o relație între artist și instrument, mai ales când acesta este o Stradivarius.

Alexandru Tomescu: Da. Sigur că da. A fost un moment important. Eu am existat ca violonist și înainte de acel eveniment. A fost un moment care a atras atenția presei asupra mea. Sigur, în mâinile unui violonist capabil o vioară bună poate face minuni, într-adevăr. Simțeam nevoia unui astfel de instrument de multă vreme. Pe lângă acestea, responsabilitatea și bucuria de a ști că urmez unui mare artist, maestrul Ion Voicu, cel care a cântat pe această vioară, a însemnat foarte mult pentru mine. În plus, vioara Stradivarius fiind singura de acest fel din România are o aură de unicitate și de noblețe.

Provocarea a fost, mai degrabă, să-i conving pe cei care veneau la concerte din Turneele Stradivarius, în care mi-am propus să duc vioara cât mai aproape de cei care doreau s-o vadă. Inițial, doreau s-o încerce s-o atingă, mai puțin s-o audă cum sună, în ce fel este ea diferită față de alte viori. Din acest public potențial s-au ales foarte mulți viitori melomani, în sensul că au venit să vadă vioara și pe urmă și-au dat seama că ‘Uite, ea are un sunet!’. Că, de fapt, despre asta este vorba, nu este atât vorba despre frumusețea ei ca obiect, cu toate că este și frumoasă, este o încarnare a perfecțiunii proporțiilor, dar frumusețea sunetului ei cred eu că o depășește pe aceea a formei.

Reporter: Apropo’ de Turneele Stradivarius, ce le-a asigurat succesul? Știu că muzica a fost întotdeauna acompaniată de manifestări ale unor alte arte.

Alexandru Tomescu: Foarte mulți tineri sunt interesați de spectacolele pe care le prezint în Turneele Stradivarius, fiindcă am încercat de fiecare dată să explorez noi și noi zone de manifestare ale actului muzical. Începând cu 2011, am avut un turneu însoțit de proiecții video, am avut un spectacol împreună cu doi actori, un turneu în catedrale cu spectacole de lumini, anul trecut am avut un turneu cu desene în nisip, proiectate live pe un ecran și publicul putea vedea ce inspiră muzica unui alt artist, ce forme poate lua muzica. A fost întotdeauna un experiment încă și mai și. Anul acesta, mergem mai departe, este vorba de ediția a zecea a Turneului Stradivarius, între 13 mai și 8 iunie. O să mergem în 15 orașe în trei țări, cred. O să explorăm un experiment mai puțin obișnuit în România — muzică sud-americană — Astor Piazzola și o mulțime de dansuri spaniole pline de caracter. O să am alături de mine doi artiști tineri, e vorba de pianista Sînziana Mircea, care și ea a studiat în străinătate, are de fapt o carieră acolo și s-a hotărât totuși pentru România, și un bandoneonist, Omar Massa din Argentina, care va fi alături de noi pe scenă cu muzica lui Astor Piazzola.

Reporter: Dintre numeroasele turnee pe care le-ai făcut în țară și în lume, care ar fi cel care ți-a rămas cel mai aproape de suflet? Sau la un moment dat ele intră în obișnuit?

Alexandru Tomescu: Sigur că fiecare concert este special. Nu există două evenimente care să semene unul cu celălalt, chiar dacă vorbim poate de aceleași programe alese în cadrul unui turneu, dar cu cea mai mare nerăbdare aștept următorul concert. Nu știi niciodată cum va fi. Am trăi foarte multe experiențe emoționante, frumoase.

Reporter: Ai un compozitor preferat?

Alexandru Tomescu: (râde). Da, este vorba de compozitorul pe care urmează să-l cânt. Pe lângă compozitorii preferați, există unul aparte și anume Johann Sebastian Bach. George Enescu spunea că el este pâinea lui cea de toate zilele. Și cred că nu întâmplător datorită conexiunii lui cu spiritualitatea. În fiecare zi, măcar cinci — zece minute, cânt muzică de Bach, tocmai pentru această calitate mentală. Pe urmă, ca model de artist, de om complet dedicat în întregime unei cauze, fără îndoială George Enescu va rămâne pe un pisc foarte greu de atins pentru mine multă vreme de-acum înainte.

Reporter: Care e relația ta cu dirijorul, atunci când cânți împreună cu orchestra?

Alexandru Tomescu: Este o relație foarte importantă fiindcă dirijorul este cel care trebuie să transmită energia și însuflețirea iar solistul să transmită orchestrei într-un mod eficient. Multă lume crede că există un fel de ‘luptă pentru putere’ între solist și dirijor. Nu este așa, mă rog, în cazul în care lucrurile funcționează așa cum ar trebui. Există o colaborare, fiindcă nimeni nu este de unul singur acolo, nici dirijorul și nici solistul, fiecare are nevoie unul de celălalt și, întotdeauna, indiferent de factura partiturii pe care o prezinți publicului, că e vorba de o lucrare cu o tendință camerală să zicem, cum ar fi Concertul de Brahms, sau că e vorba de o lucrare de virtuozitate, cum ar fi Paganini, indiferent de factura muzicii pe care o cânți, întotdeauna în orchestră am văzut un partener de dialog, un partener egal. Și cred că acest respect față de partenerul cu care ieși pe scenă este foarte, foarte important.

Reporter: Cum îți place să cânți mai mult? Cu orchestra sau singur, ori în tandem? Apropo’ de concertele din cadrul Romanian Piano Trio, cu Horia Mihail.

Alexandru Tomescu: Depinde. În turneele Stradivarius am avut, inițial, programe de recital doar cu pian, pe urmă a explodat exhaustiv repertoriul pentru vioară solo — integrala Paganini, integrala Bach și un ultim recital de vioară solo anul trecut. Între timp, am mai făcut și alte integrale — Integrala Enescu și Integrala Prokofiev. Deci, am vrut așa să acopăr tot ce era de acoperit în acest sens. E greu de spus ce îmi place. Atunci când sunt într-un recital de vioară solo pot controla eu însumi toate aspectele care țin de concert, energiile care se pun acolo, succesiunea pieselor. Este, cum să spun, ”signature”. (râde) În clipa când sunt și alți artiști implicați, lucrurile se complică. Se și îmbogățesc cu structura lor emoțională, cu muzicalitatea lor, evident, și devine mult mai interesant tocmai prin prisma acestui joc de schimb de energii. Evident, când partenerul de scenă este o întreagă orchestră, lucrurile sunt încă și mai spectaculoase.

Reporter: Ce faci între două concerte?

Alexandru Tomescu: (râde) Mă pregătesc pentru următorul, mă odihnesc, îmi caut partituri, răspund la mail-uri….

Reporter: Cum e să cânți la metrou și să și câștigi din asta? Dar în alte spații?

Alexandru Tomescu: (râde) Experiența de la metrou a fost una din acelea înspăimântătoare, pentru că este un fel de ultimă treaptă pe care te vezi coborând ca muzician. Cel puțin așa am fost noi educați. Sigur, nu eram literalmente în această poziție. Eram ‘ca și cum’. Dar până și acest ‘ca și cum’ l-am simțit foarte real și, de atunci, cei care cântă pe stradă au câștigat foarte mult respect în ochii mei. Sunt condiții care nu sunt tocmai…

Reporter:Te-a recunoscut cineva?

Alexandru Tomescu: Și da și nu. Adică, au fost oameni care m-au recunoscut într-adevăr pe mine, apoi au fost alții care m-au recunoscut în sensul că au spus: ‘Da, că el vine să cânte aici de câteva luni bune!’. Alții au spus: ‘Muzica pe care o cântă este foarte frumoasă, foarte diferită față de ce se cântă în mod obișnuit și poate că ar trebui să aibă și el șansa să meargă la facultate’. Adică, am trezit reacții foarte diverse. Evident, copiii au fost cei care erau cei mai interesați, pentru că era ceva nou, ieșit din banalitatea cotidiană, și copiii sunt atrași de nou.

Reporter: Era deja un public în jur sau oamenii treceau și dădeau un ban?

Alexandru Tomescu: Foarte mulți. La un moment dat, chiar s-a făcut o coadă de oameni care să dea bani acolo și m-am oprit pentru că, la un moment dat, cutia era literalmente plină de bancnote, care s-au strâns în mai puțin de 30 de minute.

Reporter: E un mesaj anume pe care dorești de fiecare dată să îl transmiți?

Alexandru Tomescu: A fost, într-adevăr, un experiment de care era nevoie aici în România, aș putea spune, ca să ne punem și noi cumva în oglindă cu americanii, cu cei doi jurnaliști de la Washington Post, cu acest prim experiment văzut din punct de vedere sociologic. Au și câștigat un Premiu Pulitzer cu acest demers. Însă, ulterior, și alții au dorit să experimenteze și în alte zone ale lumii pentru a vedea efectele acolo. Sigur, dacă la noi s-au strâns mai mulți bani decât la Washington s-a spus și că românul e mai simțitor, e mai emoțional, mai darnic, chiar dacă suntem mai săraci, suntem mai darnici decât americanii, americanii poate nu umblă cu cash la ei. Explicațiile au fost numeroase.

Reporter: Vei recidiva să cânți în spații neconvenționale?

Alexandru Tomescu: Nu știu. Niciodată nu știi unde te poartă viața. În orice caz, am văzut că în cazul în care ajung să cânt la metrou, se poate trăi din asta.

Reporter: Te-ai implicat în numeroase cauze sociale. Care sunt resorturile acestui demers și care sunt satisfacțiile?

Alexandru Tomescu: Această chemare a existat întotdeauna în mine și mereu mi-am dorit să pot ajuta cum pot eu mai bine. Mă rog, George Enescu chiar spunea că își dorește să îi ajute pe cei aflați în nevoie cu ”armele” lui, care erau vioara și arcușul. Eu cred că muzica îi face pe oameni mai sensibili, mai deschiși la problemele aproapelui nostru. Am pus-o la-ncercare de multe ori. Primele campanii au fost la începutul anilor ’90. Eram un copil pe atunci, am plecat împreună cu tatăl meu. Am cântat în Marea Britanie, în Olanda, am ținut tot felul de concerte caritabile pentru copiii bolnavi de cancer de la Spitalul Caraiman. Apoi, am strâns fonduri pentru a renova sala de festivități a liceului… eram elevi… era ceva foarte neobișnuit în vremea respectivă. În 2009, dacă nu mă înșel, am avut acea acțiune caritabilă de anvergură, strângerea de fonduri pentru Asociația Nevăzătorilor din România, având ca partener de campanie și Televiziunea Română. S-au strâns peste 120.000 de euro pentru acest proiect foarte important. Apoi, am avut un proiect pentru protezarea copiilor hipoacuzici, pentru a le reda bucuria muzicii. Și chiar în urmă cu câțiva ani am întâlnit la Cluj copii care acum crescuseră și se bucurau pe lângă muzică, pentru prima dată și de sunetul vocii părinților lor. Sunt niște lucruri pe care noi le luăm așa, de-a gata, dar care pentru ei înseamnă totul. Am sprijinit și campania ‘Inima copiilor’, pentru dotarea Spitalului ?Marie Curie’, sunt de ani buni ambasador special al organizației Hope and Homes for Children Romania, care se ocupă de copiii instituționalizați.

Reporter: Pentru ce n-ai cântat?

Alexandru Tomescu: Am cântat în aer liber pentru salvarea pădurilor din România, am ținut speech-uri în școli pentru conștientizarea păstrării mediului natural din jurul nostru, am cântat în fața ruinelor casei de pe strada Visarion, care și în ziua de azi tot ruină este, dar am încercat. Și, în ultimii ani, am simțit că această casă a lui George Enescu de la Mihăileni avea nevoie de toată energia mea și nu doar pentru a o salva de la dispariție — lucru care și s-a întâmplat — ci pentru a-i da viață din nou. Doream să salvez locul respectiv, să-l transform în ceva plin de importanță pentru cei de-acolo, care să aibă sens în Mihăileni. Am pornit de la ideea lui George Enescu, aceea de a avea casa deschisă pentru artiști, de a fi un loc de rezidență nu doar pentru interpreți, ci și pentru compozitori. În cele din urmă, ne-am oprit la ideea de a da acolo o școală de muzică, de arte frumoase, pentru că vrem ca pe lângă muzică să învețe și alte arte — pictură, teatru poate, etc.

Reporter: În ce stadiu este lucrarea de restaurare?

Alexandru Tomescu: Este în plină desfășurare. Casa lui George Enescu este aproape gata, 99% finalizată. În vara asta va putea fi vizitată. Dar nu vrem ca acolo să fie un muzeu, ci să organizăm cursuri — Master Class-uri. Anul trecut, am avut primul curs de muzică acolo, în Mihăileni. Am fost patru sau cinci lectori, am predat muzică tinerilor de-acolo, apoi arhitectul Tudor Patapievici, băiatul lui Horia (n.r. Horia Roman Patapievici), care a făcut lucrarea de diplomă tocmai cu lucrarea aceasta — centrul cultural de la Mihăileni. Ni s-a alăturat dirijorul Tiberiu Soare, care a explicat copiilor cum gândim muzica înainte de a sări s-o cântăm, iar doamna Anca Gheorghe, managerul meu, a explicat copiilor care sunt tehnicile de marketing, înainte de a cânta, pentru că trebuie să știi ce vrei să cânți, să știi ce vrei să transmiți, să ai o viziune a piesei. E ca o hartă mentală. Apoi, în ziua de astăzi, un bun artist trebuie să fie și un foarte bun comunicator nu doar pe scenă, ci și în afara ei. Sper să le fi trezit puțin curiozitatea copiilor și să-și continue cercetările pe cont propriu. Și apoi, cine știe, pe viitor, să reușim să trezim curiozitatea și celor care fac programe.

Reporter: Ce programe veți propune anul acesta?

Alexandru Tomescu: Continuăm cursurile de muzică acolo, învățăm să organizăm și o tabără de pictură peste vară și sperăm ca, de la anul, să puteam avea acțiuni pe parcursul întregului an, să implicăm și profesorii din zonă. Există foarte mult interes. Sunt mulți copii. Când am cântat la Mihăileni, din cei 400 de spectatori din sală 250 erau copii. Când am întrebat cine vrea să învețe să cânte la vioară s-au ridicat 300 de copii. (râde) Sunt foarte curioși. Au mare nevoie de accesul la artele frumoase. Asta nu înseamnă că toți cei 250 vor deveni artiști, dar dacă unul dintre ei este viitorul George Enescu, atunci tot acest efort chiar merită.

Reporter: Concerte, master class-uri, acțiuni caritabile. Mai ai timp pentru tine și familie? Ce faci între două concerte?

Alexandru Tomescu: Îmi fac timp. Îmi fac timp întotdeauna. Ieri, spre exemplu, am studiat individual, am avut repetiții cu colegii mei din turneu și, atunci când am terminat, am ieșit în parc cu bicicleta cu fetița mea, căreia îi place foarte mult să se plimbe.

Reporter: Soția, Lavinia, cum te suportă?

Alexandru Tomescu: (râde) S-a obișnuit.

e-Cultura.info / Autor: Daniel Popescu


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Carmen Lidia Vidu: Teatrul noii generaţii are nerv, atitudie şi are multe de spus

Carmen Lidia Vidu

Carmen Lidia Vidu

Regizoarea Carmen Lidia Vidu, vorbeşte în interviu despre cele mai noi spectacole ale sale, din seria „Jurnal de România” (proiect de teatru documentar), montate la Constanța și Sfântu Gheorghe.

Despre teatrul unei generații care ia atitudine. De urmărit în săli de spectacol!

REPORTER: Spectacolele de acum: ce spectacole în regia ta putem vedea în această stagiune, unde și de ce să le vedem?

Carmen Lidia Vidu: „Jurnal de România” este proiectul meu de teatru documentar în episoade: prima parte am realizat-o la Sfântu Gheorghe, iar cea de-a doua la Constanța. „Jurnal de România” s-a născut odată cu ieșirea mea în stradă. M-am alăturat generației care ia atitudine. Am nevoie să pun întrebări, să investighez, să cercetez, să nu mai înaintez pe bază de noroc și cu capul plecat.

Am fost până acum în două orașe ale României și am discutat cu actorii din Sfântu Gheorghe și cu cei din Constanța. Așa s-au născut cele două spectacole de teatru documentar pe care vă invit să le vedeți în cele două orașe, dar și în turneele lor prin țară și în afara României: „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe” și „Jurnal de România. Constanta”.

Jurnal de Romania. Constanta, Mirela Pană, în „Jurnal de România. Constanța” (regia: Carmen Lidia Vidu), la Teatrul de Stat Constanța

Recomand nu doar un specatcol, All Over Your Face, ci și două nume care m-au cucerit: Paula Rotar și Botond Nagy.

REPORTER: Un actor care îți place

Carmen Lidia Vidu: Din liceu am făcut o pasiune pentru Ovidiu Ghiniță, actor al Teatrului de Stat din Arad. L-am văzut într-un rol care aproape că îmi provoca durere fizică: în Woyzeck. Textul spectacolului este inspirat dintr-un caz real, cel al unui soldat care-și ucide iubita adulterină și insistă asupra abrutizării sociale la care e supus individul.

REPORTER: O actriță care îți place

Carmen Lidia Vidu: Îmi place Lana Moscaliuc. E o actriță cu nerv, cu tupeu, agresivă, rea, inteligentă, asumată, superbă, frumoasă, puternică. Este născută în Câmpeni, județul Alba, dar locuiește și lucrează la Teatrul de Stat din Constanța. Este un om cu magnet pe scenă, o actriță care gândește, un om dezamăgit.

Cred că cel mai puternic nume pe care îl avem în acest moment în teatrul din România este cel al Gianinei Cărbunariu.

REPORTER: Un motiv pentru care să mergem la teatru

Carmen Lidia Vidu: Teatrul noii generații are atitudine, nerv, vorbește și are multe de spus. Nu e doar formă, hăhăială, estetică și povești de mult apuse. Teatrul nu mai e ca un păun frumos care se înfoaie în pene. Mă simt bine în teatrul ca formă de artă contemporană care își formează un public nou. Nu recomand orice teatru, nu recomand divertismentul facil, nu recomand teatrul făcut pentru laurii regizorului, actorului sau a managerului de teatru. Eu caut un public nou care să ceară un teatru viu, tăios, care să deranjeze și să articuleze o societate sănătoasă civic, social, politic și cultural.

REPORTER:Carmen Lidia Vidu: În 2016 am fost în Statele Unite, la New York cu spectacolul Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase. Eu stăteam la videoproiecție și nu înțelegeam de ce în timpul spectacolului se auzea o voce care șoptește textul ca și când am fi avut sufleur pentru actriță. Târziu am văzut că în rândul doi, în public, era o doamnă care cunoștea scrisorile Mariei Tănase și le recita în același timp cu actrița Mirela Pană. Nu știam la cine să mă uit: la ea sau la spectacol. Tot momentul mi s-a părut ireal.

„Eu. O casă de păpuși”, spectacolul curatoriat de Cristina Modreanu și co-produs alături de Teatrul Odeon mi-a dat multă bătaie de cap. Ibsen e un autor matur, cu un discurs forte și cu atitudine tăioasă. Eu sunt poetică, apropiată de Strindberg.

M-am luptat mult cu mine ca să mă apropii de Ibsen. Cred că Ibsen m-a adus cu picioarele pe pământ, m-a articulat și m-a ajutat să mă formulez la un nivel matur. Cred că întâlnirea cu el a propus maturizarea mea. Chiar dacă spectacolul e plin de atmosferă poetică, filmică, noir, eu știu că în interiorul meu m-am rupt de infantilismul și drăgălășenia din mine. Spectacolul s-a bucurat de un public minunat în București, Iași, New York.

În 2007 am regizat spectacolul „Privighetoarea și trandafirul” la Teatrul Național din București. Am fost cel mai tânăr regizor care a reușit să monteze la TNB. Era primul spectacol multimedia al acestui teatru. La vizionare s-a încercat stoparea producției. Am fost considerată o rușine, un eșec, o glumă. Spectacolul a ieșit cu greu la public, a devenit rapid lider de vânzări și a fost selecționat ca să reprezinte TNB-ul în cadrul Festivalului Național de Teatru. De atunci până în acest moment, nu am mai reușit să montez niciun spectacol la Teatrul Național din București.

REPORTER: Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești regizor

Carmen Lidia Vidu: La fiecare proiect îmi fac o nouă familie extinsă cu care îmi împart viața zi de zi, preț de două luni. Sunt un om care petrece mult timp la muncă și teatrul m-a educat, m-a obligat să relaționez rapid cu oameni diverși, să mă definesc și să mă prezint coerent, articulat. Dar cel mai intens exercițiu pe care-l fac în teatru este cel cu orgoliul meu. Orgoliul este alimentat, dar și anulat, înfrânt, în mod constant.

REPORTER: Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o în teatru. De ce aceea?

Carmen Lidia Vidu: În teatru am vrut să mă întâlnesc cu Cătălina Buzoianu și am reușit să-i fiu studentă. Am vrut să mă întâlnesc cu Silviu Purcărete și cu Mihai Măniuțiu. Nu am reușit decât să le văd spectacolele, dar poate e suficient și atât. Acum le consider două nume apuse. Îmi doresc să mă întâlnesc cu un regizor care pentru mine e muză: Pippo Delbono. Mi-ar plăcea să fac parte din echipa lui.

Și tot dintr-o astfel de întâlnire provocată de teatru, o replică pe care eu o țin minte e „În sfârșit, un regizor” – asta s-a spus la un festival de teatru, când toată comisia s-a ridicat după un spectacol regizat de mine și au venit să mă laude. Eram obosită, nu-mi păsa de nimic, m-am spălat și am plecat spre București. Pe drum m-au sunat să mă întorc să-mi ridic marele premiu.

REPORTER: Carmen Lidia Vidu_cu spatele

Carmen Lidia Vidu: „Eu caut un public nou care să ceară un teatru viu, tăios, care să deranjeze și să articuleze o societate sănătoasă civic, social, politic și cultural.”

e-Cultura.info / UNITER


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Aura Woodward: Păstrarea patrimoniului arhitectural este extrem de importantă – VIDEO

Aura Woodward directorul executiv al Fundației Prințul de Wales România

Aura Woodward directorul executiv al Fundației Prințul de Wales România

Păstrarea patrimoniului arhitectural este extrem de importantă și din motive culturale, și din motive istorice, iar astăzi acest patrimoniu este generator de dezvoltare economică, de locuri de muncă, a declarat într-un interviu, directorul executiv al Fundației Prințul de Wales România, Aura Woodward.

Aura Woodward vorbește în interviu despre pasiunea Prințului Charles pentru România, despre proiectele patronate de Alteța Sa Regală în țara noastră, dar și despre felul în care sediul fundației, o casă din 1700, din Viscri, a fost renovat pentru a găzdui programe ale organizației. De altfel, adaugă directorul executiv, micuțul sat Viscri, cu o populație sub 500 de locuitori, a găzduit anul trecut aproximativ 35.000 de turiști.



Fundația Prințul de Wales este o filială a Fundației Caritabile Prințul de Wales din Marea Britanie, înființată de Alteța Sa Regală cu scopul de a-și extinde activitatea caritabilă și în România. Misiunea Fundației Prințul de Wales este conservarea patrimoniului arhitectural, cultural și natural în România. Majoritatea activităților fundației sunt concentrate pe dezvoltare rurală, unde organizația dezvoltă cursuri practice pentru comunitățile locale. Principalul obiectiv este oferirea de oportunități de dezvoltare, pentru ca oamenii să aibă mai multe șanse de angajare sau să își deschidă mici afaceri.

Prințul de Wales se va afla în vizită oficială în România, de miercuri până vineri, și se va întâlni cu înalți oficiali români dar și cu reprezentanți ai unor organizații non-guvernamentale.

REPORTER: Imediat după înființarea Fundației Prințul de Wales ați dat un interviu pentru presa locală și erați întrebată “Cum credeți că este munca fundației — mai mult britanică sau mai mult românească?” Atunci răspundeați că încă nu s-au aranjat lucrurile. Cum este acum munca în interiorul fundației, mai mult britanică sau mai mult românească?

Aura Woodward: Fundația Prințul de Wales este o organizație caritabilă, înființată de doi ani de zile, iar misiunea noastră este să ajutăm la dezvoltarea rurală a României. Sigur, avem sprijin din Marea Britanie în materie de finanțare, în materie de consultanță, de logistică. Dar, misiunea noastră este de a lucra în special cu unitățile românești și de a răspunde nevoilor care există în satele noastre, în special. Deci, este românească.

REPORTER: Fundația abordează conservarea patrimoniului, dar și conservarea naturii — subiecte destul de delicate în România, chiar la nivel de legislație, la nivel de cadru în care să se desfășoare activitatea. Cum abordați lucrurile acestea, care sunt lucrurile la care vă raportați când abordați conservarea patrimoniului?

Aura Woodward: Conservarea patrimoniului este extrem de importantă. România are un patrimoniu arhitectural foarte valoros. O parte din el, așa cum știm, este vechi de 2.000 de ani. Foarte mult din arhitectura noastră, medievală în special, este amenințată — dacă este să luăm exemplul zonei săsești. Asta este o zonă în sudul Transilvaniei, în esență județele Mureș, Sibiu și Brașov. Aici există o colecție de 250 de sate medievale, care sunt aproape neatinse. Unele sunt exact așa cum erau acum câteva sute de ani (…)

Din păcate, din cauza migrației masive a sașilor și a populației românești din ultimii 20 de ani foarte multe din cetățile medievale din aceste clădiri extrem de prețioase sunt în pericol. Ceea ce noi încercăm să facem, ca fundație, este să organizăm o serie de cursuri foarte practice pentru oamenii care trăiesc în aceste sate și să îi învățăm cum să repare aceste cetăți medievale folosind materiale și metode tradiționale. Cu alte cuvinte, încercăm să re-creăm o generație de meșteri pe care am pierdut-o. Păstrarea acestor așezări vechi este însă importantă nu doar pentru istoria și cultura noastră. Ele pot să genereze locuri de muncă pentru oamenii din satele românești și acest lucru este extrem de important.

Sediul Fundației Prințul de Wales este într-un sat care se numește Viscri, un sat UNESCO în prezent. Satul are aproximativ 450 de locuitori. Anul trecut au fost aproape 35.000 de turiști. Majoritatea turiștilor se duc să vadă Viscri tocmai datorită arhitecturii, datorită bisericii medievale, datorită patrimoniului care a fost păstrat extrem de bine. Acest model de dezvoltare poate fi multiplicat de mii de ori în satele noastre. Prin urmare, păstrarea patrimoniului arhitectural este extrem de importantă și din motive culturale, și din motive istorice, iar astăzi acest patrimoniu este generator de dezvoltare economică, de locuri de muncă.

REPORTER: Anterior lansării Fundației, Prințul Charles a venit de mai multe ori în vizite private în România, și-a declarat dragostea pentru România. Cum s-a ”condensat” activitatea Alteței Sale Regale, după înființarea acestei fundații? Ce s-a schimbat, de fapt?

Aura Woodward: Aveți dreptate, Prințul de Wales vine în România de aproape 20 de ani. Are o afecțiune aparte pentru România. Alteța Sa Regală în această perioadă a aflat foarte multe despre țara noastră, despre nevoile comunităților și despre cum ar putea să contribuie la anumite proiecte care îi sunt foarte aproape de suflet. Ar fi trei mari arii în care noi lucrăm — păstrarea patrimoniului, încurajarea antreprenoriatului la țară, adică mici afaceri, locuri de muncă pentru oamenii de la țară, și agricultură. Aceste trei mari domenii, care sunt foarte aproape de sufletul său, de care el este personal interesat și în țara lui, sunt cele în care fundația activează în România.

REPORTER: În activitatea Fundației, când a deschis numele Prințului de Wales mai multe uși în România și când nu a deschis? A fost un avantaj numele Alteței Sale Regale în activitatea Fundației? În ce fel?

Aura Woodward: Sigur că Prințul de Wales se bucură de apreciere și de multă afecțiune în România. Însă noi, ca fundație, activăm în normele strict românești în tot ceea ce ține de activitatea fundației, de activitatea legală, de maniera în care lucrăm pe cetăți medievale cu comunități locale. Cred că ce ajută în special este interesul oamenilor pentru programele pe care le facem. Centrul nostru este într-o casă din 1700 din satul Viscri, o casă țărănească foarte obișnuită, așa cum sunt multe alte zeci de mii.

Această casă a fost transformată într-un centru de pregătire. Casa veche este formată acum din dormitoare, iar din șură am făcut o sală de conferințe și o cafenea. Și aici ținem foarte multe cursuri. În ultimii doi ani, aproape 250 de persoane și familii au beneficiat de cursuri și cred că numele fundației noastre ajută în recrutarea pentru aceste cursuri. Sunt foarte mulți oameni, mii și mii de oameni care vin să vadă casa noastră de la Viscri. Din nou, cred că această casă este un exemplu de cum o clădire istorică poate fi readusă la viață, cum poate fi schimbată în ceva care este foarte relevant astăzi și în care îți face mare plăcere să trăiești, în care îți face mare plăcere să lucrezi.

REPORTER: Puteți să îmi spuneți câteva momente-cheie din renovarea acestei case? Știu că a fost subiectul unei renovări ample.

Aura Woodward: Casa a fost renovată într-o perioadă de 18 luni. Am păstrat în întregime amprenta casei, nu s-a schimbat nimic. Am adăugat într-un pod două dormitoare. De asemenea, au fost făcute reparații la partea electrică. Nu a mai fost reparată partea electrică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și au fost mai multe reparații ce țin realmente de infrastructură — canalizare, electricitate, reparații cu var la pereți, fațadă.

Cea mai mare parte a muncii noastre a fost însă schimbarea destinației șurii. Din ceea ce a fost înainte un hambar în care se ținea fân și alte provizii în ceea ce este astăzi o clădire minunată, care are această deschidere socială. Casa are porțile larg deschise către comunitățile locale din toată țara. Fundația Prințul de Wales cu adevărat are sediul în Transilvania, dar oamenii care vin la cursurile noastre sunt din toată țara. Și acest centru pe care l-am făcut la Viscri, acesta a fost obiectivul — de a primi oameni din toată țara, din toate regiunile țării, care să vină la cursuri, să învețe lucruri noi, să încerce să facă lucruri noi care să îi ajute acolo unde trăiesc ei.

REPORTER: În cele trei mari domenii de activitate în care Fundația este implicată în comunitate, care sunt cele mai mari realizări “pe bucăți”, pe ramuri? De exemplu, în partea de start-up, pentru că partea de start-up este destul de dificilă chiar și la oraș. Cum ați abordat partea de start-up în mediul rural, cum ați pregătit oamenii implicați în aceste proiecte?

Aura Woodward: Populația României este de aproximativ 20 de milioane de locuitori. Aproape jumătate, 9 milioane de oameni, trăiesc la țară. Statisticile oficiale spun că o persoană din trei din mediul rural trăiește la limita sărăciei. Ceea ce noi încercăm să facem este să ne adaptăm la acest context, la ceea ce există în spațiul nostru rural și să vedem unde putem acționa cu programe foarte tangibile. Programul de start-ups este extrem de important pentru că cel mai mare, cel mai important lucru pe care noi îl putem face pentru comunitățile locale este să ajutăm la crearea de locuri de muncă la țară. Anul trecut am avut un curs de țesături, un curs despre cum să coși, să brodezi, să țeși și așa mai departe. Am avut două profesoare, una din Germania și una din Italia, care au lucrat cu zece doamne din toate regiunile țării. Au învățat lucruri noi, au primit o anumită îndemânare și încredere, iar în acest an aceste doamne contribuie la o colecție de modă a doamnei Andra Andreescu.

Prin urmare, abilitățile lor de a coase, de a broda au fost îmbunătățite și au fost adaptate la ceva ce are o altă valoare de piață. Aceste doamne câștigă de două-trei ori mai mult astăzi decât au câștigat anul trecut și, foarte important, acum au cu totul alte oportunități. Unele dintre ele trăiesc în zone rurale extrem de retrase, în care e greu să ajungi cu mașina dar folosesc tehnologia. Comunicăm de pildă foarte mult on-line, această parte de design este discutată online. De asemenea, putem să postăm filme ca să demonstrăm anumite tehnici, cum trebuie făcute anumite lucruri pentru această colecție. Și acesta este unul din exemple în care ne-am adaptat la ceea ce exista în spațiul nostru rural. Sunt foarte multe femei care știu să coasă, să brodeze, să facă astfel de lucruri.

Dar au nevoie poate de un pic de pregătire și de un pic de sprijin ca aceste abilități să devină mai bune, mai specializate și mai ales să deschidă porțile ca ele să poată să vândă și să rămână acolo unde trăiesc, în spațiul rural, să continue să lucreze și să înceapă să aibă un venit constant.

REPORTER: În ceea ce privește conservarea patrimoniului, cum ați defini munca Fundației?

Aura Woodward: Aici e foarte important de lucrat cu comunități locale. Lucrăm cu foarte mulți meșteri din satele transilvane, oameni care trăiesc în aceste sate. Mulți dintre ei nu au un loc de muncă. În anii trecuți, de pildă, atunci când am făcut cursul de restaurare pentru oamenii de la țară a fost făcut într-un anumit context. Adică, am știut că în aceste zone există proiecte de restaurare, dar nu sunt meșteri. Noi am lucrat foarte practic. Cursurile sunt extrem de practice. Adică, oamenii lucrează pe clădiri adevărate, la reparații adevărate, cu materiale adevărate, cu unelte adevărate, înțeleg exact care sunt problemele de structură, cum se abordează o clădire istorică. Pentru că aceste clădiri sunt total diferite de maniera în care noi construim astăzi. Ele nu respiră dacă folosești materiale nepotrivite (…) aerul nu circulă prin ele. Și din această cauză folosirea cimentului, de exemplu, este foarte dăunătoare pentru clădirile istorice. Și noi explicăm aceste lucruri foarte simplu, într-un limbaj extrem de accesibil.

Profesorii noștri sunt români și englezi. Oamenii învață în mod practic ce înseamnă să lucrezi pe o clădire istorică. După care încercăm să îi ajutăm pe acești oameni să găsească un loc de muncă la aceste proiecte de restaurare ale unor organizații, companii pe care noi le știm și cu care încercăm să stabilim o colaborare. De pildă, acum doi ani am lucrat într-un sat care se numește Daia, un sat din 1500, de lângă Sighișoara. Acolo, o altă fundație, finanțată de Global Heritage Fund, știam că are proiecte de restaurare a unor case, dar nu aveau meșteri. Noi am pregătit două echipe de meșteri, le-am oferit unelte la sfârșitul cursului. După ce au terminat pregătirea cu noi au început să lucreze la reparațiile unor fațade și ale unor șuri.

Mulți dintre ei încă au locuri de muncă. Și despre asta este vorba — lucruri extrem de simple, programe extrem de practice care realmente se pliază pe ceea ce oamenii au nevoie, pe realitățile din satele noastre, pe infrastructura pe care o avem. Dar de multe ori tehnologia sau această abordare practică poate să fie de un real ajutor de a crea locuri de muncă. Chiar dacă nu este infrastructură, chiar dacă sunt anumite probleme care altfel, într-un alt context, ar fi dificil de depășit.

REPORTER: Cum vedeți viitorul proiectelor Fundației?

Aura Woodward: Fundația cred că își va extinde foarte mult activitatea. În acest moment lucrăm la o extindere substanțială a programului de start-up. În acest an, pe lângă acest program de țesături, care va continua și se va extinde, vor fi și alte cursuri despre cum să faci afaceri la țară. Din nou, cursuri practice — cum să faci un buget, cum să faci un plan de afaceri, ce fel de surse de finanțare există în România, ce fel de afaceri poți să faci la țară. Pentru că de multe ori — eu lucrez de aproape 15 ani la proiecte caritabile în satele din România — ajung în sate și mi se spune “Aura, dar ce poți să faci aici? Nu este absolut nimic, nu este nicio investiție, nu este drum. Ce poți să faci? Nimeni nu vrea să vină să investească aici”. Și apoi te uiți la ceea ce există pe teren — sunt oameni care știu să facă dulcețuri minunate, care știu să brodeze, bărbați care ar putea să învețe restaurare.

Astfel de proiecte foarte mici creează o mică economie locală și programul de start-ups se va axa pe acest gen de proiecte. De asemenea, am început un nou program care este foarte important și foarte mare, un program de a ajuta fermierii români și mai ales producătorii de produse naturale. Foarte mulți dintre ei lucrează foarte mult și câștigă foarte puțini bani. Ceea ce noi încercăm să facem este să punem o echipă de specialiști în produse bio, în mâncare de calitate, să lucrăm cu acești fermieri individual, să vedem ce produse au, dacă aceste produse au nevoie să fie îmbunătățite — mai multă sare, mai mult zahăr, lucruri de acest gen, lucruri tehnice. După care, să lucrăm cu ei pe partea de marketing, cum trebuie împachetate aceste produse, și să încercăm să deschidem porți pentru ei pe alte piețe de desfacere, ca ei să poată să vândă și altor oameni și să aibă produse de o mai bună calitate. Și în acest fel munca lor va fi mai bine răsplătită.

REPORTER: Dacă ar fi, să zicem, să presupuneți ce a văzut Prințul de Wales în România și nu au văzut românii, care ar fi detaliul pe care l-a văzut Alteța Sa Regală și românii nu l-au văzut și acum îl văd, evident?

Aura Woodward: Prințul de Wales a ajuns pentru prima dată în România în 1998 și a fost surprins să vadă natura noastră neatinsă. De pildă, în jurul satului Viscri, unde este una dintre cele două case ale Prințului de Wales, există 250 de feluri de flori care au dispărut din restul Europei. Această diversitate, biodiversitate, este ceva ce foarte mulți străini care vin la noi în țară remarcă aproape imediat. Este, desigur, arhitectura noastră extrem de frumoasă. Colecția săsească, de pildă, este aproape unică în lume.

Probabil doar în Toscana mai e această armonie, această coeziune arhitecturală pe care o găsești la noi în zonă. Și, desigur, un stil de viață tradițional și mult mai sănătos decât în multe alte țări occidentale. Această vizită l-a marcat pe Prințul de Wales și în ultimii 20 de ani a încercat prin nenumărate proiecte să ajute la păstrarea acestor valori, acestor bogății naturale realmente, pe care noi le avem și la dezvoltarea rurală.

e-Cultura.info/ Autor: Oana Ghiță


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Directorul Colegiului ‘Lipatti’: După ce îl asculți pe Dinu Lipatti mult, realizezi că genialitatea există

Directorul Colegiului 'Dinu Lipatti' Florian Nemeș

Directorul Colegiului ‘Dinu Lipatti’ Florian Nemeș

Actualul Colegiu Național de Arte “Dinu Lipatti”, înființat în 1945, a fost primul liceu de muzică din România, în anul 1990 primind numele celebrului pianist și compozitor român, de la a cărui naștere se împlinesc, pe 19 martie, o sută de ani.

Directorul colegiului, Florian Nemeș, a vorbit despre absolvenții acestei instituții de învățământ, nume ilustre pe scena muzicală națională și internațională, dar și despre câțiva dintre marii pedagogi care i-au îndrumat.

Elevii colegiului, cei care doresc să facă performanță, studiază chiar și șapte-opt ore pe zi, dar nu este vorba despre o suprasolicitare, atunci când lucrurile sunt făcute cu plăcere, a mărturisit Florian Nemeș. De asemenea, la secțiile cu profil artistic, colegiul obține în fiecare an între 60-70 de premii la olimpiadele naționale, situându-se astfel pe un detașat loc întâi între liceele și școlile de artă din țară.

Reporter: Un număr important de elevi ai Colegiului Național de Arte “Dinu Lipatti” își continuă studiile în conservatoare de muzică din Europa și SUA, mulți dintre ei ajungând să facă parte din orchestre simfonice prestigioase. Care este secretul pregătirii lor?

Florian Nemeș: Nu este un singur secret, este vorba de respectarea unor parametri fundamentali în evoluția acestor copii. E vorba de selecția aptitudinală, de competiția permanentă în care ei intră și de performanță, în ultimă instanță. Iar această performanță, pe care foarte mulți dintre ei o ating, le permite să acceseze burse și să fie școlarizați, în general, în învățământul superior la diverse academii, colegii, conservatoare renumite din Statele Unite și din Europa.

Chiar recent avem două nume — pe lângă zeci și poate sute de alte nume înregistrate pe parcursul anilor: Luca Rusu, pianist, și Pavel Brigitta, de asemenea, pianistă. Ei sunt acceptați din acest an școlar la Academia Regală din Glasgow, o instituție extrem de cunoscută, de notorietate în spațiul european artistic. De asemenea, avem o cântăreață, o soprană de mare calitate, se numește Daniela Popescu, recent admisă la Royal College din Londra. Lista este fabuloasă în ultimii ani.

Reporter: Dintre cei peste 5.000 de absolvenți ai colegiului, mai mult de 300 sunt nume cunoscute pe scena muzicală națională și internațională. Puteți aminti câteva dintre aceste nume? Mai țineți legătură cu unii dintre acești absolvenți?

Florian Nemeș: Vorbim de Angela Gheorghiu, Gheorghe Zamfir, Ileana Cotrubaș, iar lista poate continua cu Dan Iordăchescu, Iosif Conta… Aș menționa, de asemenea, elemente care țin de istoria acestui colegiu, de vreo 70 de ani. Să ne gândim la maestrul Elenescu. Putem vorbi de nume extrem de bine cotate și de cunoscute în spațiul artistic european, și nu numai. Este vorba de Christian Badea, care a fost mult timp dirijor la Metropolitan Opera din New York, acum este la Opera din Sydney.

El a fost, la un moment dat, student la Conservatorul Regal din Belgia, la Bruxelles, și de asemenea la renumita academie Juilliard din Statele Unite. Alte nume notorii sunt: Camil Marinescu, Șerban Lupu. Năsturică Lorenz este concertmaistru de-o viață la Filarmonica din Munchen, apreciat teribil, o perioadă foarte lungă, de maestrul Celibidache. De asemenea, Matei Varga — un tânăr pianist care a luat un prestigios premiu doi la un concurs din Tokyo și care, de asemenea, e student la Juilliard.

Pot să vă spun de tripleta teribilă pe care a avut-o școala violonistică românească, prin foști elevi de-ai noștri de la Colegiul ‘Lipatti’. Este vorba de Paul Florin — care a câștigat nici mai mult nici mai puțin decât Concursul Paganini, premiul întâi. De asemenea, Liliana Ciulei sau Mihaela Martin. Sunt nume consacrate, desigur.

Există foarte multe personalități care au fost profesori sau pur și simplu absolvenți ai acestui colegiu. Nu aș omite de pe această listă zona de muzică tradițională românească, unde istorie au făcut: Maria Tănase, care a fost profesoară aici, Fănică Luca — celebrul interpret de nai, care a fost profesorul lui Gheorghe Zamfir. Mai recent: Marin Cazacu, un violoncelist de talie internațională, care este managerul Orchestrei Naționale de Tineret.

Lista poate continua cu Dan Dediu, fostul rector al Conservatorului, un pianist și un compozitor de mare valoare. Îl amintesc pe Adrian Iorgulescu, un compozitor de mare valoare, care a fost și ministrul Culturii. Pot să vă spun de asemenea că, paradoxal, la acest liceu a studiat un foarte bun violonist, Mircea Dumitru, care a făcut ulterior filosofia și apoi a ajuns rectorul Universității București iar, recent, ministru al Educației.

Iată că acești copii, pe lângă pregătirea de specialitate, nu fac altceva decât o substanțială îmbogățire a culturii generale, a orizontului de cunoaștere, pentru că altfel nu au acces la zona de mare performanță.

Reporter: Printre absolvenții colegiului se numără nume ilustre pe scena muzicii clasice. Ce puteți să ne spuneți, însă, despre cei care care au îndrăgit ritmurile contemporane, devenind vedete ale muzicii românești? Aș menționa doar câteva nume: Delia sau Nicole Cherry.

Florian Nemeș: Printre numele foarte cunoscute ale muzicii ușoare o putem aminti pe Corina Chiriac. Altă generație: Delia, Nicole Cherry, Omar Arnaout — care recent a câștigat Next Star. Muzică ușoară, jazz se studiază oficial doar de câțiva ani în colegiul nostru, pentru că există o cerere foarte serioasă în acest domeniu și copiii se pregătesc având baze pe cultura și formația de tip clasic, ulterior putând să abordeze cu succes și în mod facilitat, în felul acesta, orice gen. Învață, așadar: muzică ușoară, jazz.

Există, desigur, și alte zone în care se manifestă: muzică tradițională românească. Avem orchestră de muzică populară. Sau muzică din repertoriul de largă respirație și accesibil publicului, pe care îl are orchestra de suflători, care are doar trei ani de la înființare, dar care are un succes teribil în rândul tinerilor, în școli, pe scene, în emisiuni televizate și radio.

Reporter: Sunteți un dascăl cu o bogată activitate, sunteți profesor de pian. Puteți să ne împărtășiți puțin din experiența dumneavoastră didactică? Elevii în privința cărora ați simțit de la început că ar fi mai înzestrați au confirmat de fiecare dată în carieră? Care este factorul cel mai important pentru a asigura succesul: exercițiul, talentul, ambiția, capacitatea de a transmite emoția, sensibilitatea artistică?

Florian Nemeș: Pot să îmi permit să spun că sunt convins că, pe de o parte, elevul trebuie să aibă o inteligență generală și muzicală deosebite, fără de care nu apare performanța, nu apare performanța de lungă durată. Pe de altă parte, el trebuie să fie sub îndrumarea unei personalități artistice complexe, în așa fel încât să atingă un nivel — i-aș spune modern — extrem de eficace în exploatarea calităților și acelor însușiri cu care este înzestrat. Sigur, discuția de specialitate poate să meargă foarte departe și nu știu în ce măsură ar exista receptivitate pentru termeni ca ezoterism, ocultism, magie, alchimie artistică deosebită. Atât pot să vă spun că în jurul vârstei de 50 de ani abia am înțeles cum se valorifică un mare talent — uneori, cu scânteie de geniu — iar secretul profesional este individual, unic și irepetabil.

Am avut câțiva tineri deosebiți pe care i-am pregătit. De exemplu, Raluca Wagenhäuser, care a câștigat premiul doi la celebrul concurs de pian Clara Schumann. Marius Deneș, care este student la Conservator și care a câștigat premiul întâi la olimpiada naționala și premiul întâi la concursul de la Stresa, Italia. De asemenea, Marius Groza, care a câștigat premiul întâi la concursul de pian din Maroc. Ștefan Lamatic, un tânăr foarte înzestrat ca pianist, acum a abordat pregătirea vocală clasică și se pare că va fi unul dintre baritonii noștri de mare succes. Mihai Dumitrache este student la Colegiul Royal din Bruxelles. Un alt elev pe care l-am avut, George Florea, a câștigat premiul doi la concursul de la Hyčres, Franța.

Reporter: În cadrul colegiului există un ansamblu de muzică tradițională și un grup de jazz-rock. Care sunt genurile muzicale pe care le iubesc elevii dumneavoastră? Preferă în număr mare muzica clasică sau sunt atrași mai degrabă de alte genuri?

Florian Nemeș: Diversitatea pe care am cultivat-o, cel puțin în ultimii ani, este de bun augur, pentru că în afara acestei nișe, să o numim, totuși, de muzică cultă, clasică, pe care o cultivăm și unde avem rezultate cu totul și cu totul deosebite, există acest interes și această cerere, de care am mai pomenit, pentru muzica ușoară, muzica rock, pentru muzica tradițională de valoare și, ca atare, au apărut ansambluri noi. Există o atracție a tinerilor talentați spre aceste genuri, însă încercăm în cadrul școlii să păstrăm primordială orientarea către studiul muzicii clasice, iar celelalte ramuri care se desprind să fie motivate de un asemenea tip clasic de pregătire, care îi avantajează în abordarea altor genuri.

Reporter: Ce înseamnă să fii elev al Colegiului “Dinu Lipatti”? Care este programul copiilor? Câte ore pe săptămână exersează? Cât timp alocă materiilor din trunchiul comun? În ce fel este diferită viața unui astfel de elev de cea a unui copil sau adolescent care studiază la o școală obișnuită?

Florian Nemeș: Am dorit ani de zile ca acești copii să fie mândri de școala lor și simt că acest lucru s-a împlinit, se întâmplă și probabil va continua. Noi suntem de nouă ani pe locul întâi în țară în privința rezultatelor la olimpiadele naționale, care reprezintă indicatorul cel mai valoros de apreciere și ierarhizare. De asemenea, concursurile naționale… Nu mai vorbesc de concursurile internaționale și accesul la conservatoarele din străinătate. Copiii studiază în funcție de ciclul de învățământ, de instrumentul la care se pregătesc, dar timpul variază de la două ore până la opt ore, zilnic. Pare un volum de muncă într-adevăr impresionant, dar în momentul în care te pregătești în zona performanței chiar studiezi șapte-opt ore pe zi.

În ce privește materiile din trunchiul comun, m-aș referi nu la timpul propriu-zis, ci la eficacitatea cu care ei — fiind totuși copii selecționați, unii cu aptitudini deosebite și o înzestrare peste medie, unii sunt supradotați—, în timp scurt, își asigură această pregătire de cultură generală. Vorbeam de un orizont fără de care nu pot să își motiveze în timp statutul și nu pot să atingă acele ținte care se referă la performanță.

Acești copii nu sunt chinuiți, deși pentru mulți necunoscători, neavizați, ar părea că sunt suprasolicitați. Nu, dacă lucrurile sunt făcute cu plăcere, toată ziua poate să fie o încântare, prin muncă.

Reporter: Ce înseamnă să fii profesor la un astfel de colegiu? Care sunt bucuriile dumneavoastră și care sunt provocările cele mai mari?

Florian Nemeș: Staff-ul didactic este numeros datorită specificităților: predare individuală, pe grupe. Există o unitate pe care, personal — și o spun poate, fără lipsă de modestie — am cultivat-o. Am încercat să punem la un loc tot ceea ce este bun în pregătirea și în posibilitatea de a oferi școlii și elevilor, ca specialitate, cultură generală. Am îndepărtat tot ceea ce putea să bruieze, orice tensiune care nu ar fi concurat la bunul mers al lucrurilor. Este un colectiv foarte unit, un colectiv care lucrează omogen. Îmi place să cred că oamenii sunt diferiți față de — nu neapărat alte școli — alte zone de staff didactic, de obligația de a merge la serviciu… Oamenii vin cu plăcere la serviciu, ei fac artă, fac artă pentru copii și se bucură poate mai mult decât părinții câteodată de performanțele copiilor pe care îi cresc și îi formează.

Reporter: Acum aproximativ un an a fost achiziționat un pian Steinway pentru colegiu, în urma unei campanii lansate în acest scop. Care este situația în privința dotării cu alte instrumente muzicale?

Florian Nemeș:: Nu știu dacă nu am mai citat declarația unei personalități importante, cu ocazia unui concurs internațional, care spunea fără menajamente și, totuși, admirativ: ‘Voi, românii, sunteți cei mai buni, dar cântați pe cele mai proaste instrumente’. Achiziționarea acestui pian de mare performanță, un Steinway, este visul multor generații. Cam de 70 de ani ne dorim un pian performant. Acum îl avem. A însemnat foarte mult această campanie desfășurată timp de doi ani, a însemnat enorm ajutorul pe care ni l-au dat Primăria și Consiliul Local al Sectorului 4, ca și Fundația Mereu Aproape, care ne-a sprijinit substanțial.

În timpul campaniei au fost implicați, prin televiziuni și pe toate căile posibile, interpreți foarte cunoscuți, vedete, care au achiesat și au contribuit prin numele lor și mesajul trimis, în așa fel încât acest pian să fie achiziționat pentru școală. Pot să îi amintesc din nou pe Corina Chiriac, pe Horia Brenciu, pe Alessandra Stoicescu, pe Smiley, actrița Maia Morgenstern, care ne-a prezentat un spectacol deosebit la Ateneu. Au fost și Delia, Marcel Pavel, Elena Gheorghe. Este foarte lungă lista celor care s-au implicat pentru ‘Lipatti’, deoarece ‘Lipatti’ este un brand și există deja o mare familie în interiorul și în exteriorul acestei unități de învățământ.

Ar trebui subliniată speranța care apare, în sensul că Ministerul vrea să reia un program abandonat acum zece ani, pentru dotarea cu instrumente muzicale a școlilor vocaționale.

Reporter: Pe 19 martie se împlinesc o sută de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti? Care sunt evenimentele pe care le-ați pregătit pentru a marca acest moment?

Florian Nemeș: În prim plan este acest concert ”Lipatti 100”, pe data de 20 martie, ora 19,00, la Ateneul Român. În cadrul celor șapte-zece concerte anuale pe care le avem într-o colaborare minunată cu conducerea Filarmonicii, a apărut acest moment de o semnificație cu totul și cu totul deosebită. Aș menționa, de asemenea, un concert pe care îl susținem la Casa Artelor, sectorul 3, unde avem o foarte bună colaborare cu doamna Alice Barb. Avem un concert solicitat și perfectat în colaborare cu Biblioteca Națională.

Lucrul acesta se va întâmpla în aprilie. Avem o colaborare permanentă cu Radio România Muzical și Radio România Cultural. Toate celelalte manifestări pe care le avem noi în stagiunea internă, ca și concursurile foarte cunoscute — “Tudor Dumitrescu”, “Brave claviaturi”, tot ceea ce înseamnă activitate artistică în următoarele luni se subsumează acestui deziderat de punere în valoare a momentului aniversar ‘Dinu Lipatti 100’.

Reporter: Orchestra simfonică și ansamblurile corale alcătuite din elevii dumneavoastră susțin spectacole la Ateneul Român și alte instituții culturale sau publice reprezentative. De asemenea, elevii dumneavoastră au obținut, de-a lungul anilor, rezultate deosebite la olimpiade naționale, concursuri și festivaluri. Ne puteți spune câteva cuvinte despre cele mai recente performanțe?

Florian Nemeș: Un moment important a fost concertul dat de Ziua Europei la Bruxelles, de formația orchestrală și soliști, la sala Menuhin de la Parlamentul European. Am avut de asemenea la Festivalul Balcanic din Grecia orchestra de suflători. Am avut turnee numeroase ale orchestrei simfonice în China, Spania, Turcia, Germania, Bulgaria. Vreau să amintesc performanța corului Consonance, care la Graz, în Austria, a luat medalia de argint la Olimpiada internațională corală. Pot adăuga premiile care îmi vin în minte în acest moment, precum cel luat în Anglia, de Ghiță Horia, premii câștigate de Cornelius Zirbo, în Franța, care a participat la un masterclass de mare nivel. Avem și nume de tineri extrem de talentați, care deja au rezultate notabile, cum ar fi: Aprodu Ștefan, la vioară; Rușanu Dragoș, la vioară; Tudor Ioana, de asemenea, violonistă. Ghergu Izabela este o violoncelistă de talie internațională. Cerișa Leon este un tânăr pianist de mare valoare, recent a participat la niște cursuri la Imola.

Mamara Maria și Mamara Andrei — frații care studiază în Anglia, la fel ca și violonistul Octavian Pârlea, care este școlarizat în Anglia… Nu pot să nu o amintesc pe Cristina Goicea, care este o violonistă deosebită, este fiica solistei violoniste a Radioului, Cristina Anghelescu, și care studiază acum în Germania, la Berlin. Adriana Gabrian, care este o violonistă tânără, aș spune deja consacrată, de asemenea, studiază în Germania. Pianistul de mare valoare Cristian Sandrin este la Royal Academy, în Londra.

Nu pot să nu amintesc o perioadă extrem de fertilă și de mare succes, mă refer la Festivalul “Micul Paris”, care a fost organizat de Colegiul Național de Arte “Dinu Lipatti” în parteneriat cu European College of Music din Germania,unde, în paralel s-a desfășurat concurs instrumental și dirijoral cu masterclass-uri, cu participare fabuloasă. Vă dau doar trei nume: Dimitri Ashkenazy, Wolfgang Wagenhäuser, Silvia Marcovici. Cinci ediții avem din acest festival de mare succes, care pe durata perioadei estivale a adus un plus de frumusețe și de valoare pentru toți cei care gustă actul artistic: concerte atât la Palatul Cotroceni, în Sala Unirii, la Radio, la Ateneu, cu participarea televiziunilor, radioului.

Reporter: Ce reprezintă pentru colegiu moștenirea culturală a lui Dinu Lipatti?

Florian Nemeș: Pentru noi toți, Dinu Lipatti este o stea unică, strălucitoare pentru că, după ce îl asculți pe Dinu Lipatti mult, serios, realizezi că genialitatea există. Lipatti este universal și dacă Arturo Benedetti Michelangeli a recunoscut că Lipatti era cel mai mare, noi nu putem să fim decât mândri, iar colegiul care îi poartă numele trebuie să își continue drumul, care este unul ascendent.

e-Cultura.info / Autor: Irinela Vișan


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Ion Bogdan Lefter, amfitrionul ‘Cafenelei critice’

Ion Bogdan Lefter

Ion Bogdan Lefter

Interviu cu amfitrionul întâlnirilor culturale Cafeneaua critică.”Din februarie 2009 ţin Cafeneaua critică la faimosul Club A (al Arhitecturii), însă începusem, în 1994, chiar într-o cafenea deschisă la subsolul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.”

Reporter: De ce Cafenea?

Ion Bogdan Lefter: Pentru că e cel mai bun spaţiu public „conversaţional”: la cafea se stă tihnit la tacla! La discuţii – vreau să spun – degajate şi cu miez, într-o ambianţă agreabilă. Altfel, în linişte deplină, ca la teatru, ca la concert, dialogurile în faţa unei asistenţe oricît de atente şi de prietenoase n-au cum să nu fie un pic stinghere, un pic – sau mai mult! – nefireşti. Iar în localurile prea zgomotoase nu se-aude nici ce-ţi spun vecinii din stînga şi din dreapta, darămite cineva care stă mai departe şi vrea să li se adreseze tuturor. Pentru dezbaterile pe teme de actualitate culturală sau socio-culturală – inclusiv de cultură civică şi politică – pe care le organizez sub genericul Cafeneaua critică am nevoie de un spaţiu public, dar liniştit: ca-ntre prieteni, în jurul ceştilor aburinde. Merge şi cu ceai, chiar şi cu o bere-două, numai să nu aburească şi minţile!

Din februarie 2009 ţin Cafeneaua critică la faimosul Club A (al Arhitecturii), însă începusem, în 1994, chiar într-o cafenea: cea care se deschisese la subsolul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde eram pe-atunci asistent (între timp am „urcat” pînă la rangul de profesor; totuşi, fac dezbaterile culturale tot sub nivelul zero: şi Clubul A e într-un vechi beci!). Cafeneaua de la Litere era un loc foarte fain: spaţioasă, plăcut decorată, cu atmosferă de boemă intelectuală tinerească şi – bineînţeles – cu marele avantaj că era chiar în Facultate, încît studenţii puteau coborî şi în pauze, şi după cursuri, ba chiar… se mai refugiau la subsol şi pe parcurs! În serile de Cafenea critică se înghesuiau acolo 150-200 de juni filologi care ocupau nu doar locurile de pe scaune, ci toată suprafaţa disponibilă, aşezaţi pe jos, înghesuiţi ca sardelele. Pentru ca să asiste la dialoguri culturale…

Reporter: De ce critică? Ce-nseamnă critic astăzi, în dezlănţuirea comentatorială?

Ion Bogdan Lefter: De fapt, studenţii mei mă rugaseră să ţinem un cenaclu literar. Le-am spus în 1994 că nu sînt vremuri de citit şi de comentat poezele, că e nevoie de dezbateri intelectuale. Se mai aşezaseră puţintel apele după căderea regimului comunist, însă nu de tot: erau în toi certurile politice, în joc erau mizele mari ale democraţiei, ale orientării României spre Vest sau spre Est. Detaliu semnificativ: nu existau televiziuni particulare la care să se discute despre lucrurile astea liber şi „pro-occidental”! Mi-am dorit un spaţiu de dialog adevărat, de întîlnire a studenţilor mei cu personalităţi de calibru, artişti şi intelectuali publici; şi mi s-a părut că lucrul cel mai important e ca orice subiect să fie privit cu spirit critic, raţional, cu argumente, analitic, pentru ca apoi, lărgind cadrul, să fie integrat în orizonturi ample, deci din perspective sintetice. Denumirea a venit de la sine, fără lungi căutări: într-o cafenea, cu spirit critic, deci la o… Cafenea critică!

Reporter: Rezistenţă? De ce?

Ion Bogdan Lefter: Într-o primă etapă am „rezistat” pînă-n 1998, deci circa patru ani şi cîteva zeci de ediţii, cu invitaţi precum Adrian Marino, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Alexandru Paleologu şi mulţi alţii. Apoi spaţiul de la subsolul Facultăţii s-a închis, iar eu am fost „confiscat” de alte proiecte. După zece ani, în vara lui 2008, m-a căutat Paul Radu, un excepţional „manager cultural” (cum se spune în zilele noastre). Asta făcuse în cafeneaua de la Litere, asta făcea şi-n 2008 şi continuă şi-n 2017: organizare de evenimente culturale în cluburi bucureştene. El m-a invitat să reiau Cafeneaua critică, pe care o ştia din anii ’90. Mă ajută şi astăzi. Probabil că, dacă aş fi fost singur, m-aş fi oprit la un moment dat. Din noiembrie 2008, cînd am repornit „seria a doua”, s-au adunat 200 de ediţii. La cea aniversară, pe 18 ianuarie, l-am avut ca invitat – invitat special, foarte special! – pe Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României. De-a lungul anilor au venit mereu la Cafeneaua critică oameni de mare calitate pentru a dezbate teme de actualitate sau pentru a-şi depăna carierele. Şi am avut alături valuri-valuri de studenţi, masteranzi, doctoranzi, ca şi colegi şi prieteni din lumea intelectuală, artistică, universitară, adesea şi anonimi: un public cald, doritor să petreacă o seară pe săptămînă asistînd la discuţii interesante şi plăcute, de multe ori emoţionante sau de-a dreptul impresionante. Se-ntîmplă – rar! – să avem parte şi de cîte-o ediţie mai tensionată (am fost două cu extremişti protestatari!), dar mai-toate întîlnirile de la Cafeneaua critică au fost relaxate, presărate cu momente hazlii, cu jocuri de cuvinte meşteşugite, poveşti comice şi poante care au stîrnit amuzamentul complice al asistenţei. Plus – întotdeauna, cum am spus – …spirit critic cît cuprinde!

***

Cine este Ion Bogdan Lefter

Este profesor universitar, poet şi eseist, critic şi istoric literar.

A absolvit Colegiul Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti (1976), apoi, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, specialitatea Limba şi literatura engleză – Limba şi literatura română (1981). A fost director fondator al revistei „Observator cultural”. A fost redactor-şef al revistei literare „Contrapunct” şi analist politic al postului de radio Europa Liberă, secţia română. De asemenea, este prozator şi analist politic. A fost unul dintre reprezentanţii curentului optzecist în literatura română. În prezent, este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi director editorial al revistei „aLtitudini”. Organizator al „Cafenelei critice”.

e-Cultura.info

Varujan Vosganian: „Cartea şoaptelor” nu e un breaking-news

Volumul „Cartea şoaptelor”

Volumul „Cartea şoaptelor”

A unsprezecea ediţie a Premiului Literar al Europei Centrale ANGELUS l-a premiat pe 15 octombrie 2016 pe Varujan Vosganian şi a sa „Carte a şoaptelor”.

Reporter: Premiul. Contează pentru Varujan Vosganian un premiu?

Varujan Vosganian: Premiul nu e atât pentru Varujan Vosganian, cât pentru carte. De la un moment încolo, cărţile trăiesc independent de autorul lor. Am fost întrebat odată cum mă simt ca fiind cel care a scris „Cartea şoaptelor”. Şi am răspuns că de la o vreme simt cum „Cartea şoaptelor” mă scrie pe mine.

Cel mai tare mi-e milă de cărţile pe care nu le deschide nimeni. Un premiu, mai ales un premiu oferit de cititori, e semnul că acea carte nu se sufocă între coperţile ei. Şi, ca să fiu şi patriot (nu trebuie să mă prefac pentru asta), un premiu obţinut în străinătate e altceva. Într-un anumit fel, premiul e pentru literatura română.

Reporter: Un premiu astăzi reînvie povestea vieţii din carte?

Varujan Vosganian: Un premiu nu face un autor mai bun decât este. Sully Proudhomme nu a devenit mai valoros după primirea premiului Nobel, ba chiar a părut şi mai ridicol.

Un premiu poate, într-adevăr, atrage atenţia asupra unei cărţi sau asupra unui autor. Câţi români o citiseră pe Herta Muller înainte de a lua Premiul Nobel? Sau câţi unguri pe Imre Kertesz? Câţi locuitori ai planetei ştiau că Bob Dylan e poet? Ca să vă spun un secret, editorul meu polonez a şi început să-şi facă strategia de vânzare după obţinrea premiului Angelus… 

Reporter: Ce înseamnă ficţiunea lui Vosganian în contextul invaziei social-media, unde „realitatea bate ficţiunea”?

Varujan Vosganian: „Cartea şoaptelor” nu e un breaking-news. Cee a ce povesteşte „Cartea şoaptelor” este biografia secolului douăzeci, or asta nu poate fi rezumată într-o ştire. Personajele din carte au existat iar evenimente descrise s-au petrecut într-adevăr. Traducătorul meu spaniol, Joaquin Garrigos, a vrut să se convingă de chestia asta şi atunci l-am dus în cimitirul armenesc din Focşani unde, cu cartea în mână, a căutat (şi a găsit) pe cruci numele personajelor din carte, inclusiv vestitul cavou unde bătrânii armeni ai copilăriei mele se adunau ca să vorbească despre abdicarea regelui Mihai sau despre înăbuşirea revoltei lui Imre Nagy din Ungaria. Ceea ce deosebeşte realitatea din carte de realitatea care bate ficţiunea e aceea că cea dintâi operează cu simbolurile, adică e modul prin care realitatea depăşeşte breaking-news-ul, cu focurile lui de paie.

Reporter: Cum şi-a inventat omul politic (acuzaţii, procese), dar vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor (contestări) Vosganian un timp al prozatorului, pentru scris?

Varujan Vosganian: Zilele trecute am fost la Praga, unde am prezentat versiunea cehă a „Cărţii şoaptelor”, şi la Wroclaw, unde romanul a primit toate cele trei premii ale Europei Centrale (premiul Angelus pentru cea mai bună carte, premiul cititorilor şi premiul pentru cea mai bună traducere). Mă gândeam că după o primire aşa de frumoasă pe care mi-au făcut-o cehii şi polonezii, mă întorc acasă, unde sunt socotit subminator al economiei naţionale, hoţ, desi nimeni nu ştie ca eu să fi furat ceva, şi câte şi mai câte.

„Cartea şoaptelor” are 22 de versiuni străine, inclusiv în persană şi ebraică. Anul trecut, Festivalul Internaţional de Literatură din Berlin a socotit „Cartea şoaptelor” cartea-simbol a luptei împotriva genocidului şi a organizat, împreună cu PEN-Club, lecturi publice în aproape 200 de oraşe în peste treizeci de ţări de pe toate continentele (mai puţin Antarctica). Israelul a propus Cartea şoaptelor la Premiul Nobel de două ori şi Armenia de trei ori. Printre cititorii cărţii se numără şefi de state, ca de pildă proaspătul laureat al premiului Nobel pentru Pace, Jose Manuel Santos, care a mulţumit public pentru faptul că romanul l-a inspirat în dialogul cu gherilele FARC, alţi înalţi demnitari ai lumii, cărturari.

La prezentarea „Cărţii şoaptelor” la Vatican a fost prezent, ca reprezentant al Sfântului Scaun, cardinalul Francesco Coccopalmerio, preşedintele Consiliului Pontifical Legislativ. Cărţii i-au fost dedicate lucrări de artă plastică, partituri muzicale, simpozioane, eseuri şi mii de pagini de cronici. Frankfurter Allgemeine Zeitung consideră „Cartea şoaptelor” o carte de referinţă a secolului XXI, ca făcând parte din patrimoniul universal al culturii, iar Der Spiegel o consideră „Veacul de Singurătate” al Europei răsăritene.

În acelaşi timp, în România mi se inventează tot felul de dosare, preşedinţii ţării mele, în ultimul deceniu, nu au ştiut cum să mă distrugă mai abitir, iar şefa partidului în care activam mi-a spus, în februarie 2015: „Dacă ne iubeşti, pleacă!”

Dar ce să-i faci, nimeni nu e profet în ţara lui…

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Marius Giura, directorul Festivalului Gărâna Jazz: “E o stare de festival, se creează magie”

Festivalului Gărâna Jazz

Festivalului Gărâna Jazz

Festivalul Gărâna Jazz există de 20 de ani.În 2016 se petrece între 7 şi 11 iulie, în satul de munte care a găzduit zeci de mii de iubitori de jazz şi sute de artişti.Marius Giura,director de Festival,povesteşte în interviu că la Gărâna “se creează o magie, de nu se mai aude musca”.

Festivalul de cinci zile cu muzică live în vârf de munte. Publicul meloman stă pe buşteni şi în picioare. Anul acesta ei vor să audă sunetul de baterie al lui Jack DeJohnette. Tobele. Apoi vor să ştie cum se propagă soundul inconfudabil al basistului Carlos Bica în aer liber. Acolo, în sătuc, la Gărâna, se ţese o stare de festival, din toate răsuflările oamenilor, croşetate magic cu sonorităţile muzicienilor. Nu se mai aude musca de-atâta “la, do, si, la, do”, de-atâta bucurie transpusă-n sunete. E vânt de libertate la Gărâna, zice Marius Giura, directorul Festivalului. Povestea de la Gărâna a început acum 20 de ani la Hanul La Răscruce. A devenit ce mai important festival de profil din Europa de Est. Istoria ne-a povestit-o Marius Giura, cel care an de an a pus la cale Festivalul.

Reporter: Spune-mi cine vine la Gărâna anul acesta prin ce sunete scoate.

Marius Giura: Vine unul dintre cele mai interesante sunete de baterie, de tobe, respectiv Jack DeJohnette, unul din cei mai influenţi muzicieni din istoria jazz-ului, un muzician care a cântat şi cu Miles Davis şi cu toţi cei mari din ultimii 40-50 de ani şi care de vreo 30 de ani este în trio-ul preferat a lui Keith Jarrett. Un muzician care vine pentru prima dată în România şi care sunt convins că va capta toată atenţia publicului. Mai vine un basist cu un sound inconfunfabil chiar în prima zi: Carlos Bica. Mai vine un grup care practică o muzică de frontieră, se numeşte KTU. Un grup în care se regăsesc doi membri din King Crimson: Pat Mastelotto şi Trey Gunn. Şi al treilea membru membru este redutabilul finlandez Kimmo Pohjonnen, un virtuoz al acordeonului. Va fi un recital vulcanic, un sunet, o combinaţie între sonorităţile nordice, ale Finlandei, şi jazz-rockul, jazzul progresiv practicat de King Crimson. Alţi muzicieni importanţi se vor regăsi în fiecare zi şi soundurile româneşti vor aduce o noutate majoră în acest an. Muzicienii importanţi ai României vor cânta sub genericul Romanian Jazz Meeting pe scena de la răscruce, într-un concept folosit pentru prima dată în România. Încerc să fac şi eu ceea ce se întâmplă în toate marile ţări europene. Muzicienii români sunt aduşi în faţa unor organizatori şi directori de festivaluri din Europa, ocazie cu care pot fi văzuţi la lucru şi se pot antama sau, în sfârşit, se pot porni discuţii vizând discuţii privind participarea lor la festivaluri internaţionale. Un lucru care se întâmplă, din păcate, destul de rar, tocmai datorită faptului că muzicienii noştri nu ies foarte mult în străinătate şi nu sunt foarte cunoscuţi. Asta nu înseamnă că nu sunt mai puţin valoroşi, fapt dovedit şi de succesul pe cae mulţi dintre ei îl au în străinătate. Mă refer la Nicolas Simion, care are succes în Germania, la Alex Simu şi George Dumitriu care au succes în Olanda, la Marian Petrescu care e unul dintre cei mai buni pianişti ai Norvegiei şi mai sunt şi alţii, prin Canada şi Statele Unite.

Reporter: Care-i plăcerea să stai în fund, în munte şi să asculţi jazz? De ce vine publicul acolo?

Marius Giura: Probabil că o parte vin din curiozitate şi rămân dependenţi de starea de acolo. Pentru că există o stare. E extrem de exotic acest festival, e în aer liber, nu se stă pe bănci, nu se stă pe fotolii, se stă pe buştei sau se stă în picioare. Există vânt de libertate acolo pe care mulţi îl apreciază şi când astea sunt dublate sau triplate de valoarea muzicienilor şi frumuseţea concertelor, asta se întâmplă.

Reporter: Care-i tăcerea Gărânei? Când e ea dezlănţuită? Zi-mi de spiritul locului.

Marius Giura: Gărâna pot să spun că e dezlănţuită doar în perioada Festivalului de Jazz. Mai sunt câteva răbufniri, tot în timpul verii e un festival de folk şi mai era şi un festival de rock. Pe ambele le-am pornit tot eu, dar ulterior le-am cedat unor localnici de acolo. Anul acesta porneşte şi un festival de blues. Dar e vorba doar de câteva weekenduri. În rest e un sat extrem de liniştit, în care nu poţi decât să trăieşti zile tihnite şi să fii liniştit şi să beneficiezi de liniştea locului. Pentru că nu se întâmplă mare lucru. În timpul săptămânii, în perioadele obişnuite sunt vreo 30 de locuitori în acel sat, care a fost părăsit de etnicii pemi care au locuit aici până prin 90 şi care au plecat în Germania, din care au şi venit în urmă cu 200 de ani. Casele au fost cumpărate de câţiva timişoreni şi bucureşteni care le-au transformat într-un sat de vacanţă. Fiind un sat de vacanţă şi fiind în proprietatea unor persoane urbane, în timpul săptămânii e aproape gol. De aici şi liniştea maximă care pune stăpânire de luni până vineri pe acest frumos sat de munte.

Reporter: Dacă cineva v-ar fi spus în urmă cu 20 de ani, la Hanul La Răscruce, acolo unde a avut loc prima ediţie a Festivalului de Jazz, că acesta va deveni ce mai important festival de profil din Europa de Est ce i-aţi fi spus?

Marius Giura: Probabil i-aş fi spus că îmi doresc asta, dar că e puţin probabil să se întâmple. Pe la ediţia a 15-a am spus chiar pe scenă că am în intenţie să fac un festival mare cu care România să fie repusă pe harta evenimentelor europene de anvergură şi a existat aşa o reacţie ironică şi persiflantă a prietenului meu Florian Lungu care a zis: „Da, da da, din galaxie şi din univers…!”. Nu am ajuns chiar acolo, dar uitaţi că în 20 de ani, până la urmă am reuşit să fac unul dintre cele mai importante evenimente europene.

Reporter: Ce s-a schimbat atunci la ediţia cu numărul 15, care a fost declicul, de ce aţi simţit lucrul acesta?

Marius Giura: Păi am simţit că de la an la an publicul percepe fenomenul şi că sunt oameni interesaţi şi că singurul lucru care lipseşte este o promovare agresivă. Întâmplător lucram şi în media şi mi-a fost foarte uşor cunoscând şi agenţiile de publicitate şi având contacte şi colegi în presă şi la nivel local şi la nivel naţional… Am reuşit printr-o promovare destul de agresivă pe vremea aia să îl fac cunoscut şi să se strângă atâta lume încât după un an de zile să fie necesară schimbarea locaţiei.

Reporter: În ultimii 20 de ani care a fost cea mai reuşită ediţie?

Marius Giura: Mie mi-au cam plăcut toate. Dar am câteva concerte preferate. Ediţia din 2008, când a cântat Jan Garbarek şi s-a întâmplat o magie. Efectiv concertul ăla a suscitat un interes extraordinar. Trecuseră vreo 15 ani de la ultima lui prezenţă – şi prima – în România. Care n-a fost foarte agreată de el… A venit atâta lume încât stăteam şi mă uitam cum aleargă lumea pe şosea ca să ajungă la intrare şi mulţi se întrebau „am ajuns la timp, a început?” Iar la sfârşitul concertului care efectiv a creat o magie, nu s-a auzit musca. Am rămas efectiv blocat, pe lângă faptul că întreg concertul a fost minunat. Atunci s-au strând cam 15.000 de oameni. Nu s-a mai întâmplat de atunci, ce-i drept, nu din cauza faptului că au fost artişti mai slabi, din contră, au fost artişti foarte mari, dar odată cu criza care s-a declanşat în România a fost o scădere a numărului de spectatori. Dar tot a rămas un număr mare: 7000-8000, poate 10.000 de spectatori pe zi, în ediţiile care au urmat. Au mai fost câteva concerte absolut extraordinare. A fost concertul lui Dave Holland, a fost concertul lui Yellowjackets cu Mike Stern invitat. A fost concertul lui Charles Lloyd, atât primul cât şi al doilea. Şi au mai fost destule…

Reporter: Peste 20 de ani cum va arăta acest festival?

Marius Giura: Nu ştiu, dar probabil diferenţa va fi în strictă dependenţă de cum va arăta România peste 20 de ani. Un eveniment de o asemenea factură practic niciunde în lume nu se poate face prin sponsorizări, e nevoie de un interes al factorilor abilitaţi care să îl susţină. Mă refer la minister, instituţii culturale, instituţii locale care sprijină un asemenea eveniment. Şi, cu siguranţă, peste 20 de ani se va întâmpla la fel. Pentru că lucrurile nu le văd schimbate în radiouri şi televiziuni şi nici în presa scrisă, în care se simte o lipsă de apetenţă în aşa ceva, ca să nu spun şi o lipsă de specializare. Nu mai există nicio emisiune de jazz la televiziunea publică. Emisiunile de jazz de la radioul public sunt împinse spre ore foarte târzii. Noroc că mai există Radio România Cultural în care mai există informaţii de asemenea natură şi acolo mai sunt şi redactori dedicaţi pentru aşa ceva. În rest audienţa este maximă pe posturi comerciale şi ultramoderne, unde jazzul nu prea are loc. În felul acesta publicul nu poate fi reformat total, iar ceea ce se întâmpla la Gărâna probabil că se întâmplă şi în alte locuri din ţară. Eu am sesizat-o de vreo 5-6 ani. Cei care erau copii la primele ediţii, veniţi cu părinţii, vin la rândul lor acum cu copiii lor în braţe. Şi probabil la nivelul ăsta gustul pentru jazz se va perpetua.

Pe lângă prezenţele internaţionale, programul Gărâna Jazz Festival va fi completat de 9 proiecte româneşti inedite, universuri sonore complexe şi surprinzătoare, aduse la viaţă de artiştii consacraţi sau aflaţi la început de drum. Quartet-ul condus de Liviu Butoi, Liviu Butoi & French Connection, avându-l ca invitat pe renumitul pianist Mircea Tiberian, va urca pe scena din Poiana Lupului în 10 iulie. Hanul La Răscurce, locul cu istorie în care s-a desfăşurat prima ediţie , va găzdui concertele Sebastian Spanache Trio, Emil Bîzgă Quartet, JazzyBit, Nicu Patoi & Platonic Band, Sorin Zlat Trio, si Bega Blues Band.

A treia scenă a festivalului, inaugurată la ediţia 2014, pune pe harta concertelor frumoasa Biserică Catolică din satul Văliug, situată la 18 km distanţă de Gărâna. Vor cânta aici: Raul Kusak şi Trompetre, proiect românesc de avangardă, pornit de trompetistul român Petre Ionuţescu, cu participarea muzicienilor: Arthur Balogh – bas, Gabriel Almaşi – chitară, Sergiu Catana – percuţie, Alin Constantin (K-lu) – electronics, Marian Ciuma – sound design, Uţu Pascu – sunet.

Seri cu muzică, literatură şi teatru sub cerul liber

Aşa cum a făcut-o în ultimii 20 de ani, Gărâna continuă să contribuie la creşterea scenei de jazz româneşti şi la cultivarea educaţiei muzicale printr-o serie de evenimente-satelit. Gărânezii vor participa la lansarea albumelor de jazz Corindeni, de Mircea Tiberian şi Maria Răducanu (Soft Records), The Pale Dot, de Mircea Tiberian şi Toma Dimitriu (Fiver Record) şi White Dragon, de Mircea Tiberian şi Liviu Butoi. Duminică, pe 10 iulie, saxofonistul, flautistul şi compozitorul român Liviu Butoi va lansa la Gărâna albumul Three Times Seven, în colaborare cu grupul French Connection – David Patrois, Arnault Cuisinier şi Edward Perraud.

Serile de jazz vor fi completate de o serie de lansări de carte, printre care Sunetul de referinţă, carte publicată de Mircea Tiberian la editura Nemira, şi Vineri seară într-o vale cu lupi, cartea scriitorului timişorean Nicu Strambeanu. Câteva zeci de interviuri cu artiştii care au bătătorit potecile Gărânei au fost suprinse în volumul Jazz Stories, scris de jurnalista Adriana Cârcu, ce urmează să fie lansat la duminică, 10 iulie, la Hanul La Răscruce, cu participarea lui Nils Petter Molvaer.

Scriitorul Alex Potcoava, va lansa sâmbătă, 9 iulie, volumul Într-o zi nu ne vom mai recunoaşte, apărut recent la editura Max Blecher. Tot la festival, Florian Lungu îşi va lansa cartea Moşu – Florian Lungu în Dialog cu Doru Ionescu şi CD-ul sau de debut: Florian Moşu Lungu – SONOPORTRET iar Emil Bizga îşi va lansa al doilea album discografic, intitulat ”LIVE IN HANNOVER”.

Pentru a marca evoluţia comunităţii crescute la Gărâna în ultimele 2 decenii de festival, Fundaţia Culturală Jazz Banat va lansa a doua parte a documentarului In the Middle of Nowhere, o retrospectivă a momentelor importante consumate între 2012 şi 2015 pe scena festivalului.

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.
URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

Dan Perjovschi: În România soclul costă mai mult decît bronzul de deasupra

Artistul vizual Dan Perjovschi

Artistul vizual Dan Perjovschi

Artistul vizual Dan Perjovschi vorbeşte despre situaţia monumentelor din Bucureşti, sector care nu scapă nici el de corupţia sistemică românească, despre cine trebuie să stabilească criteriile valorice ale acestora, dar şi despre campania privind „Cuminţenia Pământului”.

Dan Perjovschi discută subiecte sensibile pentru lumea artistică, dar şi pentru societatea românească: cine îi stabileşte românului monumentele de toate zilele, ce nereguli bugetare se ascund sub marmura, bronzul unor opere de valoare îndoielnică, declarând că are mai multă încredere în gusturile concentăţenilor decât „în gustul şi prieteniile artistice ale unui primar”.

Reporter: Cum stabilim valoarea monumentelor„ Aripi”, a „Ţepei” („Memorialul Renaşterii”) lui Ghilduş si ale sculpturilor lui Bolborea? O stabileşte Primăria sau o comisie specială? Cum ne trezim în spaţiul public cu astfel de opere? Sunt opere de artă sau justificări de buget? Cine judecă? Primăria sau comisia de cultură?

Dan Perjovschi: În mod normal şi valoarea în bani şi aia în glorie ar trebui stabilite de o comisie specială că monumentele nu sunt borduri să fie calculate la metru. În România unde soclul costă mai mult decît bronzul de deasupra, este evident că ceva nu-i în regulă. Pe de altă parte fiind vorba de spaţiu public şi publicul ar trebui să aibă ceva de spus. Nu ştiu cum… Şi chiar dacă cetăţenii sunt în principiu conservatori tot am mai multă încredere în ei decît în gustul şi prieteniile artistice ale unui primar.

Reporter: Ce tip de memorie a monumentelor istorice ar trebui să existe în spaţiul public românesc? Cine judecă, ochiul străinului sau cel al românului?

Dan Perjovschi: Ochiul românului. Numai că monumentele nu ar trebui să fie obligatoriu istorice şi dacă sunt nu e obligatoriu să fie figurativ de secolul 19 sau modernist început de secolul 20. Ar trebui să fie ale timpului în care se inaugurează. După aia orice monument bun sau prost cu spume va fi văzut şi cântărit de ochiul străinului. Ţeapa a intrat în peisaj şi în folclor şi uităm cât de slabă este…

Reporter: : Sunteţi de acord cu acţiunea de subscripţie publică a guvernului prin care se solicită bani românilor pentru „Cuminţenia Pământului”? Vi se pare decent ca în România de astăzi guvernul să ceară aşa ceva?

Dan Perjovschi: Da, şi fac ce pot pentru asta. Nu e vorba de bani. Deşi şi aici în loc că BNR să cumpere lingouri de aur care fluctrează pe piaţă mai bine cumpărăm Brâncuşi a cărui valoare numai urcă. E vorba de un proiect comun (altul decât echipa naţională de fotbal). Punem banii noştri, e lucrarea noastră. Şi putem avea pretenţii.

De exemplu eu vreau ca sculptura asta mică să schimbe toată expoziţia permanentă de la MNAR şi să lărgească partea de modern şi contemporan. Mi se pare amuzant să mă întrebaţi de “decentă” când e vorba de una din cele mai importante lucrări de artă ale secolulului 20 în ţară unde autostrăzile la suprapreţ alunecă la vale… sau nonvalori de milioane au 30 de metri înălţime…În ţara Palatului enorm şi oribil şi al catedralei enorme şi inutile n-ar fi mişto să ne unim pentru “piatra asta mică”?

Dan Perjovschi este un desenator, ilustrator, scriitor, jurnalist şi autor de performance român, născut în Sibiu, în 1961. A absolvit Liceul de Artă din Sibiu, în 1980. Între 1985-1990 a locuit la Oradea şi între 1990-2010 la Bucureşti.

Lucrările sale de artă reprezintă o combinaţie între desene, desene animate, artă brută şi graffiti şi se află temporar pe pereţii muzeelor sau altor spaţii contemporane din lume.

Perjovschi abordează teme sociale de actualitate în operele sale şi a avut un rol important în cultura românească, fiind ilustrator şi autor de articole pentru Revista 22 din Bucureşti. Acesta a expus la principalele muzee şi centre de artă contemporane mondiale Moma New York, Tate Modern Londra, Centre Pompidou Paris, MACBA Barcelona, Muzeul Ludwig Cologne, Muzeul Vanabbe din Eindhoven, Moderna Museet Stockholm, Kiasma Helsinki, Moderna Galerija Ljubljana, Lenbachaus Munchen, Kunsthalle Basel şi au participat la numeroase bienale şi trienale de arta internaţionale Veneţia, Sidney, Sao Paolo, Istanbul, Lyon, Moscova, Jakarta, Aichi, Incheon, Paris, de fiecare dată promovând oraşul Sibiu la cel mai înalt nivel.

Din 2010 şi-a mutat atelierul artistic la Sibiu, într-o clădire care ţine loc de depozit, de bibliotecă şi de locuinţă şi care găzduieşte şi proiectele soţiei sale, Lia Perjovschi. de cercetare şi educaţie artistică ”Arhiva de artă contemporană şi Muzeul cunoaşterii”.

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.
URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

Cristina Modreanu: Nu există nici o strategie a autorităţii locale cu privire la alocarea fondurilor pentru instituţiile de spectacol din Bucureşti

Criticul de teatru  Cristina Modreanu

Criticul de teatru Cristina Modreanu

Câteva decizii privind bugetul cultural ale Consiliului Local Bucureşti sunt menite să pună întrebări privind sistemul managerial. Teatrul Stela Popescu sau “cadoul” făcut academicianului Eugen Simion sunt două motive pentru un interviu cu Cristina Modreanu, curator şi critic de teatru.

Cristina Modreanu, descrie mecanismele încremenite ale Primăriei Capitalei în privinţa acceptării noului peisaj cultural, dar şi uşurinţa şi lipsa de logică a unor alocări bugetare, precum teatrul Stela Popescu şi editarea de scriitori români de către Eugen Simion.

Reporter: Totuşi, care este filosofia dar şi realitatea bugetelor pentru cultură administrate de către Consiliul General?

Cristina Modreanu: Din păcate nu există nici o ”filosofie”, adică nici un plan coerent şi nici o strategie a autorităţii locale care să justifice alocarea fondurilor de la buget pentru instituţiile de spectacol din Bucureşti. Asta este cu atât mai grav cu cât dacă ne uităm atent pe bugetele recent făcute publice de Primăria Capitalei vom observa că bugetul unui teatru bucureştean se poate ridica la 3-4 milioane de euro anual, ceea ce înseamnă foarte mulţi bani, nu întotdeauna folosiţi bine.

Comparativ cu realizările reale ale acestor teatre, în unele cazuri nu e deloc clar ce se întâmplă cu aceşti bani, o investigaţie jurnalistică serioasă ne-ar lămuri probabil mai bine. Mai grav este că în cadrul unui recent interviu pentru posturile de director la Teatrul Mic, directorul executiv al Direcţiei Buget din Primărie, Vasile Săvoiu, care era membru al comisiei, a declarat public (cu peste 20 de observatori în sală) că el nu înţelege nici acum, după 6 ani în acest post, cum anume se calculează bugetul unui spectacol, încât se ajunge la diferenţe atât de mari între ele. E cel puţin neliniştitor să afli că responsabilul cu semnarea acestor bugete are asemenea ”limite de competenţă”.

Reporter: Cum stau teatrele in privinta asta? Ce tip de spectacole sunt preferate?

Cristina Modreanu: Teoretic, bugetele sunt acordate conform planurilor de management pe care autoritatea locală le încheie cu managerii care câştigă concursurile, conform legii 189/2008 a managementului instituţiilor publice de cultură. Ca să nu fim prea tehnici, cei care câştigă concursurile spun că vor face un număr de spectacole, evenimente, festivaluri, etc pentru care cer un buget X, iar autoritatea le dă banii. Tot toretic, conform legii ar trebui făcute nişte evaluări anuale, apoi o dată la patru ani, ca să se verifice care sunt rezultatele acestor finanţări, cât de bine au fost cheltuiţi banii.

Problema majoră intervine odată cu aceste comisii – atât cele de concurs pentru posturile de management, cât şi cele care operează evaluările. Suntem în plin proces de mimare a legalităţii cu aceste comisii: în multe cazuri ele nu sunt alcătuite din experţi în domeniu, nici din experţi independenţi, cum spune legea, de fapt e incert pe ce criterii sunt aleşi ei şi ce relaţii au cu Primăria. Un exemplu: la ultimele concursuri organizate de Primăria Bucureşti preşedintele Comisiei a fost academicianul Eugen Simion care, pe lângă că nu are legătură cu teatrul (nu mai vorbesc de management!) a primit, la doar câteva zile după finalizarea concursurilor, un ”cadou” de la Primărie în valoare de 500.000 lei pe an (adică peste 100.000 euro pe an) timp de doi ani pentru a publica…volume ale unor scriitori români, în tiraje de 300 de exemplare.

Independenţa lui este aşadar serios pusă sub semnul întrebării şi a fost contestată de participanţii la concurs, dar contestaţiile nu au fost admise. În această situaţie singura cale de rezolvare este atacarea în contencios administrativ. În acest moment sunt deja atacate în instanţă, tot din cauza felului în care au fost aleşi membrii comisiei de evaluare, toate evaluările directorilor de teatru făcute în noiembrie 2015, pe baza cărora s-au semnat contracte pe următorii patru ani.

Reporter: Cum dictează bugetul politica teatrală şi managementul teatelor Bucureşti?

Cristina Modreanu: Revenind la bugete – flagrant e faptul că acestea nu ţin cont de nevoile reale ale publicului din Bucureşti, de necesitatea de a organiza programe educative, programe de dezvoltare a publicului, programe pentru spectatorii cu dizabilităţi sau pentru cei care sunt defavorizaţi din diferite alte motive. Raţiunea finanţării de la buget este publicul şi nevoile lui, dar acest principiu nu se aplică deloc. Se menţine în continuare, în mod inconştient, paradigma ”cultura de centru”, ignorându-se absenţa culturii din cartiere (în materie de teatru doar Teatrul Masca are programe dedicate pentru publicul din cartiere).

Reporter: Ce-i cu teatrul Stela Popescu şi buget, cât Odeon?

Cristina Modreanu: Înfiinţarea noului ”Teatru Stela Popescu pentru copii şi tineri” nu are nici o logică: Bucureştiul are deja mai multe instituţii pentru aceste segmente de vârstă: Teatrul Creangă, Teatrul de Animaţie Ţăndărică, Teatrul Excelsior, Opera Comică pentru copii, şi în loc să gestioneze corect şi eficient activitatea acestor teatre, eventual suplimentând dacă e necesar bugetele lor, decide, prin Consilierii săi aflaţi pe ultima sută de metri a mandatului, să investească mult mai mult într-o nouă instituţie, a cărei justificare e redactată incorect gramatical – ce fel de teatru pentru copii e acesta? – şi complet neclară.

Altfel spus, cu tot respectul pentru personalitatea actriţei Stela Popescu, Capitala nu are motive să investească într-o nouă instituţie publică de spectacole şi atunci se pune întrebarea cui foloseşte această investiţie iresponsabilă din banii publici? Pe de altă parte, în ultima sa şedinţă actualul Consiliu al Capitalei a votat pe repede înainte în doar câteva ore un număr de 58 de proiecte de hotărâre din domeniul culturii, al sănătăţii, al urbanismului. Ce ne spune nouă asta? Vă las pe dumneavoastră să concluzionaţi.

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.
URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

Norman Manea: Cacofonia globalizată a prezentului şi scandalul, şansa de a fi băgat în seamă

Scriitorul Norman Manea

Scriitorul Norman Manea

Biblioteca Academiei Române, organizează un eveniment festiv dedicat lui Norman Manea, luni 23 mai, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. În avanpremiera acestui eveniment, Norman Manea a acordat un interviu.

Reporter: Frică, teroare, nesigurantă, vin din Orient şi din suburbiile Parisului, Bruxelles ului. De ce?

Normal Manea: În suburbiile Parisului şi la Bruxelles, tot Orientul a fost cel care a răvăşit efemerul echilibru. Este un decalaj devenit exploziv între lumea altui secol şi altei civilizaţii şi modernitatea Europei sau a Vestului. Vehemenţa ideologică şi combatantă a Islamului reverberează acum agresiv în tot mai multe şi mai neaşteptate locuri.

Reporter: Social media preferă extremismul?

Normal Manea: În cacofonia globalizată a prezentului, doar scandalul mai oferă şansa de a fi luat în seamă. Mass media ţine cont, inevitabil, de audienţa căreia i se adresează.

Reporter: Cultură în sens clasic devine din ce în ce mai puţin influentă, mai ales în zone laterale, precum România. Ce rost mai poate avea în secolul 21?

Normal Manea: Germania nazistă era îmbibată de cultură clasică, Hitler a şi interzis îndrăznelile moderniste în artă. Ceea ce nu a scutit Germania de tentaţia de a provocă dezastrul planetar de care ştim . Dacă nazuiesti spre extreme le vei găsi şi în cultură clasică, desigur, fiindcă tot în universul uman se nasc, că şi tendinţele contrarii spre echilibru şi serenitate.

***

Norman Manea, în vârstă de 79 de ani, este unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani, recunoscut la nivel internaţional, fiind propus de mai multe ori pentru premiul Nobel pentru literatură. Este profesor de literatură europeană la Bard College din New York.

De la debutul din 1966 şi până în 1986, când a plecat din ţară, a publicat peste zece volume, fiind distins cu premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). În anul 1992, a primit bursa Guggenheim şi premiul MacArthur, iar, în 1993, Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării titlului “Literary Lion”.

În 2002, i-a fost atribuit premiul internaţional de literatură Nonino pentru “Opera omnia”, iar, în 2006, premiul Médicis Étranger, pentru “Întoarcerea huliganului”.

În 2010, a fost decorat cu Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Comandor, în Franţa, iar, în anul următor, a primit prestigiosul premiu literar Nelly Sachs, oferit de oraşul Dortmund. În 2012, a obţinut premiul naţional pentru literatură acordat de Uniunea Scriitorilor din România pentru anul editorial 2011.

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.
URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

Regizorul Nap Toader: Filmul “03. By pass” e un hibrid

Regizorul Nap Toader

Regizorul Nap Toader

Filmul “03. By pass”, ce va avea premiera pe marile ecrane românești vineri este un hibrid, un amestec noir cu tensiune psihologică, suspans cu un pic de erotism-romantic, o undă de umor cu un pic de morală, o intrigă comercială cu o felie de viață, mărturisește regizorul peliculei, Nap Toader.

Nap Toader vorbește, în interviu, despre cum a ales actorii din rolurile principale ale filmului: Medeea Marinescu — care joacă rolul unui “clown vesel-trist” ce salvează viețile oamenilor—, Alexandru Potocean — în opinia regizorului, o combinație autohtonă de Liam Neeson și Harrison Ford—, Gabriel Spahiu — cel care i-a dat “fiori” la casting.

Regizorul mai povestește despre motivele pentru care “03. By pass” este primul său film în care își iubește toate personajele dar și despre provocările realizării acestei pelicule.

Scenariul “03. By pass” a fost scris de Nap Toader după un text original semnat de Alin Ludu Dumbravă și Dan Stăiculescu. Silviu Stavilă a fost director de imagine, de sunet s-au ocupat Mihnea și Mihai Bogos iar muzica poartă semnătura lui Mircea Florian. Montajul a fost realizat de Tudor D Popescu.

Reporter: O echipă de medici pe salvare chemată la un bătrân acasă — aceasta este premisa filmului dumneavoastră “03.By pass”. Este o premisă care seamănă cu sinopsisul unui film-cult din cinematografia românească: “Moartea domnului Lăzărescu”, de Cristi Puiu. În ce manieră este “03.By pass” o referire la filmul lui Puiu?

Nap Toader: Clar că referința plutea în aer din scenariu. Am ezitat o vreme. Apoi mi-am zis că n-ar fi rău să vedem ce i se întâmplă, peste câțiva ani, șoferului-ambulanțier creat de Puiu. L-am chemat, în cele din urmă, la probe pe același actor, Gabriel Spahiu. Și așa mi-am asumat explicit reperul.

Reporter: Cum i-ați găsit pe cei trei actori din rolurile principale și ce i-a recomandat pentru rol? Puteți detalia pentru fiecare? Medeea Marinescu…

Nap Toader: Am făcut o documentare pe salvare vreme de două săptămâni, la SABIF (Serviciul de Ambulanță București-Ilfov — n.r.). Acolo am văzut un chip special al unei doctorițe. Le avea pe toate: suferință, oboseală, compasiune, lumină, zâmbet, bucurie de viață, farmec feminin, romantism. Un clown vesel-trist care salva viețile oamenilor. Pe Medi o știu din studenție, din UNATC, am fost colegi de generație. Știam ce poate și am chemat-o la probe.

Reporter: Alexandru Potocean?

Nap Toader: Din filmele lui anterioare mi-era clar că e unul dintre cei mai buni actori ai noștri, la categoria lui de vârstă. În plus: chip masculin aspirațional, hollywoodian. O combinație de Liam Neeson — Harrison Ford, mă gândeam, care vorbește și românește. Păi cum să-l ratezi?

Reporter: Gabriel Spahiu?

Nap Toader: A fost singurul care m-a speriat la probe. Cu fața lui jovială, nevinovată, pus să dea replicile din scenariu, mi-a dat fiori când s-a uitat la mine și mi-a transmis că e gata de orice ca să pună mâna pe bani.

Reporter: Scenariul filmului este semnat de către trei autori. Cum a evoluat textul până la forma finală și cum a evoluat colaborarea dumneavoastră cu cei doi co-scenariști?

Nap Toader: Povestea a rămas aceeași, cred eu. Doar că hotărându-mă să fac un film mai realist și mai simplu am renunțat la unele situații și dialoguri. Am eliminat ce era dificil ca efort de producție: ploaia nocturnă continuă și un prim caz, un accident cu multe victime. Umorul negru, specific intrigilor comerciale de gen, s-a estompat. Bătălia fizică, violentă, pe bani a fost înlocuită cu una psihologică. N-a mai murit niciun erou în final. Doar o stare de spirit, o credință, o morală, și asta pentru mine a fost suficient. Orice colaborare a unui regizor cu un scenarist e o confruntare creativă. Când am început să pregătesc filmul am apelat însă la ajutorul unor consilieri, al actorilor, al șefilor de departamente, al producătorilor. După ce filmul a fost gata i-am invitat pe Alin Ludu Dumbravă și Dan Stăiculescu, autorii scenariului inițial, la vizionare. Nu i-am simțit nemulțumiți de rezultatul final.

Reporter: Ați declarat anterior că “03. By pass” este un film în care, pentru prima dată, vă iubiți toate personajele. A fost greu să învățați să le iubiți?

Afis 03 By Pass

Afis 03 By Pass

Nap Toader: Da. Pe unele l-am urât permanent, pe altele le-am satirizat excesiv, de altele nu mi-a păsat deloc. Cere efort să te pui în pielea cuiva și să cauți să-i înțelegi resorturile interioare care-i generează comportamentul. Chiar și când e vorba de personaje de film. Am încercat să fiu mai tolerant cu eroii mei, principali sau secundari, să înțeleg mai bine cauza care generează efectul și să nu-i condamn așa ușor, din vârful tastaturii, la banalitate.

Reporter: Care dintre cele trei personaje din acest film a fost cel mai greu de iubit și de ce?

Nap Toader: Monica, doctorița. Pentru că nu voia, nici în ruptul capului, să se întoarcă după pleașca asta picată din cer — teancurile de bani de sub salteaua pacientului.

Reporter: Dar cel mai ușor de iubit și, din nou, de ce?

Nap Toader: Doru, șoferul. Pentru că era, ca și mine, prins în capcana creditelor toxice în franci elvețieni…

Reporter: Și care este personajul din filmele dumneavoastră anterioare pe care îl urâți cel mai mult?

Nap Toader: Poate Fane, traficantul șef din “Italiencele”, poate Valeriu, nașul mirilor din “Nuntă în Basarabia”…

Reporter: Văzând trailerul “03.By pass” am avut impresia că acest film este, în principal, un thriller. Dumneavoastră, dacă ar trebui să puneți acest film într-o categorie, cum l-ați clasifica?

Nap Toader: Greu să-l clasific. Îi invit pe critici și pe cronicari s-o facă. E un hibrid, cum zic eu repede ca să scap. Amestec noir cu tensiune psihologică, suspans cu un pic de erotism-romantic, o undă de umor cu un pic de morală, o intrigă comercială cu o felie de viață.

Reporter: Care au fost cele mai mari provocări în ceea ce privește producția filmului?

Nap Toader: Filmul e o producție cu buget mic, dar tot ce a fost minim necesar am avut la cadru, cum se spune. Am regretat vag absența unor echipamente de filmare mai sofisticate, dar n-am suferit prea tare. M-am bucurat de ingeniozitatea colaboratorilor mei, de soluțiile lor simple și de efect. Odată mi-a fost foarte greu să-mi trezesc echipa de filmare pentru răsăritul de soare din finalul filmului. Frigul și oboseala intraseră în oase. Oamenii nu dormeau noaptea, că erau la filmare, dar nu dormeau nici ziua că mai trebuia să-și rezolve și alte probleme. Ei, și câte zile și nopți nedormite să te mai țină entuziasmul și adrenalina? După o pauză de masă și de filmare, oameni din echipă au început să moțăie, chinuiți prin mașini. Am făcut câțiva pași și m-am întâlnit cu Gabriel Spahiu: — “Îi trezim?” — “Îi lăsăm să se mai odihnească o oră”. Am început să calculăm minutele lor de odihnă. Ca să trezești 30 de oameni îți ia pe puțin 30 de minute. Ca să fie gata de filmare alte, pe puțin, 30. Ne-am uitat pe programul de lucru să vedem când răsare soarele. Eram contra-cronometru. Trebuia să-i trezim. Am și acum în minte imaginea unor oameni dragi și dedicați proiectului cărora le-am mai lăsat câteva secunde de somn în plus…

Reporter: Una din replicile-teaser pentru film este “Tu ce ai face pentru bani?” În acest context, dumneavoastră, ca regizor în industria de film autohtonă, ați fost vreodată obligat să faceți compromisuri artistice pentru bani?

Nap Toader: Regizorii români nu câștigă cine știe ce din onorarii. Nu cred că-i poți ispiti cu bani ca să facă un anumit tip de compromis artistic. Fac ceea ce fac din credințele lor proprii, nu pentru bani. Pe mine nu m-a ispitit nimeni să renunț la poetica mea de autor pentru bani. Câteva mici compromisuri, pentru o audiență mai mare, am făcut uneori. Dar a fost o opțiune personală, pe ideea că publicul larg trebuie cumva curtat, îmbiat, ademenit, să vină mai mult la filmul românesc, să-l iubească la pachet, în toată diversitatea lui.

Reporter: Undeva, în substrat, filmul “03.By pass” este și despre sistemul medical. Dacă filmul românesc ar merge, în momentul actual, la medic, ce diagnostic i s-ar da?

Nap Toader: Pentru un diagnostic mai clar ar trebui o investigație mai amplă, cu tehnici medicale mai sofisticate. Deocamdată suntem binișor la camera de gardă: pacient resuscitat, stabilizat, dă semne vitale, are el ceva cronic, ca tot omul, dar are și ceva glorie internațională. Va supraviețui. Se va diversifica și va îmbogăți tezaurul nostru cultural identitar și pe cel european. Ajutat, sigur, în promovare și de mass-media naționale.

e-Cultura.info/ Autor: Oana Ghiță


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.
URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER




  
  • CATEGORII

  •   
                                                                                  Carte   Arte vizuale   Cronică de teatru   Teateru-Film   Muzică-Dans   Etnografie   Târguri și expiziții   Istorie   Cetăți și castele                                                                                   Spiritualitate   Articole Externe   Știință   Interviu   Documentar    Personalități culturale   Actualitate culturală   Emisiuni   Live

     
        
  • DESPRE

  •   
                                                                                 Despre   Termeni și condiții   Cod de conduită   Politică de cookkie   Kit de presă   Hartă site   Portofoliu   Susține site-ul   Contact

     
     
  •  

     

    © 2020 e-Cultura.info. Toate drepturile rezervate.

    Site premiat în cadrul festivalului Simfest



    Conținutul acestului site se supune legii dreptului de autor. Este interzisă republicare, redistribuirea, publicarea în eter sau pe alte site-uri fără un acord prealabil.