fbpx

Categorie: Personalități culturale

Academicianul Alexandru Graur- personalitate de seamă a lingvisticii româneşti

Academicianul Alexandru Graur

Academicianul Alexandru Graur

Alexandru Graur, personalitate de seamă a lingvisticii româneşti, membru titular al Academiei Române din anul 1955. Este autorul unor valoroase studii și articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut, precum și al unor importante volume de lingvistică, la unele dintre acestea fiind coordonator.

Academicianul Alexandru Graur a fost considerat timp de şase decenii nu numai o autoritate în materie, ci chiar „instanţa supremă de consultaţie şi arbitraj, casaţie în probleme de limbă şi de lingvistică”.

Alexandru Graur s-a născut la 9 iulie 1900, la Botoșani, într-o familie de origine evreiască, mama sa fiind descendentă a unei familii de cărturari evrei, Sanielevici, din care au provenit și criticul literar Henric Sanielevici, precum și matematicianul Simion Sanielevici.

Tatăl său era contabil angajat în diferite locuri, iar Alexandru Graur şi-a schimbat de mai multe ori domiciliul: s-a mutat cu familia mai întâi în satul Mitoc, între anii 1904 şi 1908, apoi în satul Todireni, între anii 1909 şi 1911, urmând cursurile şcolii primare săteşti.

A parcurs studiile liceale la Gimnaziul „Alexandru cel Bun“ din Iaşi şi la Liceul „Matei Basarab“ din Bucureşti.

În clasa a IV-a, se retrage de la şcoală, pregătind, din 1915, restul studiilor în particular. În această perioadă îşi câştigă existenţa prin lecţii date elevilor mai mici şi prin alte ocupaţii temporare.

După absolvirea liceului, în 1919, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, urmând cursurile Secţiei de filologie clasică şi de limba română.

Din anul 1921, este membru al Societății de Lingvistică din Paris, iar în 1922, devine licenţiat în filologie clasică.

În anul şcolar 1923-1924, este profesor suplinitor de istorie la Liceul „Spiru Haret“ din Bucureşti.

În anul 1924, susţine examenul de capacitate, clasându-se primul pe ţară atât la latină, cât şi la istorie.

Este numit, apoi, pentru scurtă vreme, profesor titular la Liceul „Unirea“ din Focşani.

Între anii 1924-1929 a studiat la Paris, cu o bursă a Ministerului Instrucţiunii Publice, obținând diploma la École Pratique des Hautes Études, apoi şi-a susținut doctoratul la Sorbona cu o teză de lingvistică indo-europeană, cu cea mai înaltă menţiune – „Très honorable”.

În anul 1929, va publica primul său volum, „Nom d‘agent et adjectif en roumain”, la Paris, la Editura Champion.

Activitatea sa publicistică științifică însumează o bibliografie bogată cuprinzând studii de filologie clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică și fonologie, gramatică, onomastică, lexicologie și de cultivare a limbii române.

A revenit apoi, în 1929, în România, la București, unde a îmbrățișat activitatea didactică și, în paralel, a publicat studii în diverse periodice.

e-Cultura.info

 

Ți-a plăcut articoul?

Distribuie prietenilor

George Enescu

Compozitorul George Enescu

Compozitorul George Enescu

George Enescu sa născut la daa de 19 august 1881 în Livezeni- Vârnav, azi George Enescu, din judeţul Botoşani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici.

Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac (aşa cum îi spuneau familia şi cei apropiaţi), visa să devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani: „Lucru curios: nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist de radio.

La vârsta de 3 ani a avut una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), ţambalul cu ajutorul  unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.

Primele noţiuni muzicale le primeşte de la tatăl său, la vârsta de 4 ani. Văzând preocuparea pentru arta sunetelor, părinţii îi dăruiesc viitorului muzician o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul aruncă jucăria în foc. Abia după ce primeşte vioara mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat.

În 1886, Eduard Caudella, compozitor şi profesor la Conservatorul din Iaşi, remarcă talentul deosebit al lui George Enescu şi îi sfătuieşte pe părinţii acestuia să-şi îndrepte copilul către studii muzicale. Dovezi ale primelor încercări de compoziţie datează din anul următor, 1887, când Enescu (născut la 19 august 1881, în comuna Liveni-Vârnav – actualmente George Enescu, din jud. Dorohoi) avea numai şase ani.

Între 1888 şi 1894, George Enescu studiază la Conservatorul din Viena, cu profesori renumiţi ai vremii precum Siegmund Bachrich şi Josef Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi Robert Fuchs (armonie, contrapunct şi compoziţie).

La recomandarea lui Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară şi fiul directorului Conservatorului din Viena, George Enescu este trimis de tatăl său să studieze la Paris. Astfel, se perfecţionează la Conservatorul din Paris (1895 – 1899) sub îndrumarea profesorilor José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct.

Din perioada studiilor la Paris datează cele patru „simfonii de şcoală”, Poema Română op. 1 (1897) pentru orchestră şi cor bărbătescSonata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re majorop. 2 (1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897), Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în fa minor, op. 6 (1899), lucrări care i-au adus recunoaşterea tânărului compozitor George Enescu.

Deşi ceea ce îşi dorea cel mai mult era să compună muzică şi nu să devină un virtuoz al viorii, studiul, perseverenţa şi participarea la concursurile de vioară organizate la Conservatorul din Paris i-au adus lui Enescu premiul al II-lea în 1898 şi, un an mai târziu, premiul I – cu care a absolvit, la 24 iulie 1899, clasa de vioară la Conservatorul din Paris; cu această ocazie, i s-a dăruit o preţioasă vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său.

În calitate de interpret a înfiinţat şi condus, la Paris, două formaţii de muzică instrumentală: un trio cu pian (1902) şi un cvartet de coarde (1904). A concertat în Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea Britanie şi SUA.

Cele mai cunoscute compoziţii ale lui George Enescu datează din primii ani ai începutului de secol XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului compozitor şi dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905).

În 1913 a instituit şi susţinut din fonduri personale Premiul naţional de compoziţie George Enescu, acordat anual până în 1946. Organizat în vederea încurajării creaţiei româneşti, acest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor, alături de sume de bani generoase, şansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost de asemenea membru fondator (1920) şi preşedinte (1920 – 1948) al Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti.

Moare la data de 4 mai 1955 la Paris.

Opusuri enesciene:

  • Poema Română (suită simfonică) pentru orchestră, opus 1 (1897)
  • Sonata nr. 1 pentru vioară şi pian,opus 2 (1897)
  • Suita în stil vechi pentru pian, nr. 1, opus 3 (1897)
  • Variaţiuni pentru două piane, opus 5 (1898)
  • Sonata nr. 1 pentru violoncel şi pian, opus 26, nr. 1 (1898)
  • Trei melodii pe versuri de Jules Lemaitre şi Sully Prudhomme, opus 4 (1898)
  • Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian, opus 6 (1899) Octet de coarde, opus 7 (1900)
  • Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră, opus 8 (1901)
  • Rapsodiile Române nr. 1 şi nr. 2, opus 11, nr. 1 şi opus 11, nr. 2 (1901, 1902)
  • Intermezzo pentru coarde – nr. 1 şi nr. 2, opus 12, nr. 1 şi opus. 12, nr. 2 (1902, 1903)
  • Suita I pentru orchestră, opus 9 (1903)
  • Suita nr. 2 pentru pian, opus 10 (1903)
  • Simfonia în Mi bemol (nr. 1) pentru orchestră, opus 13 (1905)
  • Dixtuor pentru instrumente de suflat,opus 14 (1906)
  • Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, opus 15 (1907–08)
  • Cvartetul cu pian nr. 1, opus 16 (1909)
  • Œdipe – tragedie lirică în 4 acte, libret de Edmond Fleg, opus 23 (1910–31)
  • Simfonia a II-a pentru orchestră,opus 17 (1912–1914)
  • Suita nr. 3 pentru pian – Pièces impromptues, opus 18 (1913–1916)
  • Suita a II-a pentru orchestră, opus 20 (1915)
  • Trei melodii pe versuri de Fernand Gregh, opus 19(1915–16)
  • Simfonia a III-a pentru orchestră (cu cor), opus 21 (1916–1918)
  • Cvartet de coarde în Mi bemol major, opus 22, nr. 1 (1916–20)
  • Sonata pentru pian în fa diez minor, opus 24, nr. 1 (1924)
  • Sonata nr. 3 pentru pian şi vioară în caracter popular românesc, opus 25 (1926)
  • Sonata nr. 2 pentru violoncel şi pian, opus 26, nr. 2 (1935)
  • Sonata nr. 3 pentru pian, opus 24, nr. 3 (1933–1935)
  • Suita a III-a pentru orchestră Săteasca, opus 27 (1937–1938)
  • Impresii din copilărie pentru vioară şi pian, opus 28 (1938)
  • Cvintet cu pian în la minor, opus 29 (1940)
  • Cvartet cu pian nr. 2, opus 30 (1943–1944)
  • Uvertura de concert pe teme populare româneşti, opus 32 (1948)
  • Cvartet de coarde nr. 2, opus 22, nr. 2 (1950–52)
  • Vox Maris, poem simfonic pentru tenor, cor şi orchestră, opus 31 (1954)
  • Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, opus 33 (1954)

Lucrări simfonice şi concertante:

  • Simfonii de şcoală pentru orchestră (1895, 1896, 1898)
  • Balada pentru vioară şi orchestră (1895)
  • Fantezia – concert pentru pian şi orchestră (1896)
  • Isis – poem simfonic (1923, neterminat, definitivat de Pascal Bentoiu)
  • Capriciu Român pentru vioară şi orchestră (1928, neterminat, definitivat de Cornel Ţăranu)
  • Simfoniile a IV-a şi a V-a pentru orchestră (1934, 1941, neterminate, definitivate de Pascal Bentoiu)

Lucrări de muzică de cameră:

  • Aubade. Trio pentru vioară, violă şi violoncel (1899)
  • Andante religioso pentru 2 violoncele şi orgă (1900)
  • Preludiu şi fugă pentru pian (1903)
  • Sérénade lointaine pentru vioară, violoncel şi pian (1903)
  • Cantabile şi Presto pentru flaut şi pian (1904)
  • Allegro de concert pentru harpă cromatică solo (1904)
  • Legendă pentru trompetă şi pian (1906)
  • Concertstück pentru violă şi pian (1906)
  • Trio în la minor pentru vioară, violoncel şi pian (1916)
  • Lieduri pe versuri de Carmen Sylva (1898-1907)

e-Cultura.info

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

Ion Ţuculescu – cel mai importanţi pictor postbelic român

Ion Ţuculescu

Ion Ţuculescu

Ion Ţuculescu s-a născut la Craiova, la 19 mai 1910, într-o familie de intelectuali. A demonstrat de timpuriu reale înclinaţii artistice, pe care familia sa le-a încurajat.

Între anii 1917–1922, urmează gimnaziul la școala „I. H. Rădulescu” din Craiova, iar în perioada 1923-1927, urmează cursurile Colegiului Național „Carol I” din Craiova unde, la orele de desen, primește primele îndrumări de la profesorul său Eugen Ciolac, de la care a aflat o parte din tainele picturii.

Trebuie spus că pictura a învățat-o, în mare măsură, ca autodidact, iar devenirea sa artistică, de la primele sale tablouri până la cele din epoca maturității a parcurs-o muncind cu o înverșunare aproape disperată. A fost prezent în viața artistică a ţării fără întrerupere, însă în perioada vieţii opera lui a rămas aproape fără ecou.

În anul 1925, are loc prima expoziție la care a fost remarcată prezența „pictorului diletant Ion Țuculescu” – alături de a fratelui său Șerban – organizată în sala de recepții a Palatului Administrativ al județului Dolj.

În anul 1927, lucrează cu Gheorghe Teodorrescu – Romanați, în atelierul acestuia, fiind apreciat pentru talentul său artistic, însă după ce a încercat să ilustreze, fără succes – cum avea să mărturisească el mai târziu – celebra tragedie a lui Goethe, Faust, fiind descurajat şi cu credinţa că nu este suficient de talentat pentru a continua să se ocupe de pictură, s-a hotărât, la cererea tot mai insistentă a tatălui său, să-şi îndrepte paşii către alt domeniu, nu către o școală superioară cu profil artistic.

Drept urmare, se înscrie, în anul 1928, la Facultatea de Științe Naturale a Universității din București, pe care o va absolvi în 1936.

În paralel, începând cu anul 1929, frecventează și Facultatea de Medicină, absolvită în anul 1935, obținând doctoratul în 1939 cu calificativul magna cum laude, cu teza „Biorefrigerenţa şi cristalele lichide în corticala suprarenalei”.

În perioada 1936 – 1937, Ţuculescu este şi profesor la Seminarul teologic de la Mănăstirea Cernica, unde l-a cunoscut pe pictorul Octavian Angheluță. Va trimite lucrarea „Crapul” la expoziția Salonului oficial de la Bucureşti.

Va realiza numeroase călătorii în afara ţării – în Grecia, Egipt, Elveţia, Italia şi Franţa, iar în anul 1937, la Paris, are şansa să admire retrospectiva Van Gogh, organizată în cadrul Expoziţiei Universale din acel an.

Aşadar, în paralel cu activităţile academice, Ţuculescu nu şi-a abandonat niciodată pasiunea pentru pictură, astfel că a avut prima expoziţie personală în anul 1938, la Ateneul Român din Bucureşti.

În anii 1941 și 1945, deschide șapte expoziții personale în clădirea Ateneului Român.

În anul 1941, cu ocazia expoziției personale, afișează o notă mai echilibrată, ușor impersonală, abordând tematica portretelor și a peisajelor, iar în anul următor prezintă lucrări expresioniste și nonconformiste.

În anul 1943, se remarcă prin ceea ce unii au definit ca un moment crucial al plasticii românești, lucrări tranșante și fără echivoc şi tot în acest an este trimis pe front ca medic.

Stilul original al lui Ţuculescu este inspirat din geometrismul artei populare româneşti, din arta abstractă şi din cea expresionistă, iar nota aparte a artistului este materializată în cromatica puternică şi în stilizarea formelor.

Dacă medicina nu l-a solicitat prea mult, cu excepția anilor de război, când fiind medic militar uimește prin devotament și abnegație, biologia devine celălalt pol al existenței sale în calitate de cercetător științific la Academia Română – unde a activat începând cu anul 1950 -, zilele și nopțile împărțindu-le între paletă și microscop.

A mai lucrat la laboratorul de bacteriologie de la Institutul de balneo-fizioterapie din Bucureşti, iar în perioada 1951–1954, exercită funcția de șef de lucrări la Spitalul Brâncovenesc din București.

Se ocupă de studiul compoziţiei apei şi nămolului de la Techirghiol şi realizează o comunicare la I.M.F. din Bucureşti, în anul 1953, manuscrisul fiind publicat, în totalitate, post-mortem, sub titlul „Biodinamica lacului Techirghiol” (Bucureşti, 1965) sintetizând lucrări din anii 1928, 1952 şi 1954, unele fiind în colaborare.

A colaborat la publicaţii externe, precum „Bulletin Biologique de la France et de la Belgique” şi „Annales des Sciences Naturelles.”

Pe lângă cele şapte expoziţii personale, a participat, în perioada 1943-1960, la numeroase expoziţii colective.

Între anii 1947 – 1956, se derulează faza „folclorică” a activităţii sale artistice, manifestată prin descoperirea și punerea în valoare a sugestiilor artei populare în domeniul decorativ. Acestei perioade îi aparţin lucrări precum „Albăstrele de câmp”, „Triplu autoportret”, „Compoziție cu 2 fazani”, „Drama folclorică”, „Peisaj cu lac”, „Autoportret pe fond galben”, „Turc cu șalvari roz”.

Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui Ion Țuculescu se numără „Femei la seceriş”, „Câmp cu căpiţă”, „Noapte la Ştefăneşti”, „Covorul cerului” şi „Interior cu maramă de borangic”.

În ultimii 20 de ani ai vieţii a locuit şi a avut atelierul pe Strada Lizeanu din Bucureşti, la numărul 5. El a şi pictat un ciclu de tablouri intitulat „Iarna pe strada Lizeanu”, singurele mărturii vizuale din acea perioadă a acestei străzi a acelor ani, surprinsă în culori aprinse, care evocă atmosfera pitorească a vremii.

Supărat pe faptul că nu i se permitea să-și expună lucrările din noua serie folclorică, Ion Țuculescu a decis, în luna octombrie 1956, să deschidă o expoziție în propria sa locuință. E greu de spus dacă gestul său a avut și o conotație politică, însă era conoscută atitudinea anticomunistă a artistului.

Expoziția din 1956 i-a adus lui Țuculescu o bună vizibilitate în rândul oamenilor de cultură, mai ales al celor tineri, gestul său fiind perceput și ca o frondă la adresa unui sistem închis, anti-creativ şi nu a fost vorba doar de artiști, ci de un număr apreciabil de intelectuali care l-au vizitat în modesta sa locuință din Strada Lizeanu nr. 5.

De aici înainte, în anii pe care îi va mai avea de trăit, Ion Țuculescu nu a avut dreptul să realizeze nicio expoziție personală și doar de trei ori (în anii 1957, 1959 şi 1960) i-au fost admise câteva lucrări, mai vechi, la expozițiile colective.

Ion Ţuculescu a murit la 27 iulie 1962, la Bucureşti, la doar 52 de ani, în urma unei boli incurabile. Este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica, în cavoul familiei Galaction.

O retrospectivă postumă dedicată întregii sale activităţi artistice, organizată în 1965, a prezentat publicului creaţia unuia dintre cei mai importanţi pictori postbelici români.

Iar în 1966, nu mai puțin de 80 de tablouri ale sale au reprezentat România la Bienala de la Veneția.

Acum, pictura lui Țuculescu provoacă o revelație uluitoare, descoperindu-se un mare artist al cărui nume, în timpul vieții, n-a depășit decât îngăduitoare şi palide admirații. După plecarea sa, au urmat ani în care tablourile sale vor fi expuse în nenumărate expoziții organizate în țară și străinătate. Operele sale au fost prezentate şi apreciate la expoziţii în Franţa (Le Havre, Paris), Italia (Veneţia), Danemarca (Copenhaga), Norvegia (Oslo), Belgia (Bruxelles), Polonia (Varşovia), SUA (San Francisco) şi altele.

Petru Comarnescu a scris prima monografie Țuculescu, apărută în anul 1967, iar Muzeul de Artă din Craiova a inaugurat, în anul 1973, secția Ion Țuculescu.

În decembrie 2014, tabloul „Păsări enigmatice” de Ion Ţuculescu a fost opera pentru care a fost obţinut cel mai mare preţ, 55.000 euro, la o licitaţie de iarnă.

e-Cultura.info / Razvan Moceanu.

 

Ți-a plăcut articoul?

Distribuie prietenilor

Istoricul Neagu Djuvara

Neagu Djuvara

Neagu Djuvara

S-a născut la 18 august 1916, în Bucureşti. În 1937 a devenit licenţiat în istorie la Sorbona, iar în 1940 şi-a luat doctoratul în drept la Paris. În 1987 a obţinut Diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO) din Paris.

A lucrat la Ministerul de Externe, din 1943, iar la 23 august 1944 a fost trimis curier diplomatic la Stockholm. Numit secretar de legaţie la Stockholm, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, după care alege calea exilului în Franţa şi militează în diverse organizaţii din diaspora. A fost secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români de la Paris şi a activat la Radio Europa Liberă, Fundaţia Universitară ”Carol I”, Casa Românească, etc.

În 1961 a plecat în Africa, în Republica Niger, unde a fost consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine (1961-1984), călătorind mult în Africa, Europa şi America.

După Revoluţia din decembrie 1989 a revenit în România, în 1990. A fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti (1991-1998), membru de onoare al Institutului de Istorie ”A.D.Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti.

Preocupat în mod special de filosofia istoriei şi de istoria României, Neagu Djuvara a semnat mai multe lucrări de referinţă, dintre care: ”Le droit roumain en matiere de nationalité” (teza de doctorat) (Paris, 1940); ”Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations” (”Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor”) (Paris, 1975), carte premiată de Academia Franceză în 1976; ”Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la premiere moitié du XIXe siecle” (”Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne”); ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” (2008); ”Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii”; ”De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul” (ediţia I – 2003, ediţia a II-a – 2007), cu o traducere în limba engleză apărută în 2011; ”Însemnările lui Georges Milesco” (roman); ”Amintiri din pribegie” (2005, în 2012 apărând cea de-a zecea ediţie), versiune franceză: ”Bucarest-Paris-Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil (1948-1990)”; ”Există istorie adevărată?” (2004); ”Thocomerius-Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti” (2007); ”Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914-1991) şi premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-politologie” (2008); ”Ce au fost ‘boierii mari’ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)” (2010); ”Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări” (2012); ”O scurtă istorie ilustrată a românilor” (2013) (apărută, în 2014, şi în traducere în limba engleză – ”A Brief Illustrated History of Romanians”).

Neagu Djuvara şi-a lansat, la 26 noiembrie 2011, în cadrul Târgului Gaudeamus, volumul “Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă”, considerat de către public ”Cea mai râvnită carte a Târgului”, iar la 10 mai 2012 a fost lansată la standul României de la Salonul Internaţional de Carte de la Torino traducerea în italiană a cărţii sale ”Între Orient şi Occident” (”Tra Oriente ed Occidente. Gli Stati Romeni agli inizi dell’epoca moderna”).

“În umbra civilizaţiei majore, înainte ca aceasta să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi cu nespusă intensitate. Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a înţelege nesfârşita disperare a acelora care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se veştejeşte pentru a nu mai renaşte, o mireasmă incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei”, notează Neagu Djuvara în cea de-a şasea ediţie a volumului “Civilizaţii şi tipare istorice”, lansată la 29 august 2014.

De asemenea, în prefaţa volumului ”Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848)”, ediţia a VIII-a, ilustrată, apărută în 2013 la Editura Humanitas, istoricul Neagu Djuvara scrie: ”Cititorul va descoperi, ca într-un jurnal ilustrat, peisaje din Orient şi din ţările române, chipuri de suverani, de domni şi de luptători, de boieri, târgoveţi şi de oameni simpli. Am nădejdea că armele, costumele şi giuvaierurile din secolele XVIII-XIX îi vor încânta privirea şi îl vor face să înţeleagă de ce călătorii străini nu conteneau să admire frumuseţea unor tărâmuri aflate între Orient şi Occident. Dar tot cititorul va judeca”.

La ediţia din 2010 a Târgului de Carte Bookfest a fost lansat volumul coordonat de Sandra Pralong ”De ce m-am întors în România”, în care se regăsesc şi texte semnate de Neagu Djuvara. În decembrie 2010, a apărut volumul ”Un secol cu Neagu Djuvara”, semnat de jurnalistul George Rădulescu, prefaţat de scriitorul Andrei Pleşu, postfaţa purtând semnătura lui Mihai-Răzvan Ungureanu. Neagu Djuvara se numără printre autorii celor 19 poveşti personale reunite în volumul “Bucureştiul meu”, apărut la Editura Humanitas şi lansat la 8 iulie 2016.

În 2006 Neagu Djuvara a fost decorat cu Ordinul Naţional ”Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce. În 2010 a fost decorat de către ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, cu ordinul Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer. La 9 august 2016 istoricului Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler.

La 30 octombrie 2012, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, iar la 5 decembrie 2012, titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost atribuit şi de către Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galaţi. I-a fost decernat Premiul de Excelenţă al celei de-a XVI-a ediţii a Galei Premiilor Radio România Cultural 2016. În octombrie 2016 i-a fost acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Iaşiului.

e-Cultura.info / Documentare. Ruxandra Bratu.


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Cântăreața Dida Drăgan împlinește 70 de ani

Cântăreața Dida Drăgan

Cântăreața Dida Drăgan

Cântăreața Dida Drăgan s-a născut la 14 septembrie 1947, la Găești, județul Dâmbovița. După terminarea liceului, a absolvit Școala Populară de Artă din București și cursul de perfecționare pentru soliști vocali de muzică ușoară, având-o îndrumătoare pe profesoara Florica Orăscu.

La Școala Populară de Artă a fost colegă cu Aura Urziceanu, Angela Similea, Mirabela Dauer, Olimpia Panciu, Ioan Luchian Mihalea și Mihai Constantinescu.

Debutul Didei Drăgan a venit în 1971, când a participat la concursul de interpretare București ’71 obținând premiul I, cu piesa “Vechiul pian” de Vasile V. Vasilache. În același an, a debutat și în Germania, după ce se întâlnise în România cu compozitorul Manfred Nichthke, care a ascultat o înregistrare cu Dida și i-a plăcut. Apoi i-a trimis din Germania o piesă compusă de Ghert Welkhich, pe care a orchestrat-o Petre Magdin și cu care Dida Drăgan a participat la concursul de la Halle, unde a urcat pe aceeași scenă cu nume mari ale muzicii internaționale: Karel Gott, Helena Vondrachkova, Alla Pugaciova, Marila Radovicz, Joseph Laufer, Frank Schobel. A cântat piesa ”Să nu-mi spui c-a trecut”, cu care a avut succes și ulterior a câștigat 20 de medalii de aur la diferite concursuri.

Anul următor, la Festivalul de la Mamaia, a obținut locul I la secțiunea Interpretare, potrivit volumului ”Meridianele cântecului” de Daniela Caraman Fotea, apărut la Editura Muzicală. Stilul său de interpretare și timbrul special au făcut-o să fie numită ”vocea de flacără” a muzicii românești.

Artista la Festivalul de la Mamaia, 1996

Tot în 1972 a făcut parte din echipa care a obținut Premiul special ”Cupa intercontinentală” la Knokke (Belgia). Doi ani mai târziu, la Dresda, a obținut premiul pentru cel mai bun solist al festivalului și premiul al III-lea pentru interpretarea piesei ”Ca-n poveste” de Petre Magdin. Tot în fosta R.D. Germană, Dida Drăgan a participat la peste 15 emisiuni ”Schlager Studio”. A înregistrat pentru casele de discuri Electrecord (discuri personale LP în 1986 și 1988), Balkanton (Bulgaria) și Amiga (R.D. Germană).

A efectuat numeroase turnee în țară și peste hotare: Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Japonia, URSS, R.D. Germană, R.F. Germania, Belgia, Danemarca, Japonia. La Tokyo, a fost finalistă la Festivalul Internațional al Cântecului cu piesa ”Sămânța nemuririi” de Radu Șerban.

În 1985, la Festivalul de la Mamaia, a obținut trofeul la secțiunea Creație cu piesa “Leagănul meu” de Horia Moculescu. A colaborat cu mulți compozitori — Liviu Tudan, Petre Magdin, Anton Șuteu, Adrian Ordean, Florin Ochescu, cu trupe ca Mondial, Romanticii, Roata, Sfinx, Monolit, Roșu și Negru.

În 1993 a participat la preselecția Eurovision alături de trupa Compact, cu piesa ” Nu pleca”, compusă de Adrian Ordean.

Dida Drăgan a primit Premiul Special la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, 2003

Între piesele de succes ale artistei se numără: ”Până-n cea din urmă zi” (Edmond Deda); ”Iubesc primăvara” (Dan Ștefănică); ”Visata mea iubire”, ”Planete”, ”Soarele zărilor” (Marius Țeicu); ”Atunci” (Mișu Iancu); ”Anilor”, ”Voi, anotimpuri”, ”Necuprins și cuprins”, ”Soare și flori”, “Trepte de lumină”, ”De ce taci?”, ”Străinul”, ”Chemarea anilor”, ”Drumul”, ”Glas de păduri”, ”Semn de întrebare”, ”Un fir de iarbă”, ”Cer de baladă” (Petre Magdin); ”Să ocrotim copacii înfloriți”, ”Să nu lovim nicicând un porumbel”, ”Deschideți poarta soarelui”, “Voi, oameni de mâine”, “Da, recunosc”, ”Drumul iubirii” (Anton Șuteu); “Dac-ai să vii”, ”O lacrimă de stea”, ”Poveste fără final”, ”Cu îngeri a nins”, “Nici chip, nici nume” (Liviu Tudan); ”Cer și pământ”, ”N-am să te-ntorc din drum”, “Nu vreau să te iert”, ”Zilele ce trec prin mine”, ”Drumul meu”, “Știu că vei pleca”, “Ai să mă pierzi” (Adrian Ordean), “Iertare”, “Legământ”, “Aur pe stradă”, “Ochii ploii”, “Cine crede în minuni?” (Florin Ochescu).

Alți compozitori cu care a colaborat: ”Reaprindeți candela” (Ion Aldea Teodorovici), “Viața unui vis” (Sorin Chifiriuc), “Seara unui vis” (Dani Constantin), “Arde și doare” (Dragoș Docan), ”Stau pe o margine de lună” (Adrian Enescu), “Corabie plutitoare, Pământul” (Cornel Fugaru), ”Să mă iubești!” (Mihai Pocorschi).

Dida Drăgan i-a înmânat chitaristului american Steve Vai Premiul de excelență pentru întreaga carieră, la Gala Laureaților celei de-a XVII-a ediții a Festivalului Internațional ”Cerbul de Aur”, 2009

A avut mare succes cu preluări ale unor piese cunoscute din repertoriul unor trupe de succes — “Nu te mint” (Free), “Întrebare” (John Lennon), “Dacă pleci acum” (Ray Charles), “Clipele” (Fogerty), “Ca-ntr-un vis” (Heart), “Cu tine” (Smokie), “Iubirea noastră” (Frank Sinatra), “Născută sunt să cânt” (Spandau Ballet), “O clipă cât o viață” (Tina Turner), “Rug aprins” (Heart), “Singurătate” (Heart), “Te caut iar” (Heart), “Unde ai plecat?” (Whitesnake).

În 2003, a primit, în cadrul Festivalului de la Mamaia, Diploma de Excelență pentru întreaga activitate din partea Consiliului Județean Constanța.

Între albumele lansate de artistă se numără ”Dida Drăgan” (1984), ”Deschideți poarta soarelui” (1987), ”O lacrimă de stea” (1997), ”Pentru buni și pentru răi” (2001), ”Mi-e dor de ochii tăi” (2002).

De câtva timp, Dida Drăgan colaborează cu casa de discuri OVO Music a lui Ovidiu Komornyik.

e-Cultura.info/ Documentare. Marina Bădulescu.


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Sabin Bălașa

 Pictorul Sabin Bălașa

Pictorul Sabin Bălașa

Sabin Bălașa, exponent al ”romantismului cosmic”, așa cum singur s-a definit, s-a născut în localitatea Dobriceni, județul Olt, la 17 iunie 1932.

A absolvit Academia de Arte Frumoase din București (1955) și și-a completat educația efectuând o serie de specializări la Academiile din Sienna și din Perugia, Italia, se menționează în volumul ”Whos Who în România 2002” (Pegasus Press, București, 2002).

Din 1955 a început să participe la anuale de stat și la manifestări de artă românească peste hotare, potrivit ”Dicționarului artiștilor români contemporani” (Ed. Meridiane, 1976): Moscova (1958); Varșovia (1955 — Festivalul mondial al tineretului); Paris (1961 — Bienala tineretului), Damasc, Alexandria; Torino, Roma, Titograd (1965, 1969, 1970); Cagnes sur Mer (1970 — Festival internațional de pictură); Tel Aviv (1972); Sofia (1974).

A avut expoziții personale atât în țară (Cluj Napoca — 1980, București — 1982, 1992) cât și peste hotare (Roma — 1978, 1980; Stockholm — 1982; Kerkera, Grecia — 1985; Moscova, Tbilisi, Georgia — 1988; Israel — 1994), potrivit ”Whos Who în România 2002” (Pegasus Press, București, 2002).

I-au fost decernate de-a lungul timpului numeroase titluri, premii, între care: Medalia de Aur la Concursul European de Pictură (Pescara, Italia—1965), Medalia de Aur, Accademia d’Italia (Salsomaggiore, Italia — 1980), Diploma de Maestro di Pittura ”Honoris Causa” și ”Statue of Victory”, Premiul pentru Cultură (Salsomaggiore, Italia — 1983), Cavaler al Artelor, Accademia Bedriacense (Calvatone, Italia — 1985), Palma d’Oro d’Europa, Accademia Europa (Italia, 1986), Doctor Onorific, University Foundation, the Marquis Giuseppe Sciluna (SUA, 1988), Medalia de bronz ”A. Einstein”, International Academy Foundation (SUA — 1989).

Pe lângă pictura de șevalet, artistul a realizat numeroase lucrări de pictură murală. Renumitele compoziții care împodobesc Sala Pașilor Pierduți din cadrul Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, intitulate ”Elogiul tinereții”, sunt în număr de 19 și acoperă aproximativ 300 metri pătrați, potrivit www.uaic. Picturile au fost realizate între anii 1968-1978 și reflectă sufletul, tinerețea, istoria și poezia poporului român. Printre lucrările din Sala Pașilor Pierduți se află: „Aspirație”, „Amfiteatru”, „Generații”, „Triumful vieții”, „Dezastrul atomic”, „Icar”, „Prometeu”, „Exodul spre lumină”, „Ștefan cel Mare”, „Moldova” și „Luceafărul” (pictură triptică).

La Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galați se află picturile intitulate ”Războinicii” și ”Hora”, potrivit http://100.ase.ro/pdf/palat_ase.pdf; la fostul Hotel București (astăzi Raddison Blue) se află celebra frescă ”Nunta Cosmică” (realizată în 1982, bucăți afectate de renovarea hotelului fiind restaurate de fiul artistului, pictorul Tudor Bălașa în 2010); ”Geneză” și ”Feerie” din Sala de lectură ”Victor Slăvescu” din cadrul Academiei de Studii Economice din București (realizate 2005-2006), ce acoperă o suprafață de 57,7 metri pătrați, potrivit http://100.ase.ro/pdf/palat_ase.pdf.

Lucrările sale se găsesc în muzee și în colecții private din Italia, Franța, Suedia, Germania, SUA, Israel, Norvegia, Canada, Australia.

Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale, se află: „Tinerețe”, „Solemnitate”, „Orgoliul”, „Exodus”, „Luntrașul”, „Luceafărul”, „Himera”, „Miracol”, „Seniorii”, „Atlantida”, „Dimineața planetei”, „Comete”, „Icarus”, ”Melcii astrali”, ”Lacul misterelor”, ”Alai lunar”, ”Ultimii oameni”, ”Fiicele Terrei”, ”Vedere prin fereastra atelierului”, ”Oamenii fiară”.

Artist complex, cu o operă extrem de densă, cu o coloristică originală și o imagistică deosebită, Sabin Bălașa a fost deopotrivă regizor de filme de animație și scriitor. Dintre filmele sale amintim: ”Picătura” (1966, Premiul Pelicanul de Argint, Mamaia), ”Orașul” (1967), ”Valul” (1968, Premiul Pelicanul de Argint, Mamaia), ”Pasărea Phoenix” (1968), ”Fascinație” (1969), ”Întoarcere în viitor” (1971), ”Galaxia” (1973, Premiul pentru plastica filmului, ACIN), ”Exodul spre lumină” (1979, Premiul pentru plastica filmului, ACIN), potrivit http://aarc.ro/.

Ca scriitor a publicat ”Deșertul albastru” (1996) și „Exodul spre lumină” (2002), romane ușor suprarealiste, confesive, pe tema existenței artistului în lume.

A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al Uniunii Cineaștilor.

La 5 decembrie 2002, la Iași a fost vernisată o nouă pictură murală realizată de artist la Universitatea ”Al. I. Cuza”. Lucrarea intitulată ”Galaxia Iubirii” este amplasată în Aula ”Mihai Eminescu” și are o suprafață de 50 metri pătrați. Pictura murală a fost realizată împreună cu pictorul Tudor Bălașa, fiul artistului, reprezentând un efort de concepție laborios și de tehnici speciale de execuție.

Ultimele expoziții personale au avut loc la 21 iunie 2002, în Sala Pașilor Pierduți a Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, și la 28 octombrie 2005, când a expus la Cercul Militar din București. Cu acest prilej, criticul de artă Jean Valentin Ciucă a declarat că ”tablourile lui Sabin Bălașa nu sunt altceva decât revelații bazate pe miracolul realității, adevărate aventuri ale spiritului”. La rândul său, maestrul Bălașa a mărturisit că pentru el arta este o viziune, un act de generozitate și o mare putere de a iubi. ”În viață, la fel ca și în artă, îmi urmez propriul drum, îmi perpetuez visul și îi ajut pe alții să și-l descopere pe al lor. Trăiesc pentru a crea. Arta mea este energie pozitivă”, declara artistul.

Pictorul Sabin Bălașa a fost operat, pe 7 februarie 2008, de o tumoare gigant, la Clinica de micro-chirurgie cardio-vasculară a Spitalului Clinic Județean de Urgență din Constanța. La 4 martie a fost internat la Clinica de Chirurgie a Spitalului Clinic „Sfânta Maria” diagnosticul fiind acela de neoplasm cu punct de plecare pleuro-pulmonar cu metastaze. Renumitul pictor Sabin Bălașa a murit la 1 aprilie 2008 și a fost înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iași, oraș de care marele artist s-a simțit întotdeauna legat sufletește, prin lucrările de artă create aici și dăruite municipalității.

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Ion Heliade-Rădulescu

Ion Heliade-Rădulescu

Ion Heliade-Rădulescu

Scriitorul, filologul și omul politic Ion Heliade-Rădulescu, membru fondator și primul președinte al Societății Academice Române, s-a născut la 6 ianuarie 1802, la Târgoviște.

A urmat cursurile Academiei Domnești de la Schitu Măgureanu și ale școlii românești de la ”Sf. Sava”, potrivit Dicționarului ”Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003).
A fost profesor și conducător al Colegiului ”Sf. Sava” din București (1822-1827), predând româna și matematica. A participat la pregătirea Revoluției de la 1848 din Țara Românească, fiind primul autor al manifestului-program „Proclamația de la Islaz”. A făcut parte din guvernul provizoriu, după care a plecat din țară, întorcându-se din exil de-abia în anul 1859.

S-a numărat printre membri activi ai Societății literare, începând cu anul 1827, și cei ai Societății filarmonice, din 1833, conform ”Dicționarului scriitorilor români” (Editura Fundației Culturale Române, București, 1998).

A condus ”Societatea de literatură, declamațiune și muzică vocală”, a pus bazele unui așezământ tipografic și editorial, a editat primul ziar apărut în Țara Românească, intitulat ”Curierul Românesc”, 1829. Totodată, a înființat și condus ”Gazeta Teatrului Național” (1835-1836, continuată de ”Curier de ambe sexe”, 1836-1848), ”Muzeul Național”, ”Conservatorul”, ”Legalitatea”.

A fost primul director al ”Monitorului Oficial” al României, publicație care a apărut la 8/20 decembrie 1832, sub titlul ”Buletin. Gazetă administrativă”.

Ion Heliade-Rădulescu a scris numeroase lucrări referitoare la reforma limbii, printre care ”Gramatica românească”, 1823; ”Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului românilor”, 1832; ”Paralelism între limba română și italiană”, 1840.

Primele creații literare le-a adunat în volumul ”Culegere din scrierile lui I. Eliade de proze și de poezie” (1836). A evoluat sub influența romantismului, oferind literaturii române capodopera ”Zburătorul’ (scrisă în 1843), a cultivat epopeea (”Michaida”, ”Anatolida sau omul și forțele”), poezia preromantică (”O noapte pe ruinele Târgoviștei”), elegia (”Dragele mele umbre”), poemul de sugestie autobiografică (”Visul”, ”Serafimul și heruvimul”), satira și fabula politică (”Muștele și albinele”). A scris și proză satirică (”Cuconița Drăgana”, ”Domnul Sarsailă autorul”).

Preocupările sale filosofice și religioase s-au concretizat în lucrările ”Biblicele sau Notițe istorice, filosofice, religioase și politice asupra Bibliei” (1858), ”Echilibru între antitezi sau Spiritul și materia” (1869). A tradus din Byron, Dante, Goethe, Lamartine.

La 22 iunie 1867, a devenit membru fondator al Societății Academice Române. În intervalul 31 august 1867 și 1 august 1870, a fost președinte al Societății Academice Române.

A murit la 27 aprilie 1872.

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Ștefan Augustin Doinaș

Ștefan Augustin Doinaș

Ștefan Augustin Doinaș

Scriitorul Ștefan Augustin Doinaș (nume real Ștefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922, în localitatea Caporal Alexa, județul Arad.

Poet, eseist, traducător, deținut politic, academician, și politician român, senator în legislatura 1992-1996, ales în municipiul București pe listele partidului Partidului Alianța Civică. Senatorul Ștefan Popa l-a înlocuit pe senatorul René-Radu Policrat de la data de 22 februarie 1993.

A studiat la Liceul ”Moise Nicoară” din Arad, pe care l-a absolvit în 1941), și la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, absolvită în 1948. A făcut parte din Cercul Literar de la Sibiu, fiind unul dintre semnatarii Manifestului Cercului Literar, publicat în ziarul ”Viața” (1943).

Încă din liceu, Ștefan Augustin Doinaș citește poezie ( Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, dar și Tudor Arghezi, Ion Barbu, Stephane Mallarmé, Paul Valéry) și critică de poezie (“mențiunile critice ale lui Perpessicius… … alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu”).

A debutat cu o poezie în ”Jurnalul literar” (1939). A fost redactor Ia revista ”Teatrul” (1956-1957), corector la revista ”Lumea” (1963-1966); redactor la revista ”Secolul 20” (din 1969), devenind, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei, apoi președintele fundației cu același nume, care s-a transformat în ”Secolul 21”.
Debutul editorial a fost în 1964, cu volumul de poeme ”Cartea mareelor”, conform biografiei publicate în ”Dicționarul scriitorilor români”, vol. 2, Editura Fundației Culturale Române, 1998, autori M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu.

Din volumele de poezii publicate de Ștefan Augustin Doinaș amintim: ”Omul cu compasul” (1966), ”Seminția lui Laokoon” (1967), ”Ipostaze” (1968), ”Alter ego” (1970), ”Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte” (1972), ”Versuri” (1972, 1973), ”Cai în ploaie” (1974), ”Papirus” (1974), ”Anotimpul discret” (1975), ”Alfabet poetic” (1978), ”Locuiesc într-o inimă” (1978), ”Hesperia” (1979), ”Poeme” (1983), ”Vînătoare cu șoim” (1985), ”Foamea de Unu” (1987), ”Interiorul unui poem” (1990), ”Arie și ecou” (1991), ”Lamentații” (1993), ”Aventurile lui Proteu” (1995), ”Alexandru refuzând apa”. De asemenea, a publicat volume de eseuri și critică literară — ”Lampa lui Diogene” (1970), ”Poezie și modă poetică” (1972), ”Orfeu și tentația realului” (1974), ”Lectura poeziei” (1980), ”Măștile adevărului poetic” (1992), ”Poeți români” (1999), precum și volume de traduceri din opera unor mari scriitori străini — Goethe, Holderlin, Mallarme, Paul Valery.

Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în limba română, este ”Mistrețul cu colți de argint”. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.

A primit numeroase premii pentru creația sa literară — Premiul ”M. Eminescu” al Academiei (1968); Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1970), Premiul Uniunii Scriitorilor (1975, 1979), Premiul special al Uniunii Scriitorilor (1982).

Arestat la 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare “pentru omisiune de denunț”. (“…în redacția revistei Teatru – unde mă aflam cu I. D. Sîrbu – a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe… După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! […] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.”)

La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivașcu îl angajează la revista Lumea.

Din 1969 începe să lucreze în redacția revistei Secolul XX (al cărei redactor-șef va deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei Secolul XX, apoi președintele fundației cu același nume, care s-a transformat în Secolul 21. Publică numeroase cărți – de poezie, de critică literară – și traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ținută intelectuală și printr-o atitudine demnă în raport cu autoritățile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.

A devenit, în 1992, membru al Academiei Române. În 1997, a primit titlul de cetățean de onoare al Aradului, iar în 2001 pe cel de Doctor Honoris Causa al Universității “Aurel Vlaicu” din Arad.

Într-o confesiune publicată în ”Revista de istorie și teorie literară” (1985), Doinaș spunea că ”scrisul reprezintă în primul rând o etică inflexibilă, apoi o provocare a superiorității din om (fiindcă opera nu admite concesii, ea trebuie ‘asumată total și ridicată la nivelul unei perfecte conștiințe de sine’) și în cele din urmă o înălțare deasupra vicisitudinilor de moment ale contingentului”. El adăuga că ”opera-model e un fel de pariu care stârnește propria noastră valoare latentă”, precizează ”Dicționarul scriitorilor români”, vol. 2.

Doinaș afirma că poezia ”nu se poate naște decât dintr-un spațiu filtrat prin cultură, fiind, prin definiție, arta unui fapt de construcție, poetul însuși nefăcând altceva decât să ‘traducă’ într-un nou limbaj, propriu, ritmul interior al unui text preexistent”.

În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, a debutat ca prozator, cu volumul ”T de la Trezor”. A murit la 25 mai 2002.

Imediat după moartea sa, soția sa, fostă prim balerină a Operei Române, Irinel Liciu, se sinucide. Cercetări recente efectuate de un grup de cercetători ai Consililui National de Studiere al Arhivelor Securitatii (CNSAS) indică faptul că în perioada detenției a devenit informator al Securității statului.

e-Cultura.info / Auror. Marina Bădulescu


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Pascal Bentoiu

Pascal Bentoiu

Pascal Bentoiu

Pascal Bentoiu, unul dintre cei mai importanți muzicologi și compozitori români ai secolului al XX-lea, s-a născut la 22 aprilie 1927, în București.

A studiat compoziția în particular cu Mihail Jora. A urmat studii gimnaziale și liceale la Colegiul Național ”Sf. Sava” (1937-1945), apoi a frecventat Facultatea de Drept din București (1945-1947), potrivit volumului ”Dicționar mari muzicieni” (2006). A făcut studii muzicale în particular, avându-i ca profesori pe Vasile Filip (vioară), Teofil Demetriescu (pian), Faust Nicolescu (teorie-solfegii) și Mihail Jora (armonie, contrapunct, fugă, orchestrație, compoziție).

Fiu al prestigiosului avocat Aurelian Bentoiu, fost ministru al Justiției (1940), care a fost arestat și a murit, apoi, în închisorile comuniste, Pascal Bentoiu a fost marginalizat la începutul carierei sale artistice. A început ca cercetător (1945-1947) la Institutul de folclor și, cu mari greutăți, și-a început, mai târziu, activitatea în cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. A fost primul președinte al acesteia după 1989, între 1990-1992.

După o perioadă în care a activat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București (1953-1956), Pascal Bentoiu s-a dedicat în întregime vocației de compozitor. Activitatea sa muzicologică a început din 1954. A realizat studii asupra folclorului românesc, care au fost publicate în patru volume, preocuparea fundamentală constituind-o estetica muzicală: ”Imagine și sens” (București, 1971; tradusă în limba franceză în 1979); ”Deschideri spre lumea muzicii” (București, 1973); ”Gândirea muzicală” (București, 1975) și ”Capodopere enesciene” (București, 1984), un volum în care analizează toate lucrările cu nr. de opus ale lui George Enescu, tradus în limba engleză și germană, devenind lucrări muzicologice de referință în literatura internațională de specialitate. A publicat și ”Breviar enescian” (2005) și ”Opt simfonii și un poem” (2007).

Compozitorul a evoluat gradual și continuu, parcurgând drumul de la limbajul relativ simplu la cel ultracomplex, de la tonal către modal, de la formele tradiționale la alcătuiri mai complicate, integral inventate. Activitatea sa, în funcție de preferința pentru unele genuri, poate fi periodizată astfel: perioada 1948-1963, când a scris primele trei concerte instrumentale, circa 20 de lieduri, două sonate și o serie de lucrări programatice; etapa 1963-1969, dominată de cele trei opere — ”Amorul doctor”, ”Jertfirea Ifigeniei” și ”Hamlet”, iar după 1970 se situează ultimele șapte simfonii și ultimele cinci cvartete.

Exeget al creației enesciene, Pascal Bentoiu este totodată cel care a orchestrat partiturile Simfoniilor a IV-a și a V-a de George Enescu, care au rămas neterminate. Acestea au fost prezentate publicului în cadrul Festivalului ”George Enescu”, ediția 1998, în interpretarea aceleiași orchestre și avându-i ca dirijori pe Corneliu Dumbrăveanu (Simfonia a IV-a) și Horia Andreescu (Simfonia a V-a). La aceasta din urmă, partea corală a fost susținută de Corul de Femei Radio, dirijat de Aurel Grigoraș și avându-l ca solist pe tenorul Florin Diaconescu. De asemenea, a reconstituit după schițe poemul vocal-simfonic ”Isis”, de George Enescu.

Pascal Bentoiu (stg), compozitor și Viorel Cosma (dr), critic muzical; adunarea solemnă “50 de ani de la moartea lui George Enescu”, organizată de Academia Română și Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România

Dintre principalele sale creații, conform volumului ”Dicționar mari muzicieni” (2006), amintim: ”Amorul doctor” (op. 15, 1964; operă comică într-un act, libretul de Pascal Bentoiu după piesa lui Moliere, premiera la Opera Română din București, 23 decembrie 1966); ”Jertfirea Ifigeniei” (op. 17, 1968; operă radiofonică, libretul de Alexandru Pop și Pascal Bentoiu după piesa lui Euripide); ”Hamlet” (op. 18, 1969, operă în două acte, libretul de Pascal Bentoiu după piesa lui William Shakespeare); opt simfonii (I, 1965; a II-a, 1974; a IV-a, 1976; a V-a, 1978; a VI-a, 1979; a VII-a, Culori, 1985; a VIII-a, Volume, 1986; a IX-a, Imagini, 1987); patru concerte instrumentale, dintre care două pentru pian, unu pentru vioară, unu pentru violoncel (1954-1989); șase cvartete de coarde (Cvartetul nr. 1 op. 3, 1953; Cvartetul nr. 2 al ”Consonanțelor” op. 19, 1973; patru cvartete op. 27, 1980-1982); poemele simfonice ”Luceafărul” (1957) și ”Eminesciana” (1973); circa 30 de lieduri pentru voce și pian, pe versuri ale unor poeți români; sonate, suite orchestrale, peste 25 de partituri de muzică de scenă. Pascal Bentoiu a orchestrat, pe lângă cele două simfonii, și ”Șase cântece și o rumbă op. 12”, de Mihail Jora. A compus și muzică de film: ”Cinci oameni la drum” (1962), în regia lui Mihai Bucur și Gabriel Bartha.

În calitate de muzicolog, Pascal Bentoiu a scris mai multe cărți, a publicat zeci de articole și studii în revistele de specialitate, a participat la sute de emisiuni de radio și de televiziune. A susținut zeci de conferințe, prelegeri, cursuri de măiestrie în țară și în străinătate. A făcut parte din jurii naționale de concursuri muzicale și a realizat, culegeri de folclor și transcrieri.

Muzica sa este lirică și colorată, se inspiră din resursele folclorului românesc, precum și din muzica serială și din alte tehnici contemporane. Este un compozitor cu un limbaj rafinat, modern, dar axat pe valorile expresivității muzicii, având tangențe cu neoromantismul. Pascal Bentoiu explorează zonele tonalului, modalului, se bazează pe rigoarea construcției, uneori pe idei programatice. Multe dintre lucrările sale se grupează în cicluri (Cvartetele de coarde nr. 3–6, Simfoniile nr. 6-8).

Bentoiu a compus trei opere, opt simfonii, patru concerte, șase cvartete de coarde, precum și sonate și șase cicluri de melodii. Opera sa Hamlet, terminată în 1974, a fost premiată pe plan internațional și a fost reprezentată în premieră mondială în Franța, la Marsilia. Opera Amorul doctor beneficiază de o înregistrare specială realizată de Radio BBC 3 și de Radio ORTF Paris. Opera Jertfirea Ifigeniei a fost prima creație din categoria opere radiofonice scrisă de un român și a primit Premiul “Italia” al Radiodifuziunii italiene. Trilogia simfoniilor Culori, Imagini și Volume relaționează muzica cu celelalte arte, respectiv pictura, arhitectura și literatura.

Extraordinara sa activitate de compozitor și muzicolog a fost distinsă cu numeroase premii, printre care: Premiul de Stat (1964), Premiul internațional Italia al Radioteleviziunii Italiene (RAI) pentru opera radiofonică ”Jertfirea Ifigeniei” (Roma, 1968), Ordinul Meritul Cultural, cls. III-a (1969, 1971), Premiul internațional ”Guido Valcarenghi” pentru ”Hamlet” (Roma, 1970), premiile Academiei Române (compoziție în 1974, muzicologie în 1987) și premiile Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pentru compoziție sau muzicologie (1971, 1975, 1978, 1979, 1980, 1983, 1985, 1987), Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pentru întreaga activitate (1992), titlurile de Doctor Honoris Causa al Universității de Muzică din București (1995), Academia de Muzică ”Gh. Dima” din Cluj (2001), Central College din Pella (Iowa, SUA, 2001) și Universitatea de Artă ”George Enescu” din Iași (2004), arată sursa menționată mai sus. În 2005, Revista ”Actualitatea Muzicală” i-a decernat lui Pascal Bentoiu, Premiul ”Eminesciana”, care a răsplătit, astfel, munca de repunere în circulație a unor pagini enesciene, rămase, dintr-un motiv sau altul, uitate sau neterminate, cum a fost cazul Simfoniilor a IV-a sau a V-a sau a poemului simfonic ”Isis” de George Enescu.

I-au fost decernate distincțiile Ordinul Național ‘Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer (2000) și Steaua României în grad de Mare Ofițer (2007).

Compozitorul și muzicologul Pascal Bentoiu a murit la 21 februarie 2016, la vârsta de 88 de ani.

e-Cultura.info / Auror.Irina Andreea


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Scriitoarea Ana Blandiana

Scriitoarea Ana Blandiana

Scriitoarea Ana Blandiana

Ana Blandiana (Otilia Valeria Rusan), s-a născut 25 martie 1942, Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944, familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea.

După instaurarea regimului comunist în România, preotul Coman a fost arestat ca “dușman al poporului”. Ca fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj.

Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba. După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.

Autoare a 26 de cărți publicate în română și a 60 de volume apărute în 26 de limbi și luptătoare pentru libertate civică din România. Înainte de Revoluția din 1989, i s-a luat în trei rânduri (1959-1964, 1985, 1988-1989) dreptul de a publica, iar în ultimii doi ani numele ei a fost interzis și cărțile i-au fost scoase și din biblioteci. Inainte de a deveni poetă a lucrat pe un șantier de construcții, deoarece a fost persecutată de regimul comunist, tatăl ei fiind declarat chiabur. Cenzura nu a admis faptul că ea a publicat o carte de poezii despre motanul Arpagic, interpretat de cititori drept o aluzie la Nicolae Ceaușescu.

Poeziile ei interzise au fost difuzate în mii de exemplare, scrise de mână de cititori (singurul samizdat românesc) și au fost traduse în numeroase limbi, ca dovadă a cenzurii din România. Importanta revistă londoneză Index of Censorship i-a dedicat un număr special.

În luna mai 1990 a reînființat Centrul PEN din România, pe care l-a condus până în 2004. În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (președinte între 1991-2002). În ianuarie 1993 a fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet, iar în aprilie 1995, a Academiei Civice, pe care le conduce de la începuturi până în prezent.

Este membru corespondent al Academiei Române (din 2016).

Scriitoarea Ana Blandiana a fost recompensata cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, 1982; Premiul Internațional “Gottfried von Herder”, Viena, 1982; Premiul Național de Poezie, 1997; Premiul “Opera Omnia”, 2001; Premiul Internațional “Vilenica”, 2002;

În martie 2016 a primit Premiul „Poetul European al Libertății”, pentru volumul Patria mea A4, care a apărut în traducere poloneză în ianuarie 2016. Decernarea premiului a avut loc în cadrul ediției a 4-a din cadrul concursului cu același nume, organizat la Gdansk, în Polonia.

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei – VIDEO

ASR Regele Mihai I al României

ASR Regele Mihai I al României

Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei s-a nascut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. Este fiul legitim al Regelui Carol al II-lea si al Reginei-mama Elena. În perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II lea, primeşte cu titlul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30decembrie 1947. Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii și văr de gradul trei al reginei Elisabeta a-II-a.

Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viață din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. Din 1941, regele Mihai este mareşal al României.


Sursa. Mediafax


Prima domnie a MS Regelui Mihai I a inceput in 1927, dupa moartea bunicului Sau, Regele Ferdinand I. Regele-copil a fost tutelat de o Regenta condusa de unchiul Sau, Principele Nicolae al Romaniei.Dupa venirea pe Tron a Regelui Carol al II-lea, in iunie 1930 si dupa plecarea Reginei-mama in exil, Regele Mihai a ramas in grija tatalui Sau, devenind din ce in ce mai inchis in sine si mai ganditor. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. In urma abdicarii tatalui Sau, la 6 septembrie 1940, a redevenit Regele Mihai I.

In timpul razboiului, Regele i-a imbarbatat pe ostasii romani care au luptat pentru reintregirea tarii, prin recuperarea Basarabiei ocupate de sovietici. Nu a fost, insa, de acord cu depasirea liniei Nistrului si cu inaintarea Armatei Romane in interiorul URSS, alaturi de armatele Germaniei naziste. In ciuda refuzului Maresalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotarat trecerea Romaniei in tabara aliatilor sai traditionali. Acest act de curaj a scurtat razboiul cu 6 luni si a crutat vietile a sute de mii de oameni.

Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurarii autoritatilor comuniste (greva regala fiind apogeul acestor incercari). In cele din urma, a fost obligat sa abdice, la 30 decembrie 1947, sub amenintarea uciderii, in caz de refuz, a 1000 de tineri detinuti de comunisti. Actul abdicarii, semnat sub amenintare, este ilegal si lovit de nulitate. Mai mult, actul nu a fost niciodata sanctionat de Parlamentul Romaniei.

Exilul MS Regelui Mihai si al Reginei Ana a inceput odata cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit, pana la sfarsitul anului 1948, la Vila Sparta, locuinta Reginei-mama Elena. Din 1949, Regele Mihai si Regina Ana s-au mutat la Lausanne si apoi in Anglia, unde au locuit pana in 1956.

În noiembrie 1947 Regele  Mihai călătoreşte la Londra la nunta viitoarei regineElisabeta a-II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Se stabilesc după mai multe peregrinări la  Versoix, în Elveţia. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria.Familia Regala s-a intors in Elvetia in 1956.  Aici a locuit peste patruzeci si cinci de ani.

In anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu “Lear”, iar un an mai tarziu a infiintat o companie de electronica si de mecanisme automate, denumita METRAVEL, pe care a vandut-o cinci ani mai tarziu.

Din biroul sau de la Versoix si, incepand cu 2001, din cel de la Bucuresti, Regele Mihai a militat pentru interesele Romaniei si pentru eliberarea acesteia de sub dictatura comunista si, dupa 1989, pentru intrarea Romaniei in NATO si in Uniunea Europeana. Majestatea Sa a incurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piata, pastrarea culturii nationale, respectarea adevarului istoric, respectarea si garantarea proprietatii private, consolidarea statului de drept si a democratiei in tara noastra.

MS Regele Mihai si MS Regina Ana locuiesc, din 2004, la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si in functie de angajamentele Lor publice, Majestatile Lor aleg sa fie  alaturi de cei dragi fie la Castelul de la Savarsin, fie la Palatul Elisabeta din Bucuresti.

 e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

Ana de Bourbon-Parma – fişă biografica

Ana de Bourbon-Parma

Ana de Bourbon-Parma

În ziua de 1 august 2016, potrivit site-ului oficial al Casei Regale, regina Ana a încetat din viață.

Ana de Bourbon-Parma s-a născut la 18 septembrie 1923, la Paris și a fost fiica principelui René de Bourbon-Parma și a principesei Margareta a Danemarcei.

A copilărit în Franța, dar în 1939, după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, și-a urmat familia în Spania și, ulterior, în Statele Unite ale Americii, unde a urmat o școală de artă, la New York. În paralel, pentru a-și putea câștiga existența, a lucrat ca vânzătoare la magazinul universal Macy’s.

În 1943, Ana de Bourbon-Parma s-a înrolat ca voluntar în armata franceză, dovedind, încă de atunci, o tenacitate rar întâlnită, care a ajutat-o să treacă peste perioadele grele pe care destinul și istoria i le-a hărăzit. A participat la operațiunile militare din Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg și Germania. A ajuns mai apoi la gradul de caporal, iar la sfârșitul războiului a fost avansată în gradul de locotenent și a primit ”Crucea de Război” a Franței.

L-a cunoscut pe regele Mihai I al României la Londra, în noiembrie 1947. După doar o săptămână, regele i-a cerut mâna. S-au căsătorit la 10 iunie 1948, în Atena, la Palatul Regal, la ceremonie participând întreaga Casă Regală a Greciei și membrii ai familiilor Hesse și Hanovra. Căsătoria a fost oficiată de Mitropolitul primat al Bisericii Elene, Înalt Preasfințitul Damaskinos, Arhiepiscopul Atenei și al întregii Grecii.

După nuntă, a început exilul regelui Mihai și al soției sale. Au locuit, până la sfârșitul anului 1948, la Vila Sparta, locuința reginei-mamă Elena. Majestățile Lor s-au mutat la Lausanne, în 1949, iar, mai târziu, în Anglia, unde au locuit până în 1956, când s-au întors în Elveția. S-au stabilit la Versoix, unde au locuit peste patruzeci și cinci de ani. În 2004, s-au mutat la Aubonne.

De marile sărbători creștine și în funcție de angajamentele publice, Majestățile Lor se aflau fie la Castelul de la Săvârșin, fie la Palatul Elisabeta din București. Regele Mihai și regina Ana au cinci fiice, Altețele Lor Regale principesa moștenitoare Margareta (n. 1949), principesa Elena (n. 1950), principesa Irina (n. 1953), principesa Sofia (n. 1957) și principesa Maria (n. 1964).

La 10 iunie 2008, regina Ana și regele Mihai au sărbătorit ”Nunta de diamant”, după 60 de ani de căsnicie. La 10 iunie 2013, Majestățile Lor au sărbătorit 65 de ani de căsătorie, devenind, astfel, primii din întreaga istorie a regilor României care au sărbătorit vreodată ”Nunta de Safir”.

e-Cultura.info


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.
URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER




  
  • CATEGORII

  •   
                                                                                  Carte   Audiobook   Arte vizuale   Cronică de teatru   Teateru-Film   Muzică-Dans   Etnografie   Târguri și expiziții   Istorie   Cetăți și castele                                                                                   Spiritualitate   Cuvinte ale ierarhilor   Articole Externe   Știință   Interviu   Documentar    Personalități culturale   Actualitate culturală                                                                               Emisiuni   Live

     
        
  • DESPRE

  •   
                                                                                 Despre   Termeni și condiții   Cod de conduită   Politică de cookkie   Kit de presă   Hartă site   Portofoliu   Susține site-ul   Contact

     
     
  •  

     

    © 2020 e-Cultura.info. Toate drepturile rezervate.

    Site premiat în cadrul festivalului Simfest



    Conținutul acestului site se supune legii dreptului de autor. Este interzisă republicare, redistribuirea, publicarea în eter sau pe alte site-uri fără un acord prealabil.



                                                                                                                                                    

  • Centrul de preferințe pentru confidențialitate

    carte

    “Cookie”-urile au rolul de a facilita accesul si livrarea serviciilor folosite de utilizator de internet, precum personalizarea anumitor setari (limba, tara, preturi afisante in moneda nationala. “Cookie”-urile, pe baza informatiilor pe care le aduna despre utilizatori, ii ajuta pe detinatorii de site-uri sa isi eficientizeze produsul astfel incat acesta sa fie cat mai usor accesat de catre utilizatori, de asemenea cresc gradul de eficienta a publicitatii online si nu in ultimul rand pot permite aplicatiilor multimedia sau de alt tip de pe alte site-uri sa fie incluse intr-un anumit sote pentru a face navigarea mai utila.

    “Cookie”-urile au rolul de a facilita accesul si livrarea serviciilor folosite de utilizator de internet, precum personalizarea anumitor setari (limba, tara, preturi afisante in moneda nationala. “Cookie”-urile, pe baza informatiilor pe care le aduna despre utilizatori, ii ajuta pe detinatorii de site-uri sa isi eficientizeze produsul astfel incat acesta sa fie cat mai usor accesat de catre utilizatori, de asemenea cresc gradul de eficienta a publicitatii online si nu in ultimul rand pot permite aplicatiilor multimedia sau de alt tip de pe alte site-uri sa fie incluse intr-un anumit sote pentru a face navigarea mai utila.