fbpx

                                                                             pictogramae

Vlad Rădescu: Pot să includ Bucureștiul în familia mea; aparțin orașului și el îmi aparține

Foto: (c) Cristian NISTOR

Foto: (c) Cristian NISTOR

Actorul Vlad Rădescu spune, într-un interviu  în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI’‘, că iubește orașul și se simte atașat de aceste locuri. ”Aparțin Bucureștiului și Bucureștiul îmi aparține, îl consider ca fiind al meu”, afirmă Vlad Rădescu.

Acesta consideră Capitala un oraș viu, divers. ”Bucureștiul este un oraș altfel, (…) are un farmec al începutului de secol”, este de părere actorul.

Reporter: Sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest oraș?

Vlad Rădescu: Atâția ani înseamnă că pot să includ Bucureștiul în familia mea. Bucureștiul depinde de unde-l privești, de aproape sau de departe. De aproape îl poți vedea și prin prisma copilăriei și adolescenței, mai de departe îl vezi prin prisma înțelepciunii maturității. Este un oraș greu de înțeles, după părerea mea. Cred că de fapt este un oraș înfrânt, un oraș care n-a avut parte — în ciuda numelui lui care face parte din familia de cuvinte a ‘bucuriei’ — de multe victorii, este un oraș care a fost înfrânt cu niște ani în urmă când a fost distrus practic, hardcore-ul lui a fost grav afectat și nici până astăzi nu și-a revenit.

Reporter:Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră?

Vlad Rădescu: Aș începe să spun că părinții mei, nu știu dacă și ai dumneavoastră, spuneau: “Vai, ce bine era în perioada lui Stalin!”, pentru că erau tineri. Deci, în perioada aceea mă descopeream, descopeream întreaga lume, descopeream și Bucureștiul. Port nostalgia tramvaiului 3, de exemplu, care mergea, pe vremea mea, pe actuala stradă Verona, lua curba la dreapta pe Bulevardul Magheru, în dreptul Cinematografului Patria, și avea niște vagoane de modă veche din lemn cu niște trepte fixe și cu uși glisante la clasa a II-a, și pe măsură ce creșteam abia așteptam să pot, la rând cu alți copii, să mă sui din mers și să fac o stație fără să plătesc bilet și să bat bulevardul până spre Romană.

Bucureștiul era un oraș mult mai liniștit, mult mai verde, cred. Eu nu m-am născut pe bulevardul Dacia, dar am trăit practic jumătate din viața mea pe bulevardul Dacia și țin minte că puteam, la vremea aceea, să jucăm fotbal pe bulevard, atât de rar treceau mașinile. Îmi aduc aminte de primul autobuz cu burduf, la începutul anilor ’60, cred, începutul anilor ’62-’64, și avea numărul, cum este acum al RATB, ITB 777. Era unul singur și traversa Bucureștiul de la Foișorul de Foc la Academia Militară, dacă nu mă înșel, mergând pe Știrbei Vodă — pe vremea aceea Știrbei Vodă nu avea un singur sens, era cu dublu sens—, pe lângă Piața Palatului, pe lângă Ateneu, pe lângă magazinul Eva, prin Piața Lahovari și lua curba pe Dacia sau prin Piața Romană, nici nu mai rețin. Acela era Bucureștiul pe vremea aceea.

Mai am o întâmplare, o amintire în care eram la grădiniță și umblam de ce sau cum în acel an, probabil că pe la 5-6 ani, chiar pe lângă Academia Militară, deși locuiam pe Dacia, tatăl meu mi-a povestit mulți ani după aceea că nu mergeam cu autobuzul, cum ar fi trebuit, a aflat de la un coleg de-al lui care s-a întâlnit cu mine întâmplător prin centrul orașului, eu luam înghețată de banii ăia și veneam pe jos de acolo, deci traversam orașul.

Este un oraș pe care-l iubesc, un oraș pe care nu am cum să nu-l iubesc, de care mă simt foarte atașat. Iubesc bulevardul Lascăr Catargiu, fost Ana Ipătescu, dar nu am cum să iubesc Secția 1 de Poliție care strică întregul — nu e vorba de poliție, e vorba de clădire—, care strică întreaga eleganță a acestui bulevard. Nu doresc să devin nostalgic cu Bucureștiul. E un oraș viu, este un oraș divers, este un oraș care însă nu atrage suficient, iar, atunci când atrage, pe mine mă deranjează că atrage prin actualul Palat al Parlamentului. Este o clădire hidoasă, chiar dacă e mare. E o clădire care ar fi trebuit convertită într-un anume fel, și arhitectural, măcar la nivelul la care, pe latura din spate este acum, de câțiva ani buni, Muzeul Național de Artă Contemporană. Sunt multe lucruri de făcut în București.

Reporter: Ne aflăm într-un loc deosebit din București, unica stradă în trepte. Ce vă place dumneavoastră cel mai mult la acest oraș?

Vlad Rădescu: Îmi plac colțurile astea mai degrabă necunoscute ale orașului și care au un farmec mai aparte. Strada aceasta pe care ne aflăm — Xenofon — singura stradă în trepte din București care, uite, a beneficiat și de intervenția unor artiști, bine-venită de altfel, e un exemplu de reușită. Sunt niște clădiri minunate, are alura, sus aici, de cartier mediteranean, iar jos de cartier transilvănean, iar eu iubesc foarte mult Transilvania. Am trăit ani de zile în Târgu Mureș și în Târgu Mureș există o stradă în trepte, cred că Rakoczi îi spune.

Vlad Rădescu

Vlad Rădescu

Reporter: V-ați gândit vreodată să plecați din București, ați și plecat la un moment dat la Târgu Mureș, dar v-ați gândit să părăsiți orașul de tot?

Vlad Rădescu: Nu. Să-l părăsesc de tot nu. Aș fi în stare să mă gândesc să părăsesc țara, probabil, de tot și chiar dacă, cu câțiva ani înainte de ’89, pe mulți ne bătea gândul acesta, n-aș putea spune că el a revenit. Aparțin Bucureștiului și Bucureștiul îmi aparține. Consider Bucureștiul ca fiind al meu. Mă deranjează foarte tare când îi văd pe conducătorii auto, pe șoferi, cum aruncă scrumul sau mucurile de țigări afară din mașină, în intersecție, și mă gândesc la ei acasă, în curte, ar face așa ceva? Pentru mine Bucureștiul este curtea mea și Bucureștiul nu are cum să nu câștige pariul lui cu viitorul dacă nu considerăm noi toți acest lucru — ca fiind al nostru.

Reporter: Meseria v-a purtat prin foarte multe locuri, prin foarte multe orașe, care este cel care v-a rămas la suflet?

Vlad Rădescu: Iubesc Târgu Mureș pentru că m-am lipit de el în tinerețea mea și nu pot să-l uit și fac drumuri dese la Târgu Mureș. Îmi place Londra foarte mult și mai îmi plac insulele. O insulă din Caraibe, unde am fost, Australia, pentru că și Australia este o insulă, aș vrea să merg în Islanda, dar nu am reușit. Sunt un vânător de insule, ca să spun așa, ipotetic.

AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București?

Vlad Rădescu: Cred că multe ar trebui să se schimbe. Cred că ar trebui să existe un concept, în primul rând, o strategie reală legată de București, ceea ce nu s-a simțit deloc în ultimii ani, vorbesc de ultimii 25 de ani, chiar dacă au existat niște încercări mai consistente la un moment dat și chiar dacă acum orașul este ceva mai curat decât înainte și cât de cât mai îngrijit, aș dori să dispară ghetourile, blocurile. Cred că ăsta este primul deziderat. Aș dori ca oamenii să fie mai colorat îmbrăcați, pentru că orașul fără oameni nu este oraș. Aș dori ca în București cultura să aibă un loc și un rol mult mai important. Visam pe vremuri ca în fiecare stație de autobuz, de tramvai, să fie un artist, plătit de municipalitate, fie un artist păpușar, fie un muzician, fie un coregraf, fie un dansator, un actor, un circar, și nu numai, un pictor, de ce nu un caricaturist, și care să activeze, să-i forțeze pe ceilalți să fie vii, să nu mai aibă privirea aceasta a bucureștenilor, în principal, ascunsă undeva, dusă în spate cu gânduri multe, gânduri nu neapărat pozitive, și toate aceste lucruri s-ar reflecta bine în oraș și, în final, în viața noastră, a tuturor.

Reporter: Ați povestit despre câteva locuri de București, care este locul care vă place dumneavoastră cel mai mult?

Vlad Rădescu: Acesta este un loc care-mi place (n.r. — strada Xenofon). Aș fi dorit să locuiesc pe strada aceasta. (…) Este un loc pe care l-am descoperit târziu, ca întreg arealul acesta cu Parcul Carol și cu gara Filaret, cu zona industrială care se află în proximitate și care și asta ar putea fi, la un moment dat, măcar parte din ea, oferită creatorilor de frumos. Mi-ar plăcea să fie mall-uri culturale în București, cât mai multe, reale și care să dea șansă de creație colegilor mei și artiștilor și din străinătate, pentru că este importantă și circulația valorilor culturale. Îmi place Grădina Ioanid — am locuit foarte aproape—, Biserica Anglicană. Fetița mea este arhitect — nu știați asta — și după ce a dat la Arhitectură, după câțiva ani, îi arătam diverse clădiri, părți din străzi, inclusiv aici. “Hai mă tata, acum, după ce am intrat eu la Arhitectură, încep să-ți placă casele?”. Nu-i așa, mi-a plăcut întotdeauna să privesc casele, să mă gândesc ce a fost în spatele lor, ce-au gândit cei care le-au construit, cât de multă încredere au avut în viitor, în viitorul lor, al familiilor lor, al locului, dacă și-au construit proprietăți atât de solide. Din păcate, istoria noastră a fost frântă în ’44-’45 și mai încoace și orașul este fracturat.

Reporter: De ce ar trebui străinii să iubească orașul București?

Vlad Rădescu: Nu știu dacă trebuie să-l iubească, trebuie să le rămână, să le rămână în memoria lor afectivă, pentru că Bucureștiul este un oraș altfel, este un oraș diferit de Paris, de alte mari capitale care într-adevăr au alură de mari capitale. Bucureștiul într-adevăr suferă la acest capitol, dar are un farmec al începutului de secol pe care, la nivel redus, nu la nivel monumental al marilor orașe pe care le-am pomenit adineaori și desigur că sunt multe altele încă, și această scară parcă mai redusă a orașului ar trebui să-i atragă pentru că ea nu impune, ea aparține de fapt fiecărui om, pentru că toți suntem la început o familie, până la a fi un oraș, (…), și atunci orașul acesta cu case mici și familiale ar putea fi găsit pe gustul lor, să nu-l uite. Ar trebui să fie mai curat Bucureștiul.

Reporter: Bucureștiul de altădată sau Bucureștiul de astăzi. Ce ați alege?

Vlad Rădescu: E o întrebare dificilă pentru că deja încep să am o vârstă și atunci… eu aș alege Bucureștiul de mâine, dacă mă întrebați, pentru că sper într-un București mai atrăgător, mai omenesc, mai plin de viață, cu oameni mai veseli și mai optimiști.

Reporter: Care este amintirea cea mai dragă, cea mai plăcută, din București, legată de București?

Vlad Rădescu: O să vă spun acum o amintire paradoxală. Locuind pe bulevardul Dacia, când eram copil, la marile manifestații de 1 Mai, pe vremuri, și de 23 August, pe bulevardul Dacia se încolonau, se adunau, brigăzile de sportivi care urmau să defileze prin fața marilor conducători ai partidului. Ei, acele dimineți în care la ora 6,00 începea să fie plin bulevardul de tineri — pentru mine nu erau tineri, pentru mine erau oameni mari, eu eram mai copil—, îmbrăcați în haine dintre cele mai colorate, dintre cele mai diverse, atleți care se jucau cu mingea, care făceau mici exerciții — e o amintire luminoasă, o amintire pe care nu o pot uita, bulevardul Dacia și coloana sportivilor.

Reporter: Dacă ar fi să transmiteți un mesaj Bucureștiului la aniversarea a 555 de ani de atestare, care ar fi acela?

Vlad Rădescu: Cred că ar trebui ca Bucureștiul, începând măcar din această dată, să înceapă să se regăsească, să aibă o proprie vatră a lui, în locul celei distruse, care să permită să privim cu speranță măcar spre alte orizonturi.

e-Cultura.info/autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu

Proiect editorial iniţiat de Agerpres

Photo credit: (c) Cristian NISTOR

Photo credit: (c) Cristian NISTOR

In an interview  for the ‘MY CITY, BUCHAREST‘ project, actor Vlad Radescu says that he loves the city and feels attached to these places. ‘I belong to Bucharest and Bucharest belongs to me, I see it as being mine,’ says Vlad Radescu.

He also says Bucharest City is a living, diverse city. ‘Bucharest is a different kind of a city, it has the charm of an early century,’ the actor adds.

Reporter:You were born in Bucharest. What does Bucharest mean to you?

Vlad Radescu: So many years means that I can include Bucharest in my family. Bucharest depends on how close you look at it. Up close you can look at it through the eyes of childhood and adolescence, while from afar you look at it through the eyes of maturity wisdom. In my opinion, it is a hard to understand city. I think it is in fact a defeated city that despite its name that has to do with ‘bucurie,’ Romanian for joy, has not witnessed many victories. It is a city that was defeated some years ago when it was virtually destroyed, its hard core so greatly damaged that it has not recovered yet.

Reporter: How was the town in your childhood?

Vlad Radescu: I’d start by saying that my parents used to say, ‘Oh, how great it was under Stalin,’ because they were young — I do not know whether your parents would say the same. That was the time when I was discovering myself, the entire world, the city of Bucharest. I am still nostalgic about tram 3 that back then would travel today’s Verona Street, would turn right into Bulevardul Magheru near the Patria Movie Hall. Its cars were outdated, made of wood, with fixed stairs and sliding doors for the 2nd class. As I was getting older, I could barely wait, in line with other children, to get in while the tram was moving and travel for one station without paying for the trip, then walk the boulevard to Piata Romana.

Bucharest was a quieter and greener city. I was not born on Bulevardul Dacia but half of my life I lived there. I remember that back then we could play ball on the boulevard because cars were such a rare sight. I remember the first accordion bus in the early 1960s, somewhere in the 1962-1964, bearing the number ITB 777. There was only one such bus and it would travel the entire city from the Fire Tower to the Military Academy, to Stirbei Voda, if I am not mistaken — back then, Stribei Voda was a two-way road — crossing Piata Palatului past the Athenaeum, the Eva store, through Piata Lahovari, turning on Dacia or via Piata Romana, I do not remember exactly. That was Bucharest back then.

I have another story, a memory of me being in the kindergarten — probably 5 or 6 years old — and walking past the Military Academy, although I would live much farther, on Dacia. Many years afterwards, Dad told me that he had found out from one of his colleagues who chanced upon me in the centre of the city, that instead of taking the bus, as I was supposed to do, I had bought ice-cream with the fare money and I was returning home by foot, crisscrossing the town as it was.

Bucharest is a city I love, a city I cannot but love, to which I feel very much attached. I love the Lascar Catargiu Avenue, formerly known as Ana Ipatescu, but I cannot love Police Precinct 1 which building spoils the entire elegance of the avenue. I do not want to feel nostalgic about Bucharest. It is a living, diverse city, but a city that is not attractive enough; when it is indeed attractive it is because of Parliament Palace and that bothers me. The palace is a hideous building even if it is huge. It is a building that should be converted somehow architecturally, at least on its backside, where some years ago the National Museum of Contemporary Arts opened. There are many things to be done in Bucharest.

Reporter: We are in a special place of the city, on the only street with stairs in Bucharest. What do you like the most about the city?

Vlad Radescu: I like these rather unknown nooks and cranes of the city that have their special charm. We are on Xenofon Street, the only street with stairs in Bucharest. As you can see, it has been subjected to the welcome intervention of artists; it is an example for success. There are some wonderful buildings here and from up here it looks like a Mediterranean quarter, while from down here it looks like a Transylvanian quarter, and I love Transylvania a lot. I lived many years in Targu Mures and Targu Mures has a street with stairs, I believe Rakoczi is its name.

Vlad Rădescu

Vlad Rădescu

Reporter: Have you ever thought about moving out of Bucharest? You left the city for Targu Mures for some years, but have you ever thought of moving out for goods?

Vlad Radescu: No, I have never thought about leaving it for goods. Some years before the 1989 many of us would contemplate leaving Romania probably for goods, but such thought has never returned. I belong to Bucharest and Bucharest belongs to me. I feel like the city is mine. It bothers me a lot to see car drivers throwing cigarette butts and ash out the car windows at the crossroads. I wonder if they would do the same in their own homes. Bucharest to me is my backyard. Bucharest cannot but win the bet on the future, on condition that we all see it as ours.

Reporter: Your profession has brought you to many towns and cities. What is the one that has stuck to your heart?

Vlad Radescu: I love Targu Mures because I got stuck to it in my youth. I cannot forget it and I travel quite frequently to Targu Mures. I love London very much and then I love islands a lot. It is an island that I love in the Caribbean, Australia, because Australia itself is an island. I would like to visit Iceland. I am an island hunter, if I may say so.

Reporter: What would you like changed in Bucharest?

Vlad Radescu: I believe there is a lot that should change. I believe there must be a concept first of all, a real strategy concerning Bucharest, which has not been felt at all over the past years, and I mean the past 25 years, although there were once some more consistent attempts and even if the city is somehow tidier and better kempt now. I would like the ghettoes, the blocks of flats to disappear. I guess that would be the first desideratum. I would like people to be more colourfully dressed because there is no city without people. I would like culture in Bucharest to get a more important place and role. I would once dream that at each bus and tram stop there would be an artist paid by the municipality — a puppeteer, a musician, a choreographer, a dancer, an actor, a circus performer, maybe a painter, even a caricaturist — who would be active and force the other into being alive, into dropping the look that is mainly of Bucharesters of someone burdened with thoughts that are not necessary positive. All this would wear off on the city and in the end on the lives of all of us.

Reporter:: You have talked about some places in Bucharest. What is the place you like the most?

Vlad Radescu: This, Xenofon Street, is a place I like. I would have liked living in this area. It is a place I discovered late, like the entire area with the Carol Park, the Filaret Station, the nearby industrial area, part of which could be offered to beauty makers. I would like culture malls in Bucharest, as many and as real as possible that will give my colleagues and foreign artists a chance to get creative, because the circulation of cultural values is also important. I like the Ioanid Garden, as I lived nearby, the Anglican Church. My daughter is an architect — you did not know that — and some years after she became an architecture student I was pointing her attention to various buildings, parts of streets, including here. She replied, ‘Come on Dad! You started liking houses now that I am an architecture student.’ That was not true. I had always liked looking at houses, thinking about what was behind them, what their builders were thinking about, how much trustful they were in their future, the future of their families and the future of the place since they had built such solid houses. Unfortunately, our history was fractured in 1944-1945 and the city has been fractured ever since.

Reporter: Why would foreigners love Bucharest?

Vlad Radescu: I do not know if they have to love it. It should stay with their affective memory, because Bucharest is a different city. It is different from Paris, from other big capitals that indeed look like big capitals. Bucharest is deficient when it comes to looks, but it still has the charm of an early century on a smaller scale than the monumental level of the big cities I mentioned earlier and much more others. This somehow smaller scale of the city should attract them because it does not impose; it belongs to everyone because we all start as a family and grow to become a city. And then, the city with small family houses could be to their liking and they may not forget it. Bucharest should be much cleaner.

Reporter: Which would you choose: yesteryear or today’s Bucharest?

Vlad Radescu: That is a hard question because I am starting getting a certain age and so I would choose tomorrow’s Bucharest, because I hope that will be a more attractive, humane and livelier Bucharest with happier and more optimistic people.

Reporter: What is your dearest, most pleasant memory of or related to Bucharest?

Vlad Radescu: I am going to tell you about a paradoxical memory. As I was living on Bulevardul Dacia as a child on the days of the big parades of May 1 and Augist 23, brigades of athletes would line up there who were about to march before the leaders of the communist party. Well, those mornings when the boulevard would start getting filled with young people at 06:00 o’clock — because they were grown up people, I was just a kid — dresses up in colourful and very diverse clothes, athletes playing with the ball doing some exercises is a bright memory. The Dacia Boulevard and the lines of athletes is the memory I can never forget.

Reporter: What would be your message on Bucharest’s 555th anniversary?

Vlad Radescu: I think that Bucharest should start finding itself, at least from this date on, getting its own hearth instead of the broken one that will allow us to look hopefully toward other horizons.

By e-Cultura.info/autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu

Editorial project initiated byAgerpres

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

                                                                     

                                                                                                                                                                                         Acasă    Carte   Arte vizuale   Teatru și Film   Muzică-Dans   Etnografie   Istorie   Spiritualitate   Articole Externe   Știință   Festival                                                                      Actualitate culturală   Interviu   Documentar   Știri estivale   Proiecte Culturale   Timișoara 2021   Emisiuni
                                                                                                                                                                   
                                                                     Despre   Cod de conduită   Termeni și condiții   Protecția datelor   Politică de cookies   Arhivă   Hartă site   Press kit   Contact

© 2014 - 2019 e-Cultura.info.

                                          
                                                                     
                                                                                                         

                                                                                                                                                                                                                    
Versiunea: mobil  |  computer