fbpx

Categorie: Orașul meu București

Te rugam să apreciezi sau să distribui

 
                                                                                                                                                                 


 
 


 

Pianistul Dan Grigore: Istoria Bucureștiului e o carte vie; era un Mic Paris cu parfum de Orient

Foto: (c) Simion MECHNO

Foto: (c) Simion MECHNO

Pianistul Dan Grigore spune,  în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, că ar alege Bucureștiul de astăzi cu amintirile orașului de altădată și subliniază că istoria acestei urbe e o carte vie, care trebuie citită și înțeleasă.

“Istoria Bucureștiului e o carte vie, care trebuie citită, trebuie înțeleasă. E un oraș care trezea interesul de foarte bună condiție al unor profesioniști în ale arhitecturii, care veneau să vadă, pentru că era ca un fel de lucrare arheologică deschisă, care putea fi studiată pe viu. Erau straturi de civilizație, straturi de modă arhitectonică, care coexistau. (…) Micul Paris nu i se spunea gratuit. Nu era o invenție de propagandă a cuiva. Asta era impresia străinilor, a occidentalilor care veneau în București. Era un Mic Paris cu parfum de Orient, ceea ce era savuros”, afirmă Dan Grigore.

Reporter:  Maestre Dan Grigore, sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?

Dan Grigore: Sunt născut în București și, pe vremea aia — deci eu m-am născut în 1943 — imediat după aia s-au înființat raioanele. Eu am fost născut la Spitalul Brâncovenesc, care acum nu mai există, și acesta era arondat raionului Lenin. Raionul V.I. Lenin, așa se chema zona de București în care era Spitalul Brâncovenesc. Vă dați seama ce haos organizat era în privința identității Bucureștiului! Dar, slavă Domnului, eu am prins, în copilăria mea, ceva din farmecul Bucureștiului vechi. Mi-aduc aminte de actuala Piață a Palatului, cum arăta pe vremea aia, cu capătul de tramvai, care făcea un mare cerc în acea piațetă plină de construcții vechi, foarte pitorească, ce era într-un fel de vale a Bucureștiului. Pe urmă îmi amintesc de capătul tramvaiului 9, undeva la marginea dinspre est a Bucureștiului, unde mergeam la unul dintre prietenii noștri de familie … un drum interminabil cu tramvaiul. Sau urcușurile tramvaiului 8 de pe Dealul Uranus, când vatmanul punea în viteza a patra manivela, pentru că se urca greu, și punea cotul pe ea și tramvaiul făcea â! â! â! â! și urca, încet-încet, la deal. Urcam cu toții, pasagerii din tramvai, cu vatmanul strașnic proptit în manivela lui pe un dulăpior așa cu capac de alamă pe care scria “Thomson Huston”. Era o firmă americană care făcuse tramvaiele.

Mi-aduc aminte de toate scenele astea și de cartierele prin care treceam: Cartierul Arsenalului, Cartierul Piața Puișor, Calea 13 Septembrie, Drumul Sării. Cartierul în care m-am născut era, de fapt, Drumul Sării. Cu străzile cu nume de aviatori: Aviator Negev, strada pe care era casa părintească, Aviator Caranda, strada paralelă cu strada în care era casa noastră, unde acum este un muzeu în memoria marelui pictor Alexandru Țipoia, care era vecin cu noi și cu al cărui fiu, pictorul Jorj (n.r. George) Tzipoia, mă jucam, când eram copii. Și stația unde așteptam autobuzul 47, care atunci era 147 și după aia a devenit 137, care mă ducea în celălalt cartier vechi, de partea cealaltă a Bucureștiului, Cartierul Spătarului — Armenească — Oțetari — Franzelari — Silvestru, unde erau profesorii mei de muzică: Jeni Ionescu, profesoara de pian, pe strada Spătarului, și Mihail Jora, compozitorul, pe strada Silvestru, lângă biserică, la numărul 16. Aceste călătorii ale mele, cu autobuzul, niște autobuze Renault, vechi, cu capotă de motor, cu o capotă care ieșea din masca față a autobuzului — părea un fel de camion din care s-a construit și o cutie de autobuz. Și ele erau deja vechi când eram eu copil, dar erau foarte bune, foarte rezistente. Și parcă văd cum băteam Bucureștiul. Îmi aduc aminte de stația de la Radu, de la Calea Victoriei. Era, probabil, un fost magazin, care se chema “La Radu”, și atunci rămăsese denumirea acestei intersecții. Să zicem actualul Știrbei Vodă sau fostul Berthelot, ulterior Alexandru Popov, acum din nou Berthelot, unde se făcea o stație pe intersecția cu Calea Victoriei care se chema “La Radu”. Și, pe urmă, îmi aduc aminte de dispariția acestor autobuze franțuzești și apariția autobuzelor sovietice zis, care erau, de fapt, sub licență americană. Dar noi nu știam atunci lucrul ăsta. Și paradoxul că mama vorbea în autobuzul nou, sovietic zis, franțuzește cu casierița, care vindea bilete, că atunci nu erau bilete care se luau din stație sau cartele, o casieriță foarte distinsă, care vorbea franțuzește cu mama mea. Și eu întrebam: “Da cum de știe doamna casieriță franțuzește?”. Și ea mi-a spus: “Pentru că este o doamnă, care, nemaiavând ce face, pentru că au scos-o din casă și ea tocmai asta mi-a povestit, s-a făcut casieriță la ITB”. La STB era atunci — Societatea de Transport București. O doamnă extrem de distinsă. Și acum îmi aduc aminte figura ei și ce frumoasă franceză vorbea. Și noi mergeam cu un așa-zis sovietic înghesuit, cu geamurile alea ovale, dreptunghiular-ovale, deasupra geamurilor mari. Exact cum erau fotografiile New York-ului de altădată. Dar era un autobuz sovietic, deci al industriei celei mai înalte din lume, că așa învățam la școală, că tot ce era mai înaintat din lume era producție sovietică.

Pianistul Dan Grigore

Pianistul Dan GrigoreDeci

La Budapesta, am văzut, când eram într-un turneu, existau străzi cu denumirea actuală, în paranteză denumirea veche și, într-o altă paranteză, denumirea inițială a lor, dacă cumva era schimbată între timp. Deci, ca să fie istoria clară. La noi lucrul ăsta nu se poartă. Foarte rar știi că strada cutare a fost în perioada comunistă denumită altfel, după aceea s-a schimbat, iar înainte cum se chema. Și e păcat, pentru că istoria Bucureștiului e o carte vie, care trebuie citită, trebuie înțeleasă. E un oraș care trezea interesul de foarte bună condiție al unor profesioniști în ale arhitecturii, care veneau să vadă, pentru că era ca un fel de lucrare arheologică deschisă, care putea fi studiată pe viu. Erau straturi de civilizație, straturi de modă arhitectonică, care coexistau. Și asta făcea un farmec al lui. Să ne aducem aminte că în perioada interbelică Bucureștiul, de exemplu, avea câteva zeci de cabarete. E inimaginabil acum să te gândești la așa ceva, dar Micul Paris nu i se spunea gratuit. Nu era o invenție de propagandă a cuiva. Asta era impresia străinilor, a occidentalilor care veneau în București. Era un Mic Paris cu parfum de Orient. Ceea ce era savuros.

O altă față afectivă a Bucureștiului meu din copilărie era Bucureștiul prăjiturilor. Încă mai erau cofetari particulari care făceau niște bunătăți inimaginabile, care nu mai există acum. Bunicul meu dinspre mamă, căruia îi spuneam Moșu și care îmi găsise această primă mare profesoară de pian pe care am avut-o, Eugenia Ionescu, din Strada Spătarului, prietenă și colegă cu Jora, la Leipzig, m-a și dus să mă prezinte maestrului Jora ca să mă evalueze și, eventual, să-mi predea — ceea ce s-a și întâmplat — lecții de armonie și de compoziție. Moșu a găsit-o pe Eugenia Ionescu, mi-a recomandat-o și mi-a făcut legătura cu ea, m-a dus să-i cânt. Și era foarte mulțumit Moșu, după cele două pușcării politice pe care le făcuse el. De fapt între cele două, mai bine zis, când mergea cu mine la doamna Jeni și pleca foarte mulțumit că făcusem foarte bine lecția, cântasem foarte bine. Și de mulțumire zicea — încă nu-i fusese tăiată pensia — “Nepoate, hai să te duc la Guguianu, să-ți dau o prăjitură!”. Și mergeam la Guguianu, care era un cofetar particular pe Strada Mihai Eminescu, cam pe la colțul cu Vasile Lascăr, care avea o cofetărie mică, dar tixită cu bunătăți inimaginabile. Și-mi era foarte greu să mă hotărăsc între două prăjituri: era așa-numitul Bibescu, a cărui rețetă nu mai există, dar forma se mai poartă, e denumită când Boema, când Tosca. Ăla era Bibescu, pe atunci. Dar gustul nu mai există. Deci oscilam între Bibescu și Mascota a la Guguianu, care era cu totul altceva decât mascota de astăzi. Avea o formă mult mai libertină și mai fantezistă. Și, atunci, neștiind cu care să termin, mereu mai ceream o prăjitură din partea adversă. Când Mascotă, când Bibescu. Până când nu mai puteam și … rămâneam la ultima, pentru că nu mai încăpea. Moșu era foarte mulțumit și ceda acestor tentații ale mele pentru că eu cântasem bine. Și pe urmă ne urcam în autobuzul 67 și mergeam spre casă. Drumul era foarte lung, peste jumătate de oră mergeam cu autobuzul până în partea cealaltă, care era Drumul Sării.

Aceste cartiere, din fericire, au rămas în parte, parte din ele nu s-a distrus. Dar, e adevărat, că în ceea ce privește cartierul Drumul Sării s-a construit o cantitate incomensurabilă de blocuri, care îl fac de nerecunoscut practic. Atunci mi se părea — sigur, era și coloratura afectivă a copilului — un cartier foarte mare în care mă puteam pierde. De fapt, era un cartier învecinat cu o tabără militară, o cazarmă militară, d-aia se și numea Drumul Taberei, alături, din care dădeai direct într-un maidan imens pe care umblam cu bicicleta, ocolind gropile foarte mari, era un slalom care ne făcea foarte tehnici pe vremea aia și care maidan, foarte lung, dădea tocmai în Ciorogârla. Toată suprafața pe care s-a construit Cartierul Drumul Taberei atunci era un mare maidan pe care noi, copiii, circulam cu bicicletele, făceam raiduri, expediții, între cazarma militară și comuna Ciorogârla.

Această amintire a Bucureștiului meu de altădată este și ea stratificată în mai multe straturi de memorie, ca să zic așa: Bucureștiul prăjiturilor sau Bucureștiul cinematografelor — intratul cu lanterna între începutul sau sfârșitul unui film. Puteai să vezi un sfârșit de film și să rămâi acolo, să vezi filmul de la început, cu același bilet. Și făceam asta destul de des, pentru că îmi plăcea să revăd și să înțeleg mai mult acțiunea. Mi-aduc aminte cum m-a apucat durerea de cap groaznică la filmul după romanul “Mitrea Cocor”. A fost un prim contact cu un cinematograf care urma să domine viața noastră culturală și care mie mi-a făcut un rău fizic. Nu mi l-am explicat atunci, dar, probabil, că era ceva și printr-o empatie față de părinții mei cu care mersesem la cinematograf și care erau foarte triști fără să-mi arate cu ostentație lucrul ăsta, dar… se uitau și nu ziceau nimic. Dar era o tensiune în aer care, pur și simplu, mie mi-a făcut un rău fizic. Și am plecat. Am cerut să plecăm. N-am putut să vedem până la sfârșit. Aceasta era pe Bulevardul Regina Elisabeta, atunci se chema 6 Martie și cinematografele nu se mai numeau Trianon … Apropo, prima dată, la Trianon, l-am văzut pe Mircea Crișan în antract. Filmele aveau, la unele cinematografe, antract și apăreau tot felul de artiști care distrau publicul și care se produceau cu așa-numitele sketch-uri. Și a apărut Mircea Crișan, care era angajat la Ansamblul Armatei. Mircea Crișan a apărut într-o uniformă de ofițer și a spus niște bancuri, care au făcut sala să râdă homeric. Era foarte talentat, extraordinar de talentat. Și atunci l-am văzut pentru prima oară la Cinematograful Trianon. După aia cinematografele s-au rebotezat. Au devenit “Elena Pavel”, “I.C. Frimu” și unul din ele “București”. Pe partea cealaltă, mai era un cinematograf care se numea “Victoria”, după război, perioada stalinistă și dejistă.

Încet-încet, Bucureștiul a început să se schimbe. Pe de-o parte era un proces de modernizare care era firesc, modernizarea este un ritm în care, în general, se trăiește, în Europa și în lume, dar la noi modernizarea asta avea trăsăturile ei caracteristice. Au apărut blocurile stereotipe. Pe urmă am aflat, într-un turneu în URSS, că acestor blocuri li se spunea “dormitoarele orașului”. La ruși așa se chemau. “Iată cartierul nostru de blocuri, așa-numitele dormitoare ale orașului”, mi se spunea de către interpretul meu de limbă rusă în turneu. “Pentru acest cartier de dormitoare ale orașului arhitectul a primit Premiul Lenin”. (Râde — n.r.) Deci mai scăpau și informații de-astea.

Sigur că una dintre traumele cele mai mari ale Bucureștiului a fost momentul în care s-a demolat o cincime din oraș. Eu am ferit-o pe profesoara mea Cella Delavrancea să vadă zona care era înlocuită cu un soi de dormitoare mai somptuoase, zona Bulevardului Victoriei Socialismului, cum se chema în mod subversiv “victoria socialismului asupra întregului popor”. Așa o numeam noi. Subversiv. (Râde, din nou — n.r.) Am ferit-o. Am mers de mai multe ori cu taxiul prin București și îi spuneam șoferului s-o ia astfel încât să ocolească zona aia, pentru că mă temeam că, văzând catastrofa care s-a întâmplat cu cartierele alea acolo …. Au fost niște cartiere de o frumusețe nemaipomenită, de un parfum extraordinar. Acolo era o atmosferă de Mateiu Caragiale, care a dispărut total. Erau case boierești, case negustorești, erau comandate vile de tip venețian, de câte unii bogătani fanteziști care voiau să aibă acasă ceva din farmecul Veneției. Cartierul (n.r. Uranus) avea poate unele dintre puținele, rarisimele diferențe de nivel între străzi, care făceau ca o stradă cu curbă în agrafă să aibă o porțiune care urca și o porțiune care cobora — extrem de pitorească și care a fost folosită — vorbesc de Strada Puțul cu apă rece — în diverse filme. Majoritatea nu prea bune, dar, din fericire, măcar cadrele astea păstrează ceva din farmecul străzilor. Era acolo, în acel cartier — am și stat cu chirie în el — și chiar pe strada asta, lângă fosta Brutărie Gaghel, deținută de un neamț, lângă care era, mai sus, Stadionul ANEF, care, pe urmă, s-a numit Stadionul Republicii, care, acum, blocul unde a fost a devenit garajul Casei Poporului.

Deci aceste cartiere — Uranus, Arsenal, Puișor — aveau căderi de nivel cu scări, cu trepte, de un farmec nemaipomenit. O vegetație veche… Colțuri de București aproape fără istorie, în care istoria era deja amnezică, uitată. Nu se mai știa de când vin, de când s-au alipit la acest oraș sau orașul s-a alipit la ele. E un București care pe mine mă înduioșează și care m-a legat foarte mult.

Pianistul Dan Grigore

Pianistul Dan Grigore

Reporter: Mi-ați vorbit de Bucureștiul vechi, de orașul din vremea copilăriei dvs. Cum vi se pare că arată el azi?

Dan Grigore: Cel de astăzi, din fericire, nu a pierdut toate cartierele vechi. A mai rămas ceva din ele. E-adevărat, plombate, pe ici, pe colo, cu lucruri nu de cea mai bună calitate, nu de cel mai mare gust. De multe ori este foarte mult prost gust în București. Din păcate, orașul e foarte murdar. Am fost recent în niște zone din Bulgaria. Am fost uimit de câtă curățenie este. La noi și orașele și zonele sălbatice de natură sunt pline de gunoaie. Mă uitam acum la un stadion — cel mai mare și mai frumos stadion din țară — cum a rămas după o manifestație de asta, un miting. Ce gunoaie au lăsat oamenii acolo. Mentalitatea asta că spațiul public este al nimănui vine din doctrina că totul aparține poporului. Adică nimănui. Și nu s-a făcut destul pentru ca oamenii să recapete sentimentul proprietății și al proprietății colective: “Orașul e al nostru!”. Al nostru înseamnă niște oameni cu identitate, nu înseamnă al poporului, care n-are identitate. Deocamdată poporul român n-are identitate. Nu și-a recăpătat-o. Noi suntem o populație, deocamdată. Și, când vorbim de popor, e demagogie. Deci, mie mi se pare că ce m-a ținut legat de România a fost, pe lângă sentimentele mele, familia mea și prietenii, a fost legătura mea afectivă cu Bucureștiul.

Reporter:  Ce vă place cel mai mult la acest oraș?

Dan Grigore: Sunt lucruri care pot să fie explicate și lucruri pe care nu le pot explica, mai puțin raționale, care mă leagă de București. Când eram în străinătate în turnee mai lungi, mi se făcea dor de câte-un colț de stradă căruia nu-i dădeam atenție când eram aici. Și așa am descoperit că definiția conform căreia patriotismul se descoperă mai ales când ești departe de patrie are ceva adevăr. Mulți dintre români, chiar evreii de origine română din Israel, sunt mult mai patrioți decât mulți dintre concetățenii noștri. Am descoperit-o eu pe pielea mea, când am fost în ’90, pentru prima dată, în Israel, și, pe urmă, ori de câte ori m-am mai dus — că, dacă intram într-un magazin și descopeream că patronul vorbește românește și știa că a venit un român, dintr-o dată “Noi românii!”. Erau mai neaoși decât mulți dintre concetățenii noștri. Repet. De altfel, multe lucruri fericite pentru cultura noastră vin din sensibilitatea unor minoritari. Să nu uităm că Eminescu a fost român de origine ruteană. Să nu uităm că există albanezi, armeni în cultura română, există sași, germani în cultura noastră. Nu spun că toată cultura română este făcută de “alogeni”, cum se zice depreciativ, dar o contribuție extrem de prețioasă o aduce ochiul liber, ochiul proaspăt, pe care un om puțin mai detașat de o anumită cultură, care nu are siguranța și suficiența celui care se socotește beneficiarul direct al ei, o poate aduce tocmai prin detașarea, atenția și respectul față de ea. De foarte multe ori am descoperit că în Parlament se vorbește mult mai corect românește de către unii minoritari. De altfel, Chopin este cântat, în lume asta, mult mai bine nu de polonezi, care sunt prea siguri că e al lor și fac multe erori în interpretare.

Reporter:  Bucureștii mai păstrează ceva din acest mod de a fi al culturii noastre?

Dan Grigore: Prea puțin, prea puțin. Încercările de a reînvia anumite reflexe culturale ale Bucureștiului sunt foarte lăudabile, dar nu știu dacă poți să recuperezi de tot. Pentru că o mare parte din oamenii care făceau viața asta nu mai este. Și sunt lucruri care s-au pierdut. Trebuie să fim conștienți că lucrurile funcționând în felul ăsta trebuie să valorificăm, să valorizăm, să păstrăm, să tezaurizăm aceste tipuri de metabolism cultural, prin asta înțelegând, sigur, chiar stilul de viață, și materială și spirituală a orașului. Să le păstrăm, pentru că altminteri pierdem ceva ireparabil.

Reporter:  V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?

Dan Grigore: Eu de foarte multe ori am vrut să plec din România. Am văzut că anumite lucruri sunt irealizabile aici. La un moment dat am văzut cum cariera mea este van absolut, n-are niciun ecou, performanța la care ajungeam eu părea să nu trebuiască nimănui, ba chiar deranja pe câte unii vechili ai culturii, care aveau interese în zona asta, și ajuns la un anumit tip de exasperare mă bătea gândul să rămân. În străinătate. Am avut ocazia. Am avut și soluții, dar n-am putut să mă desprind, printre altele — sigur, n-am putut să mă desprind de ai mei, de familie — dar, printre altele, n-am putut să mă desprind, în planul meu profund, sentimental, de Bucureștiul vechi, de Bucureștiul amintirilor.

Reporter:  Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?

Dan Grigore: Mi-a plăcut Viena, mi-a plăcut Parisul. Unul dintre orașele în care am descoperit că s-ar putea trăi foarte bine a fost Montrealul. Când am fost la concurs am descoperit că era un oraș în care se putea trăi, fără ritmul american, care e sufocant. Era un oraș cu o bunăstare și cu o știință, cu o artă a vieții foarte tentantă, foarte plăcută și cu minusul acelui ritm trepidant pe care-l are de pildă New York-ul, alte orașe mari din America, Chicago … Sau un oraș ca Philadelphia are un cote european foarte prețios, pe lângă istoria pe care a dat-o el întâiul Americii, vezi Declarația de Independență și toate astea. Plus că am descoperit că Philadelphia are un muzeu cu o sală specială, enormă, de altfel, cu o colecție Brâncuși formidabil de bogată. Noi nici nu putem visa așa ceva. O fi Brâncuși al nostru, dar știți vorba lu’ nenea Iancu, I.L. Caragiale, ”industria noastră e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”. (Râde — n.r.) Așa și cu Brâncuși. Am tras de el cu tractorul la Coloana Infinitului s-o dărâmăm. N-am reușit, slavă Domnului, pentru că a fost făcută bine și de Brâncuși și de prietenul lui care a trasat lucrurile.

Praga este un oraș extrem de frumos. Foarte mult îmi place Budapesta și, când am fost invitat de regretatul meu prieten Erich Bergen, care era directorul Filarmonicii de acolo, să fac concerte și el m-a plimbat și mi-a arătat foarte multe lucruri, am descoperit o mulțime care sunt pe lungimea mea de undă.

Ne pierdem în orizontalele unor ramificații culturale care ar putea să facă și ele parte din tezaurul memoriei Bucureștiului, dacă ne gândim la locuri precum Capșa sau fostul Fialkowski, cafeneaua mare de pe la Kretzulescu, unde era, tot așa, o efervescență culturală extraordinară. Apoi, mai recent, locuri ca Piața Rosetti cu cârciuma Singapore, unde a fost cercul de poeți prieteni ai lui Tudor George, marele versificator și autor de sonete, unul dintre cei mai mari tehnicieni ai rimei din limba română. “Baladele singaporene” (n. r. volum al lui Tudor George Ed. Tritonic,1970)…. Stau mărturie acestei efervescențe care erau acolo.

Am trăit, de asemenea, momente formidabile în cartierul care s-a dărâmat pentru construirea Casei Poporului, pe strada Apolodor, colț cu Brutus, unde era un restaurant care se chema “Columbina”, unde eu mergeam, când eram asistent la Conservator și aveam lecții particulare. N-aveam timp să mănânc, să-mi fac eu de mâncare. Și mergeam la restaurant, mâncam repede o ciorbă și pe urmă luam taxiul și mergeam la lecții, să predau lecții în diverse cartiere ale Bucureștiului sau să merg să studiez. Și la “Columbina” mă întâlneam cu Nichita Stănescu, însoțit de suita lui, de ciracii lui, care scriau. Ăstuia-i mai venea câte-un vers. Tot scriau acolo. Era o boemă, care nu știu dacă mai există astăzi. Mi-e teamă că nu.

Pianistul Dan Grigore

Pianistul Dan Grigore

Reporter:  Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?

Dan Grigore: (Se gândește — n.r.) Mi-ar plăcea ca Bucureștiul să aibă o mai mare priză pentru curățenie. Nu mi-ar displăcea ca Bucureștiul să aibă mai puțină promiscuitate socială, care nu este o notă exotică în viața orașului, ci este cartea de vizită a unei forțate coexistențe a unor contrarii care sunt total incongruente, total incompatibile. N-am văzut atâtea mașini de lux în alte orașe importante din Europa, n-am văzut la Varșovia atâtea mașini de lux, de un asemenea grad de sfidare și de o asemenea cantitate ca în București, Bucureștiul fiind, de fapt, foarte gâtuit, foarte strangulat, în circulația lui. E un paradox că noi, românii, nu suntem practici să luăm mașini mai mici cu care să ne putem strecura mai ușor prin oraș. Dar avem chestia asta: “Să moară vecinul de invidie!”, “Să crape capra!”, să … nu știu ce. (Râde — n.r.) Ne stă nouă în fire. Mi-ar plăcea ca lucrurile astea să se mai atenueze, ca Bucureștiul să devină mai decent, mai boieresc, în sensul tolerant al cuvântului. Adică, trăim împreună, nu ne facem cu tifla unii altora și trăim unii în compania altora, suntem contemporani în aceeași viață. N-are rost să ne facem viața imposibilă unii altora. Mai bine s-o trăim frumos împreună, cu respect, cu politețe, lucruri care cred că țineau de Bucureștiul de altădată.

Reporter:  Aveți un loc preferat în București, maestre?

Dan Grigore: Am mai multe. Sigur, în primul rând, este cartierul în care am mers, de câteva ori pe săptămână, între 9 și 16 ani, la lecțiile de pian, armonie, compoziție — perimetrul Armenească — Spătarului — Silvestru și străzile cu denumiri de bresle: Franzelari, Oțetari ș.a.m.d. Acolo este un fel de leagăn al matricei mele spirituale, să spun așa, prețios vorbind și poate lipsit de modestie. Dar așa simt eu. Câteodată mă mai duc acolo, pe furiș, ca să mai văd casele. Nu s-au schimbat, din fericire. Casa mea părintească (n.r. din Drumul Sării) nu mai poate fi recunoscută, s-a modernizat, s-a schimbat, a fost transformată. Mare parte din casele din cartierul copilăriei mele s-au schimbat. De aceea, cartierul meu mi se pare puțin străin. Mult mai mic, mult mai îmbâcsit, mult mai restrâns. Nu-l includ în locurile preferate, deși mă leagă de el o nostalgie geografică bucureșteană. Dar, sentimental, sunt mai legat de aceste cartiere. Apoi, sigur, sunt legat de o anumită casă din Strada Plantelor, unde, întâmplător sau neîntâmplător, am lucrat la una dintre cele mai formidabile experiențe spirituale ale preocupărilor mele, traducerea versiunii Hamlet, pe care am făcut-o cu echipa lui Alexandru Tocilescu, pomenit fie-i numele în veci, un prieten bun al meu, în casa Ninei Cassian și sub supervizarea acesteia, ca poetă, om de litere. Noi am reușit să facem o versiune, care mi se pare foarte reușită, a acestei piese. Am lucrat foarte mult la ea. Deși într-o perioadă în care comunismul nu te lăsa să fii rentabil — era obsesia asta și demagogia rentabilității. Erau cei trei R. Nu-i mai pomenesc. Noi am lucrat vreo doi ani ani la această versiune. Aproape zi de zi. Într-o echipă… În casa aia era și un pian. Mai jos, la un șir de numere (n.r. de case) în plus, fusese sanatoriul unde sfârșise bietul Eminescu. Deci era o zonă în care mai eram și invitat în anumite seri. Acolo s-a întâmplat scena pe care o povestește Mircea Răceanu în cartea lui de amintiri cum că m-am plâns de faptul că stăpânirea noastră nu-mi dădea voie să plec la o invitație făcută de americani. Tot în Strada Plantelor se întâmpla asta. E un perimetru în care s-au întâmplat multe în viața mea și nu neapărat izbânzi gălăgioase sau clamabile fortissimo. Dar mi s-au întâmplat lucruri profunde care mi-au influențat viața și eu zic că în bine, deoarece chiar prin eșecuri, uneori, viața poate să capete bogății și forțe nebănuite.

Reporter: În ultimii ani vedem tot mai multe grupuri de străini care vizitează Capitala. De ce ar iubi străinii Bucureștiul?

Dan Grigore: Unora li se pare un oraș primitor. Și asta e o tradiție, poate să fie un spirit care n-a murit. Pe vremuri, soldații americani din Al Doilea Război Mondial, care eșuaseră pe-aici, fuseseră, la un moment dat, prizonieri, mai știu eu ce, sau erau detașați cu unitățile lor, scriau acasă că mai zăbovesc puțin în București, pentru că este o viață extraordinar de bună. Și povesteau ce viață de noapte are Bucureștiul, ce femei frumoase, ce bucătărie grozavă, ce prăjituri nemaipomenite. Toate astea existau în corespondența unor tineri militari către familiile lor din America. În ’45, ’46, ’47. Deci s-au întâmplat lucrurile astea. Sigur că ar fi fost mult mai bine dacă acești tineri cheflii americani rămâneau mai mult pe aici și nu erau înlocuiți de tinerii cheflii sovietici. Ăia au fost puțin mai puțin legați de București. (Râde zgomotos — n.r.) Acum eu nu sunt un fan al Moscovei, eu sunt un fan al Petrogradului, al Petersburgului (n.r. Sankt Petersburg). Acela mi se pare un oraș iarăși trebuie să-l includ pe lista orașelor pe care le iubesc foarte tare și am amintiri cu duiumul din Sankt Petersburg, și culturale, și muzicale, și umane, extrem de prețioase, extrem de îmbogățitoare, de demne de un adevărat tezaur de amintiri.

Revenind, sigur că sunt foarte multe lucruri pentru care Bucureștiul poate să fie plăcut, tot așa cum sunt foarte multe lucruri pentru care el devine agasant: circulația, murdăria, mojicia. De ce să nu o spunem. Mojicia e un lucru care ar putea să nu le placă străinilor. Eu, dacă mă duc într-un oraș european sau american și mă uit mai mult la o persoană, imediat îmi zâmbește și mă salută. Faptul că i-am acordat atenție puțin mai mult o face să-mi dea un semn de prietenie. “Te-ai uitat la mine. Mă uit și eu la tine. Salut. Suntem contemporani. Trăim împreună pe această planetă”. Da. Atât. Nu e nevoie de mai mult. În timp ce la noi, dacă ies pe stradă sau mă duc într-un local, văd niște mutre domne.. Posace, care vor să arate cu tot dinadinsul dispreț. Nu știu de ce, sunt complexați, li se pare că dacă arată dispreț sunt mai importanți, par mai importanți. Să nu se vadă ce timizi sunt, ce speriați sunt de lume sau că nu știu să se poarte. Să nu se vadă lucrurile astea. Sau unii, pur și simplu, vor să arate dispreț sau unii se disprețuiesc pe ei înșiși. Și-atunci disprețul țâșnește în afară. Nu mai are loc. (Râde — n.r.) Locul e prea strâmt… (Râde, din nou — n.r.)

Pianistul Dan Grigore

Pianistul Dan Grigore

Reporter:  Mi se pare acum redundant să vă întreb: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?

Dan Grigore: O să vă amuze poate sau o să vă surprindă. Aleg Bucureștiul de astăzi cu amintirile Bucureștiului de altădată.

Reporter:  Aveți o amintire anume legată de București. Care este amintirea dvs. cea mai dragă legată de București?

Dan Grigore: Am multe. Am multe amintiri. De pildă am amintiri legate de Sala Dalles, al cărei fronton era vizibil, era la bulevard. Era o curticică și un peron pe care se intra, în fața sălii. Mai ales că acolo am cântat pentru prima dată în public, într-un concert oficial, în anul 1957. Sala Dalles încă nu fusese acoperită, astupată. Sigur că am amintiri și despre unele schimbări dureroase ale Bucureștilor. De exemplu, s-a dărâmat o parte din strada Berthelot cu câteva străzi adiacente — Temișana și altele — ca să se construiască noul sediu al Radiodifuziunii, care acum e o vechitură, dar atunci, în anii ’50 spre ’60, abia se construia. Eu, plimbându-mă pe-acolo și văzând cum apare această clădire nouă cu sala ei, începeam să mă gândesc: “Oare o să ajung să cânt vreodată în sala asta?”. Am și fost la un concert și am văzut pianul cel nou, un Steinway mare și frumos, care suna minunat. Și am zis: “Doamne, când am să cânt eu odată!”. Peste un an cântam acolo. Debutam cu orchestra, în ’62. Și, sigur, că asta e o amintire foarte dragă. Sigur că ea are și cote-ul ei de amuzament pentru că dirijorul care m-a acompaniat în acel concert era unul foarte bine lansat și sprijinit de stăpânire, un așa-zis talent oficial al vremii, dar talentul lui oficial nu i-a fost suficient să mă acompanieze pe mine. M-a acompaniat foarte prost. Și sunt momente în imprimare unde se vede. Pentru cine e profesionist se vede că, de fapt, el era acompaniat de mine. Ca să salvez aparențele eu îl acompaniam pe el, pentru că nu era dotat cu instrumentele corespunzătoare …. (râde zgomotos — n.r.) acestui demers.

Am alte amintiri foarte, foarte plăcute în Strada Precupeții Vechi, colț cu Eminescu, unde era casa Cellei Delavrancea și unde am mers ani și ani de zile — am și studiat acolo — și unde s-au petrecut lucruri fabuloase pentru mine, pentru viața mea. De fapt, s-a desfășurat o prietenie pe care o pot socoti și acum cea mai tânără prietenie pe care am avut-o între mine și această doamnă în vârstă, pe care, încă de când aveam 9 ani, am văzut-o ca pe o doamnă în vârstă. Când i-am cântat prima oară în casa din Spătarului 27, la Jeni Ionescu acasă, doamna Delavrancea era o doamnă în vârstă. Și după aceea a fost cea mai tânără prietenă a mea până la centenarul ei și după aceea. Și cu puțin înainte de dispariția ei cântam cu ea, la ea acasă — acolo, în Mihai Eminescu 151, colț cu Precupeții Vechi, chiar lângă Biserica Precupeții Vechi. Cântam la patru mâini, improvizam, ea nu mai vorbea, dar cânta. Noaptea târziu, noi cântam împreună. Peste câteva zile s-a stins. Deci sunt amintiri foarte, foarte dragi, speciale, foarte vii.

Reporter: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?

Dan Grigore: Să fie un oraș civilizat, plin de oameni mulțumiți și care să se respecte unii pe alții, în care politețea să fie un bun comun și în care disprețul sau mojicia să fie păsări foarte rare, așa cum se mai întâmplă unora din orașele mari, ca să mai dai peste o groapă sau să cadă un ghiveci de la un balcon. Cam așa să fie lucrurile astea în Bucureștiul nostru.

e-Cultura.info/autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

Rodica Zafiu: Pasiunea mea pentru București – o căutare, foarte subiectivă, a timpului trecut și pierdut

Foto: (c) Cristian NISTOR

Foto: (c) Cristian NISTOR

Lingvistul Rodica Zafiu afirmă,  că pasiunea sa pentru București e mai ales o căutare, foarte subiectivă, a timpului trecut și pierdut.

“O căutare a propriei copilării, dar, prin asociere, și a vieții celor apropiați: tinerețea părinților, plimbările și petrecerile bunicilor, poveștile vecinilor. Dorința de a retrăi și ce n-am trăit de fapt. Poate e și un deficit de imaginație: mi-e mai ușor să-mi închipui vieți alternative în casele cu geamuri la stradă și grădini minuscule de pe străzile vechi din București decât în igluuri sau în colibe pe insule tropicale”, spune profesoara, în interviul acordat în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”.

Reporter: Sunteți născută în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?

Rodica Zafiu: Multă vreme nu a însemnat mare lucru. Cu timpul, a devenit o pasiune, poate chiar o obsesie. Probabil că asta are de-a face cu vremea și cu vârsta. Cred că pasiunea mea pentru București e mai ales o căutare, foarte subiectivă, a timpului trecut și pierdut. A propriei copilării, dar, prin asociere, și a vieții celor apropiați: tinerețea părinților, plimbările și petrecerile bunicilor, poveștile vecinilor. Dorința de a retrăi și ce n-am trăit de fapt. Poate e și un deficit de imaginație: mi-e mai ușor să-mi închipui vieți alternative în casele cu geamuri la stradă și grădini minuscule de pe străzile vechi din București decât în igluuri sau în colibe pe insule tropicale. Oricum, în București am trăit deja de mai multe ori prin literatură (de la Filimon și Caragiale la Mircea Cărtărescu și Ioana Pârvulescu). Când am citit, în jurnalul lui Jeni Acterian, despre ritualul lecturilor și al întâlnirilor cu colegii la Fundație — care devenise ulterior Biblioteca Centrală Universitară și a rămas așa până azi—, mi s-a părut de necrezut că timpul schimbase atât de puține lucruri în ritmul vieții de student bucureștean.

În copilărie și în adolescență nu prea vedeam casele; nu ridicam ochii și habar n-aveam dacă au etaj și acoperiș. Pe atunci mi se părea că doar grădinile și mai ales natura pură și în perfectă sălbăticie merită atenție, iar casele și străzile sunt doar un rău necesar. Cred că interesul pentru București a început, în cazul meu, cu cartea lui Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei, citită prin 1986, și care mi-a trezit curiozitatea prin istorioarele consacrate fiecărui segment de stradă, de multe ori fiecărei case. Atunci am luat la picior Calea Victoriei, încercând să văd ce mai rămăsese din locurile despre care citisem. În acea perioadă, a descoperi, dincolo de culoarul cenușiu pe care se plasau băieții cu ochii albaștri când trecea coloana oficială spre C.C. (clădirea din fața Palatului, cu trotuarul din față interzis pietonilor), o Cale a Victoriei fantomatică și doldora de istorie însemna și să resimți, cu nostalgie crâncenă, de supraviețuitor, normalitatea trecutului.

Acum mă plimb cu ochii la case, uneori de-a dreptul indiscret, fac fotografii în mașină, când aștept la semafor sau când circulația e blocată din cauza aglomerației. Culeg din internet fotografii cu Bucureștiul vechi — am deja fișiere cu mii de imagini, adunate de pe site-uri pe care intru periodic. Din păcate, au fost fotografiate mereu cam aceleași lucruri: nu reușesc să regăsesc o clădire cu etaj, gălbuie, interbelică, pe lângă care trecea troleibuzul 81 în Piața Victoriei. Și nu am nicio șansă să dau peste fotografii — care să-mi sprijine memoria leneșă — cu strada mea de pe vremea când avea case și grădini, nu blocuri.

Reporter: Cum era orașul în vremea copilăriei dvs. și cum vi se pare că arată el azi?

Rodica Zafiu: În copilărie nu prea știam orașul. Nu ieșeam foarte des în centru, din cartierul Băneasa — fostă comună suburbană, pe vremea bunicii—, unde erau casa și grădina părintească și — la capătul străzii — școala. În imediata vecinătate începea parcul Herăstrău, de care se leagă cele mai multe amintiri: Roata Mare, care tocmai a dispărut; oglinzile deformante de pe pereții unei clădiri circulare care adăpostea “covorul fermecat”; labirintul făcut din tufișuri tăiate la înălțimea unui copil, cam dezamăgitor, pentru că nu puteai să te pierzi cu adevărat în el; dugheana de tir, zona cu tobogane și urși de piatră (încă există, chiar dacă jocurile sunt mai colorate și cu muchiile îmblânzite), derdelușul minuscul, vaporașul, bărcile. Pe strada mea era cimitirul — e și acum, ba se pare că ar fi chiar “cel mai mic din București”, cum zice o pagină din internet—, în care mergeam foarte des cu bunica, în cea mai fragedă copilărie, pentru că trebuiau udate și îngrijite florile de pe mormintele familiei. Era plin de iarbă, de flori, de tufe de liliac, de brăduți — acum e, ca toate celelalte, înghesuit, plin de plăci urâte de marmură, fără alei; de-atunci vizitez cimitire în orice oraș zăbovesc mai mult și cel mai adesea atmosfera lor mi se pare familiară, liniștitoare și reconfortantă.

În rest, am imagini destul de vagi: Miorița și Vila Minovici, Expoziția — căreia parcă i s-a prăbușit cupola, după inaugurare—, cinematografe de vară — îi invidiam crâncen pe cei care, de la balcoanele caselor din jur, puteau vedea filme gratis în orice seară—, câteva magazine din centru, câteva librării, Piața Romană.
Când, în timpul liceului, prin anii ’70, am început să umblu mai mult prin oraș, nu aveam niciun chef să-l descopăr. Era o perioadă în care spațiul public era unul oficial, “al lor”, o coajă indiferentă și ostilă, prin care trebuia să treci cât mai repede pentru a ajunge în case, în interioarele unde erau prieteni, uneori în cinematografe sau în teatre. Am simțit ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 și în lunile care au urmat și ca pe o luare în posesie a orașului.
Mi-e așadar greu să spun cum era cu adevărat Bucureștiul în vremea copilăriei mele (anii ’60); văzut acum, în poze și în filme ale epocii, mi se pare curățel, dar cam pustiu; rece, oficial și străin. Acum e mult mai viu, colorat, chiar dacă nu totdeauna cu bun gust, s-a umplut de contraste noi, dar care sunt oarecum în spiritul locului.

Reporter: Ce vă place cel mai mult la acest oraș?

Rodica Zafiu: Amestecul, casele de dimensiuni și stiluri diferite, ba chiar orientate diferit (după întortocherea vechilor ulițe), castanii, teii, tufele de liliac, iedera care acoperă casele, grădinile năpădite de iarbă și flori. Albumul ‘Farmecul discret al Bucureștilor’, apărut acum câțiva ani, cu fotografiile lui Dan Dinescu, e o colecție minunată de asemenea locuri, cu zidurile, ferestrele, arcadele, verandele, marchizele lor, cu grilaje și stucaturi într-o lumină blândă de după-amiază de toamnă.

Reporter:  V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?

Rodica Zafiu: Nu mi s-a întâmplat, pur și simplu. Iar acum cred că nici nu ar fi putut să mi se întâmple. În vremea comunismului, a locui în București mi se părea — și chiar era, din multe puncte de vedere — un avantaj. Orașele din Ardeal și Banat pe care le-am văzut înainte de 1989 mi se păreau foarte diferite și foarte frumoase și mă simțeam în ele aproape ca într-o veritabilă călătorie în Occident, dar nu mă bătea niciun gând de mutare, Doamne ferește! Am petrecut apoi câțiva ani în Italia, ca lector de limba română, și atunci mi-am dat seama ce reflexe de București mi se formaseră: îmi lipseau teribil agitația și nervozitatea de acasă, unde mă întorceam doar în vacanțe, după ce văzusem orașe doldora de istorie, artă, monumente. Ajunsesem să mă simt în București ca un turist, încăpățânându-mă să văd orașul cu un ochi dinafară: mergeam de zor la expoziții, mă bucuram de noutățile de la Muzeul Țăranului Român, vizitam. Cred că experiența asta mi-a prins foarte bine. Oricum, n-am înțeles niciodată cum poți să vrei, brusc, să locuiești în altă parte.

Reporter: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?

Rodica Zafiu: Mi-au plăcut enorm multe orașe: Roma, Parisul, Berlinul, Veneția, Napoli, Bruxelles, Praga, Zurich, Atena. Dacă e să stabilesc o oarecare regulă (post factum) într-o înșiruire atât de neomogenă, e vorba de orașe care îndeplinesc cel puțin una dintre următoarele condiții: să fie vii, variate, cu mulți locuitori, străbătute de o apă mare, eventual așezate pe malul mării și bătute de un vânt de libertate. Din păcate, încă n-am ajuns la Istanbul, dar sunt sigură că o să-mi placă.

Reporter:  Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?

Rodica Zafiu: Aș vrea, în primul rând, să existe și mai ales să fie respectate legi edilitare foarte riguroase, care să interzică demolările în anumite zone și să impună refacerea și întreținerea clădirilor vechi. Mă bucur mult de reînvierea zonei Lipscanilor — sufeream pentru fiecare dintre clădirile abandonate și prăbușite de acolo—, dar nu înțeleg de ce nu s-a putut face ceva similar în zona Buzești? Calea Griviței? Gara de Nord, tot vechi vad comercial, cu case foarte frumoase. Aș vrea să pălească mai repede culorile strepezitoare de pe blocurile reabilitate, cu aspect de provizorat, decor de teatru și jocuri de construcție pentru preșcolari. Aș vrea ca bucureștenilor să le placă albul și griul, care se potrivesc cel mai bine cu multe dintre clădirile vechi. Ar fi mare nevoie să se facă educație artistică și în special arhitecturală în școli, din care să rezulte că stilul Bauhaus nu trebuie neapărat vopsit în roz, că vechi nu înseamnă urât și părăginit. Am câteva fantezii: mi-ar plăcea să fie acoperită Casa Poporului de iederă (ca atâtea vile bucureștene) și (mai modest, chiar realizabil) să se replanteze iarbă și flori în jurul statuii lui Mihai Viteazul, abandonată pe un planșeu deprimant de beton.

Aș mai vrea ca bucureștenilor să le intre în reflex formule ca “vă rog”, “mulțumesc”, “cu plăcere”, ținutul ușii pentru cel din spate, scuzele după o îmbrânceală involuntară, zâmbetul către toată lumea. Oricum, deja s-a schimbat câte ceva, s-a mai redus din posomoreala noastră țâfnoasă.
În fine, aș vrea ca Bucureștiul să aibă mai multe muzee și foarte multe expoziții de artă plastică de prima mână, nu doar rare și firave. Să fie și ele de nivelul Festivalului Enescu — slavă Domnului, măcar aici stăm bine — și să li se facă suficientă publicitate inteligentă, astfel ca vizitarea lor să fie la modă printre tineri. Uneori, apropierea de artă se face prin modă, snobism, imitație, dar devine obișnuință și nevoie interioară.

Reporter:  Care este locul dvs. preferat din București?

Rodica Zafiu: Nu e un singur loc, mai curând e vorba de zone, în primul rând cele previzibile, “centrele”: Stavropoleos, Lipscanii, Sfântul Gheorghe Nou, Dealul Mitropoliei, cele două bulevarde și intersecția lor la Universitate. Apoi Parcul Ioanid, Schitu Darvari, strada Artur Verona cu Librăria Cărturești, Gara de Nord.

Reporter:  De ce ar iubi străinii Bucureștiul?

Rodica Zafiu: Pentru varietate, libertate, diversitate, pentru capacitatea de o oferi surprize. Pentru că, deși e uneori ponosit și urâțel, bodogănit de localnici și de cei în trecere pentru mitocănie — întotdeauna a altora—, agitație și îmbrânceală, e foarte viu, tânăr, inventiv. Și pentru oamenii de aici: pe lângă bădărani și certăreți, sunt și atâția inși amabili, inteligenți, sclipitori, nonconformiști.

Reporter:  Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?

Rodica Zafiu: N-am ce face, în Bucureștii de altădată nu știu sigur cine aș fi fost. Așa că, realist, aleg Bucureștii de azi, în care sper să se facă însă simțită tot mai mult prezența orașului de altădată. Am totuși oarece reverii și dorințe de călătorie în timp când privesc imaginile unor case păstrate, cu o precizie uimitoare, în unele dintre vechile fotografii ale orașului. E mai ales una din 1864, a lui Szathmari, în care apar, la doi pași de Universitate și de Palatul Suțu, prin locuri pe unde trec aproape zilnic, câteva case modeste, puse pieziș: una ca un han la margine de sat, dar cu firma Hotel Kiesch, alta cu pridvor de lemn.

Reporter:  Care este amintirea dvs. cea mai dragă legată de București?
Rodica Zafiu: Nu e o amintire propriu-zisă, sunt frânturi de imagini. Cea mai dragă, pentru că foarte veche, dar imposibil de plasat în timp, e una cărtăresciană: a orașului văzut de sus, într-o lumină roșiatică incredibilă și cu o strălucire ireală, prin fereastra îngustă de pe scara magazinului București. În rest, imagini cu Herăstrăul toamna sau cu Palatul Suțu, Calea Victoriei sau Gara de Nord în serile târzii de iarnă, sub prima zăpadă care nu a apucat încă să se transforme în mormane murdare.
O altă imagine, mai curând neliniștitoare, e dintr-un capăt al cimitirului Bellu, de unde se vedea Valea Plângerii, o râpă enormă pierdută în niște cețuri ale depărtării sau ale memoriei. Eram cu bunica mea, care îmi explica denumirea locului printr-o legendă care, am aflat ulterior, circulă și despre alte locuri: că acolo ar fi fost un lac în care s-a înecat o nuntă întreagă, cu miri și nuntași. Destul ca să fixeze bine imaginea în minte, nu?

Reporter: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?

Rodica Zafiu: Să reziste. Să aibă tot mai mulți cetățeni cultivați, legi edilitare draconice, arhitecți nostalgici și rafinați. Să nu se cutremure prea tare.

e-Cultura.info/autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agepres

Photo credit: (c) Cristian NISTOR

Photo credit: (c) Cristian NISTOR

Linguist Rodica Zafiu says, that her passion for Bucharest is mostly a very subjective search, of the time past and lost.

“A search of my own childhood, but by association, also of the life of the people close to me: my parents’ youth, grandparents’ strolls and parties, neighbours’ stories. The desire to relive and live also what I have not lived in fact. Perhaps it is a lack of imagination as well: It is easier for me to imagine alternative lives in homes with windows to the street and tiny gardens in the old streets of Bucharest than in igloos or huts on tropical islands,” says the teacher, in the interview given within the project ‘MY CITY, BUCHAREST.’

Reporter:  You were born in Bucharest. What does Bucharest mean to you?

Rodica Zafiu: For a long time it did not mean much. With time, it became a passion, even an obsession. Probably this has to do with time and age. I think that my passion for Bucharest is mostly a very subjective search of the time past and lost. Of my own childhood, but by association, also of the life of the people close to me: my parents’ youth, grandparents’ strolls and parties, neighbours’ stories. The desire to relive and live also what I have not lived in fact. Perhaps it is a lack of imagination as well: It is easier for me to imagine alternative lives in homes with windows to the street and tiny gardens in the old streets of Bucharest than in igloos or huts on tropical islands. Anyway, in Bucharest I have already lived several times through literature (from Filimon and Caragiale to Mircea Cartarescu and Ioana Parvulescu). When I read, in Jeni Acterian’s diary about the ritual of readings and meetings with colleagues at the Foundation — which later became the University Central Library, and has remained so until today — it seemed unbelievable that the time changed so few things in the pace of a Bucharest student’s life.

In my childhood and in adolescence I hardly saw any houses; I was not looking up and I had no idea if they had floors and roofs. Back then it seemed to me that only gardens and especially the pure nature and in perfect wilderness deserve attention, and the houses and streets are just a necessary evil. I think the interest in Bucharest began, in my case, with Gheorghe Crutzescu’s book, ?The Mogosoaiei Bridge,’ read through 1986, and that aroused my curiosity through the stories devoted to each street segment, often to each home. Then I started walking on Victoriei Boulevard, trying to see what was left of the places I read about. In that period, to discover, beyond the gray corridor where the boys with blue eyes were placed when the motorcade was going to the Central Committee (the building in front of the Royal Palace, with its front sidewalk being off-limits for pedestrians), a phantom-like Victoriei Boulevard and chockfull of history meant also to feel, with a survivor’s acerbic nostalgia the normalcy of the past.

Now I walk looking at the houses, sometimes downright indiscreetly, taking photos from the car, when I wait at the traffic lights or when circulation is blocked because of the heavy traffic. I take from the Internet photos of old Bucharest — I already have files with thousands of photos, gathered from websites I visit regularly. Unfortunately, the same things have always been photographed: I cannot find a floored building, yellowish, from the inter-war period, which the no. 81 trolley passed by in Victoriei Square. And I have no chance to come across photos — that would support my lazy memory — of my street from the time when it had homes and gardens, and not blocks of flats.

Reporter:  What was the city like during your childhood and how do you think it looks today?

Rodica Zafiu: In my childhood I hardly knew the city. I did not go very often to the centre from the Baneasa neighborhood — a former suburban village during the time of my grandmother — where my parents’ home and garden were and — at the end of the road — the school. In the immediate vicinity began Herastrau Park, of which I have the most memories: the Ferris Wheel, which has just gone; the deforming mirrors on the walls of a circular buildings housing “the magic carpet”; the maze made of bushes cut to the height of a child, a little disappointing, because you could not really get lost in it; the shooting stall, the area with slides and stone bears (which still exist, even if the games are more colorful and with edges softened), the tiny slope, the small ship and the boats. In my street there was the cemetery — it still is, and it seems to be even “the smallest one in Bucharest,” says and internet page — where I often went with her grandmother in my early childhood, because we the flowers on our family graves had to be watered and attended. It was full of grass, flowers, lily bushes and small fir trees. Now, it is like every other cemeteries, crammed, full of ugly marble plates, without alleys; Then I started visiting cemeteries in each city I go to, I spend some time there and their atmosphere seems familiar, soothing and comforting.

The rest of my images are vague: Miorita and Minovici Villa, the Exhibition, summer cinemas — I bitterly envied those who, from the balconies of their houses could watch for free movies every night — a few shops in the centre, some bookshops, the Roman Square.

When in high school, in the 1970s, I started walking over the city more, I had no desire to discover it. It was a period when the public space was an official one, “theirs”, an indifferent and hostile shell, through which you had to go as fast as you could to get into homes, in the interiors where there were friends, sometimes in cinemas or theatres. I felt what happened in 1989 and in the months that followed as a taking possession of the city.

Therefore, it is hard for me to say how Bucharest was really like in my childhood (the 1960s); now seen in pictures and movies of the era, it seems to have been clean but a little desolate, cold, official and strange. Now it is more alive, colorful, even if not always in good taste, it is filled with new contrasts, but which are somewhat in the spirit of the place.

Reporter:  What do you like most about this city?

Rodica Zafiu: The mixture, the homes of different sizes and styles and even oriented differently (after the twists of old lanes), the chestnuts, the linden trees, the lily bushes, the ivy covering homes, the gardens overgrown with grass and flowers. The album ‘The Discreet Charm of Bucharest,’ published a few years ago, with photos by Dan Dinescu, it is a wonderful collection of such places, with their walls, windows, arches, porches and awnings, with railings in a soft light of autumn afternoon.

Reporter: Have you ever thought of leaving Bucharest and settle in another city?

Rodica Zafiu: It simply has not happened to me. And now I think that could not have happened to me. In communist time, living in Bucharest seemed to me — and even it was, in many ways — an advantage. The towns in Transylvania and Banat that I saw before 1989 seemed very different and very beautiful and I felt in them almost like in a veritable trip to the West, but I had no thought of moving, God forbid! I spent afterwards several years in Italy as a lecturer of the Romanian language, and then I realized that I had developed Bucharest reflexes: I was terribly missing the agitation from home, where I came back only in holidays, after I had seen cities full of history, art and monuments. I came to feel in Bucharest like a tourist, being stubborn to see the city with an outsider’s eye: I used to go often to exhibitions, I enjoyed the novelties at the Museum of Romanian Peasant, I was visiting. I think that this experience was very useful to me. Anyway, I have never understood how one could want suddenly to live elsewhere.

Reporter:  Your profession took you to many other cities of the world. What is the city that has remained in your heart and why?

Rodica Zafiu: I liked enormously several cities: Rome, Paris, Berlin, Venice, Naples, Brussels, Prague, Zurich and Athens. If I were to establish a certain rule (post factum) in such an inhomogeneous enumeration, it is about cities that meet at least one of the following conditions: to be alive, diverse, with many people, crossed by a big river, possibly situated on the seashore and beaten by a wind of freedom. Unfortunately, I have not gone to Istanbul, but I am sure I will like it.

Reporter:  What would you like to be changed in Bucharest in the coming years?

Rodica Zafiu: I wish, firstly, the existence and observance of rigorous municipal laws that would prohibit demolition in certain areas and impose restoration and maintenance of old buildings. I am glad a lot about the revival of the Lipscani area — I suffered for each of the buildings abandoned and collapsed there — but I do not understand why something similar could not have been done in the Buzesti Grivitei Boulevard and North Station area, all old commercial venues, with beautiful houses. I would like to see the colors on the rehabilitated blocks of flats, fade away faster, with provisional aspect, theatrical decor and construction games for pre-schoolers. I wish that Bucharesters liked white and gray that fit best with many of the old buildings. Architectural and artistic education should be taught in schools, showing that Bauhaus style should not necessarily be painted in pink, that old does not mean ugly and dilapidated. I have a few fantasies: I would like to see the Parliament House covered in ivy (as many Bucharest villas are) and (more modest, even feasible) to replant grass and flowers around the statue of Michael the Brave, abandoned on a depressing concrete board.

I would also like that Bucharesters have as reflex the use of their formulas such as “please,” “thank you,” “with pleasure,” keeping—door open for the person behind you, apologies after an involuntary contact and smiling to everyone. However, something has already changed, our gloom is lower.

Finally, I wish Bucharest had more museums and many fine art exhibitions, not only rare and fragile. These should be at the level of the Enescu Festival — thank God, at least in this respect we are in a good place — and these should enjoy smart advertising enough, so that visiting them should be fashionable among young people. Sometimes, the closeness to art is done through fashion, snobbery, imitation, but it becomes a habit and an inner need.

Reporter: What is your favorite place in Bucharest?

Rodica Zafiu: There is no one place, rather it is about areas, primarily the predictable ones, the “centers:” Stavropoleos, Lipscanii, St. New George, Metropolitan Church Hill, the two boulevards and their intersection at the University. Then the Ioanid Park, Schitu Darvari, Arthur Verona Street with Carturesti Bookstore and the North Station.

Reporter:  Why would foreigners love Bucharest?

Rodica Zafiu: For variety, freedom, diversity, ability to offer surprises. Because, although it is sometimes shabby and ugly, grumbled by locals and those passing for rudeness — always of other people — agitation and crowding, it is very much alive, young, inventive. And for the people here: in addition to the rude and quarreling people there are also kind, intelligent, bright and non-conforming people.

Reporter:  Bucharest of yesteryear and today’s Bucharest. What would you choose and why?

Rodica Zafiu: I do not know for sure who I would have been in Bucharest of yesteryear. So, realistically, I choose today’s Bucharest, where I hope that the presence of the old city will be felt more and more. I still have time travel daydreams when I look at pictures of houses from the old city. It is particularly one from 1864, by Szathmari, in which appear, very close to the University and the Sutu Palace, through places I pass by almost every day, a few modest homes, placed oppositely: one as an inn on the outskirts of the village, but with the Hotel Kiesch sign, and other with a wooden porch.

Reporter:  What is your fondest memory linked to Bucharest?

Rodica Zafiu: It is not a memory in itself, there are fragments of images. The fondest one, because it is very old, but impossible to put in time, is one linked to Cartarescu: the city seen from above, in an incredible reddish light and with surreal glow, through the narrow window of the Bucharest Shop. Otherwise, images with Herastrau Park in the autumn or Sutu Palace, Victoriei Boulevard or North Station in late winter evenings, under the first snow that has not yet started to turn into dirty piles.

Another image, rather uncomforting, is from one end of Belu Cemetery, from where the Wailing Valley could be seen, an enormous ravine lost in some fogs of remoteness or memory. I was with my grandmother, who explained to me the name of the place by a legend which I found out later, was circulating also about other places: that there was a lake when an entire wedding party people, with the groom and the rest of people, drowned. Enough to set the image well in your mind, isn’t it?

Reporter:  If you were to send something to the city for his birthday, which would be the wish that he would best fit Bucharest at its 555th anniversary?

Rodica Zafiu: To resist. To have increasingly more cultivated citizens, draconian city laws and nostalgic and refined architects. And not to shake too hard.

By e-Cultua.info/author: Daniel Popescu, edihtor: Georgiana Tănăsescu

An editorial project initiated by Agerpres

 

Corina Chiriac: Iubesc bătrânul București, care se străduiește să fie în pas cu vremurile noiCorina Chiriac: I love the old Bucharest, striving to keep pace with new times

Corina Chiriac  Foto: (c) ALEX TUDOR

Foto: (c) ALEX TUDOR

Marea artistă Corina Chiriac, una dintre doamnele cântecului românesc, își amintește cu plăcere, vorbind despre copilăria sa, de un București încă dulce, cu domni care purtau pălării de fetru, care spuneau ”Sărut mâna!” doamnelor, doamne care încă purtau manșoane.

Corina Chiriac a mărturisit, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, de bucuria pe care o trăia când tatăl său o aducea acasă cu trăsura, de la care spune că a ”moștenit dragostea de București”, dovadă fiind faptul că una dintre lucrările sale simfonice cele mai cunoscute și mai frumoase poartă numele ”Bucureștii de altădată”.

Artista a rememorat cu nostalgie anii tinereții, când Dâmbovița avea malurile pline de flori, de verdeață, de copaci care crescuseră dezordonat, ceea ce oferea un aspect boem. Ea spune că de fiecare dată când revine în București, după o călătorie, are o emoție asemănătoare întâlnirii ”cu un băiat de care te-ai îndrăgostit prima oară”. Își dorește ca Bucureștiul să rămână ”un organism viu, să se bucure de edili care să-l iubească, să-l poată moderniza”, iar bucureștenii să fie ”mai îngăduitori și mai plini de înțelegere” pentru concetățenii lor.

Reporter: Sunteți un artist născut într-o familie de muzicieni, un artist care a crescut în mijlocul muzicii, care a crescut în București, într-un cartier foarte frumos. Ce înseamnă pentru dumneavoastră orașul București?

Corina Chiriac: Sigur că pentru mine Bucureștiul reprezintă leagănul copilăriei. Nu știu câți bucureșteni ”sadea” suntem în total, dar cu siguranță cei care ne-am născut la București avem același sentiment de apartenență pe care-l are oricine față de locul în care s-a născut. Eu am fost adusă de la maternitate acasă, cumva în centrul Bucureștiului, în casa bunicilor mei din partea tatălui, acolo unde locuia tata cu tânăra lui soție, cu mama. Și asta se întâmpla undeva în zona Știrbei Vodă, lângă Cișmigiu, într-o casă veche, moștenită de bunica mea de la tatăl ei, străbunicul meu, negustorul Nichita Nestorescu. Suntem de trei generații bucureșteni, bunica mea fiind sosită la București la începutul lui 1900, fiind cea mai mare dintre opt frați, venită prin căsătoria cu bunicul meu, care era brăilean, iar bunica a venit de la Buzău. Deci doi moldoveni, să spunem. Tata mare găsise de lucru, ca tipograf, în București, după ce-și făcuse studiile în Elveția, și au primit ca zestre în București o căsuță, într-o zonă de — să spunem — mici burghezi, foarte mici, însă, pentru că trăiau dintr-o leafă de tipograf. Bunica fiind casnică, crescând doi copii, maximum ce-și puteau permite era o menajeră, care venea din când în când și îi ajutau la treburile gospodăriei.

Reporter:: Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră? Ce amintiri aveți din copilărie legate de oraș, legate de locurile de joacă, de locurile prin care vă plimbați cu părinții?

Corina Chiriac: Noi, locuind în centrul Bucureștiului, mai precis între Cișmigiu și Piața Matache, aia care s-a demolat, îmi aduc foarte bine aminte de un București încă dulce, cu domni care purtau pălării de fetru, care spuneau ”Sărut mâna!” doamnelor. Vorbim de anii ’55, nu mult după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Doamnele încă purtau manșoane, lucruri care au dispărut de mult din clasic, cu totul nepractic în ziua de azi, și anume un fel de gentuță făcută din blană, în care încăpeau cheile, un portofel mic și eventual un ruj, și în care doamnele își fereau iarna, de frig, mâinile, băgându-le în acest manșon, o ”clătită”, să-i spunem, din blană, cu fermoar, cu două intrări — dreapta și stânga — care se agăța cu un șiret elegant de gât. Sigur că în ziua de azi ar fi cu totul și cu totul nepractic, dar pe vremea aceea doamnele nu cărau, cel puțin nu la vedere și nu când mergeau în vizită, atâtea sacoșe ca noi.

Locul copilăriei mele mi-l aduc aminte ca fiind foarte frumos. Mi-l aduc aminte verde sau nins, dar era un oraș liniștit, la suprafață părea că toate lucrurile sunt în regulă. Eu, ca și copil, nu cunoșteam teroarea mașinilor, dubele, care veneau să ridice diferiți cetățeni care gândeau altfel despre regimul comunist. Nu știam la ora aia nimic. Eram un copil, aveam 4-5 ani, mă bucuram că tata mă aducea, câteodată, de la piață, cu trăsură, pentru că încă existau în București trăsuri, cu un coș mare care se lăsa deasupra trăsurii să nu te ningă, cu cai destul de îngrijiți. La piață erau foarte mulți olteni, după cum li se spunea, neguțători, era o piață veselă, gălăgioasă, oamenii se purtau încă foarte frumos unii cu alții. Foarte multe amintiri îmi vin în minte de câte ori mă întorc la anii copilăriei mici.

Un București în care lumea avea timp să se plimbe în Cișmigiu, se așeza pe bancă, povestea, vorbea, citea ziarul, se așeza la o cafea la puținele cafenele care erau în Cișmigiu. Eu am moștenit dragostea de București de la tatăl meu (compozitorul Mircea Chiriac — n.r.), care era un mare iubitor de țară și de București. Ca dovadă, una dintre lucrările sale simfonice cele mai cunoscute și mai frumoase poartă numele ”Bucureștii de altădată”. O lucrare care a dat și titlul unui dublu album, care mă bucur că i-a fost editat la casa de discuri Electrecord. Sigur, aș putea să vă povestesc mult și frumos. Îmi aduc aminte de un oraș cochet, curat, verde. Asta a fost în prima parte a copilăriei, pentru că noi ne-am mutat de mai multe ori prin diferite zone ale Bucureștiului până când tata a reușit să-și stabilească domiciliul în foarte frumosul cartier care se numește Cotroceni.

Reporter:: Și unde locuiți și astăzi.

Corina Chiriac: Da.

Corina Chiriac

Corina Chiriac

Reporter:: Ați vorbit despre Bucureștiul de altădată. Dacă ați putea să alegeți perioada în care să trăiți, ce ați alege, Bucureștiul de altădată sau Bucureștiul de acum?

Corina Chiriac: Sinceră să fiu, aș face o combinație, dacă aș putea să suprapun erele, așa, ca niște universuri paralele. De exemplu, când eram studentă, plecam pe jos până la facultate, deoarece eu am fost studentă la Institutul de Teatru. Iar la sfârșitul anilor ’60, când eu eram studentă, prin anii 1969-1970, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică avea sediul pe cheiul Dâmboviței, deasupra Teatrului Bulandra, la etajele superioare. Acolo erau clasele noastre, și de actorie, și de scrimă, și de exerciții de dicție, și de istoria teatrului universal și de estetică. Acolo era IATC-ul. Și-mi aduc aminte cu mare bucurie și plăcere de cheiul Dâmboviței de altădată, care nu era încă betonat, Dâmbovița încă nu era strânsă într-o albie la forma de astăzi, malurile erau pline de flori, de verdeață, de copaci care crescuseră dezordonat, ceea ce sigur că oferea un aspect boem Dâmboviței, care curgea și ea așa cum știa de câteva sute de ani. Nu știu dacă astăzi, așa cum spune foarte frumos un cântec al lui Charles Aznavour — ”La boeme”—, acea boemă mi-ar mai plăcea. Dar la 17 ani, când mă întorceam de la facultate cu colegii, recitam pe stradă Eminescu, Nichita Stănescu și așa mai departe și ne glorificam cu câte un vers în plus sau câte eram capabili să învățăm, atunci acest chei al Dâmboviței era locul ideal, romantic și, poate repet, boem, pentru a primi curtea unui băiat sau a-ți face vise frumoase de viitor. Sigur că acea lucrare asupra Dâmboviței cu siguranță a fost necesară, ca multe alte lucrări de modernizare a orașului, dar eu tot îmi aduc aminte cu plăcere. Aș face o combinație între ce avea Bucureștiul romantic și dulce dintotdeauna și utilitatea unor lucrări moderne care să ne fie la îndemână. Probabil așa aș face.

Reporter:: Am vorbit despre felul în care vedeați Bucureștiul cu ochii de copil. Cum îl vedeți acum, cu ochii unui om matur, și ce ați dori să se schimbe în București în următoarea perioadă?

Corina Chiriac: E greu de spus, pentru că majoritatea covârșitoare dintre noi, locuitorii Bucureștiului, suntem șoferi auto, nu avem altă soluție. Cu toții ne-am dori să avem niște străzi foarte mari, ca în America, și să avem nenumărate locuri de parcare, unde să ne putem lăsa mașina când avem treabă prin oraș. Asta nu se poate. Din păcate, nu avem cum să dărâmăm tot Bucureștiul să facem străzi mai late. Și atunci, bombănind, ne chinuim cu ce avem. Nu ar fi frumos și nu ar fi posibil. Poate nu ar fi nici frumos să avem străzile altor capitale ale lumii, care sunt mult mai generoase, pentru că orașul nostru are farmecul lui și așa. Probabil eu îl văd ca pe imaginea holografică sau mai multe care se suprapun de-a lungul zecilor de ani pe care i-am trăit, dar vă spun sincer, probabil pentru că este leagănul copilăriei mele, din orice colț al lumii m-am întors — și Dumnezeu a fost bun cu mine și m-a ajutat să locuiesc în America, să vizitez Argentina, să călătoresc, am fost în Egipt, în țări în care lumea se ducea mai rar — de câte ori revin la București am o emoție și o tresărire ca și cum te-ai întâlni cu un băiat de care te-ai îndrăgostit prima oară. E o stare de bucurie, de apartenență, și călătoresc cu plăcere prin București, mai în toate zonele.

Sigur, ca pe fiecare dintre noi, mă mai enervează unele lucrări care nu sunt finalizate la timp sau nu sunt finalizate deloc. Dar, una peste alta, îi apăr chiar și neajunsurile — faptul că locuim în 2014 într-un oraș în care nu s-a schimbat foarte mult de la 1900. Este orașul nostru, nu-l mai putem schimba și probabil fiecare dintre noi, care locuim în București, ar trebui să avem grijă, așa cum e în alte țări, ca în fața blocului nostru, a curții noastre, pe strada noastră măcar să nu fie gunoaie, să avem grijă fiecare de locul unde parcăm și așa mai departe. Pentru că dacă fiecare dintre noi avem grijă, atunci lucrurile vor arăta mai bine. De exemplu, eu vizitez cu plăcere o verișoară care stă la capătul cartierului Drumul Taberei, care este foarte curat, este foarte verde, plăcut de locuit, sau alte zone, în Balta Albă s-au făcut lucruri foarte frumoase, sau Titan. Mă uit că se fac eforturi ca orașul să fie îngrijit, se pun flori, se vopsesc bordurile… eu iau partea bună a lucrurilor. Poate se fac cheltuieli inutile, poate că organizatorii nu termină la timp lucrările, eu mă uit la partea bună a lucrurilor. Circulând prin București, în special în ultimii 20 de ani, să zic, ceva-ceva se vede că s-a făcut. Există un efort de a avea o capitală mai plăcută, mai curată, mai frumoasă, mai verde. Foarte mulți cunoscuți de-ai mei din alte orașe unde mă duc și cânt îmi spun: ”Eu nu aș putea să locuiesc la București. Nu mi-ar plăcea viața din București”. Și știu și de ce: noi avem o stare nervoasă, suntem tot timpul obosiți, ne obosesc traficul, mașinile, gălăgia, suntem grăbiți, parcă nu ne mai ajunge timpul. Totuși, eu îl iubesc pe acest bătrân București, care se străduie, săracul, să fie în pas cu vremurile noi.

Reporter:: Așa agitat cum e, aveți un loc în care vă place să vă retrageți și să stați liniștită, să vă odihniți, să vă limpeziți gândurile și să ieșiți un pic din tumultul ăsta cotidian?

Corina Chiriac: Sigur că sunt câteva locuri, în special mănăstiri. De exemplu, mă duc cu mare drag și cu mare bucurie la Mănăstirea Radu Vodă din București, care este aproape de Pasajul Mărășești, în centru, lângă Piața Unirii, pentru cine cunoaște Bucureștiul. În momentul când urci dealul Mănăstirii Radu Vodă, care este un monument istoric, este ca și cum ai ieși din orice timp. Toată lumea care merge acolo și se închină la moaștele Sfântului Nectarie are aceeași stare de eliberare din cotidian și bucuria de a se întâlni cu o stare eternă, divină. Îmi face plăcere să mă duc și în alte cartiere unde am prieteni buni. Nu se pune problema să stăm pe o bancă, pentru că e gălăgie, e praf, e fum. Dar putem sta vara, de exemplu, la o terasă, îmi place enorm de mult că au ”izbucnit” în București terasele. Majoritatea cafenelelor își permit să aibă o terasă, chiar dacă au închiriat o jumătate de trotuar. Și este plăcut să stai la o terasă. Ce să mai vorbim despre Centrul Vechi al Bucureștiului, care, în fine, a fost redat cetățenilor și care este super-aglomerat în fiecare vară, până se face frig afară. Este o plăcere să stai pe trotuar, pe un scaun, pe o canapea, pe un fotoliu, să bei o cafea, un suc, și să fii și în natură și, în același timp, și în oraș. Sunt foarte multe locuri plăcute și nu mă îndoiesc că alții le știu mai bine decât mine.

Corina Chiriac

Corina Chiriac

Reporter:: Într-un interviu pe care l-am făcut împreună prin 2000-2002, spuneați vă v-ar plăcea foarte mult să locuiți la malul mării. Asta ar presupune să plecați din București sau să… aducem marea la București?

Corina Chiriac: (Râde — n.r.) Sigur că eu, ca multă lume, ador marea. Sigur că nu o dată m-am gândit ”ce-ar fi să mă mut la Constanța?”, care ar fi, să zicem, cel mai important oraș de la malul mării, fără discuție. Dar, practic, în primul rând am treabă la București. Foarte mulți spun că în București se dă ora exactă, ca în orice altă capitală a lumii. Dar nu de asta. E greu să te muți în alt oraș, să-ți schimbi complet locuința, prietenii, chiar dacă acum Constanța e la două ore distanță, în fine, terminându-se puțina noastră ”Autostradă a Soarelui”. Ajungi la mare în două ore, două ore și un sfert. Rămân cu nostalgia mării și profit de orice invitație de a cânta la mare pentru a mă duce, indiferent de anotimp, până acolo. Mi s-a povestit că toamna și iarna nu mai este la fel de romantic, dar mie tot îmi place marea și tot mă duc la Constanța, chiar și pe viscol, măcar să văd cum arată malul mării înghețat.

Reporter:: Dacă ar veni o persoană din străinătate pentru prima dată în București, ce i-ați recomanda să vadă?

Corina Chiriac: La început l-aș întreba pe acel străin care sunt preocupările lui. De obicei, străinii își ”fac lecțiile” acasă. Ei când pleacă într-o excursie, afară de cazul în care vin într-o delegație, cam știu ce au de vizitat într-un oraș. Tata foarte frumos spunea că o călătorie începe acasă. Te duci la Roma — știi că vrei să vezi Colosseumul și Columna lui Traian, să-l vezi pe Decebal acolo, cu toți luptătorii noștri de altădată, cam știi ce ai de văzut la Roma. Așa și la București. Ei cam știu și vin cu lecțiile făcute. Totuși, eu l-aș întreba pe acel străin ce ar vrea să vadă. Vrea să vadă orașul vechi, vrea să vadă Casa Poporului, care este una dintre atracțiile mondiale la ora actuală, fiind una dintre cele mai mari clădiri din lume, vrea să vadă un muzeu, vrea să vadă parcurile Bucureștiului — care sunt destule și frumoase? Și apoi, fără să vreau, așa cum am pățit cu mulți prieteni stabiliți în străinătate și care s-au întors după 20 sau 30 de ani, probabil aș face acelui străin un tur al orașului, după gustul meu. Probabil i-aș arăta și alte locuri din București, mai mici, mi-ar permite și faptul că sunt cu o mașină mică, nu cu un autobuz. I-aș arăta locuri care nu mai există. Acum depinde și de gradul de prietenie pe care l-aș avea cu acel străin. Pentru că dacă nu mi-e apropiat nu l-aș duce, de exemplu, să-i arăt un cartier care a existat lângă șoseaua Ștefan cel Mare, care este demolat de 30 de ani. Este cartierul copilăriei mamei mele, unde era un ghetou mare de armeni, care locuiau în căsuțe mici, pe niște străduțe foarte mici. Sincer, astăzi nici nu îmi mai aduc aminte cum se ajungea acolo, pentru că sunt atâtea blocuri uriașe care s-au construit și mi-ar fi greu să reconstitui. Dar pot să-i arăt în ce parte a bulevardului exista acest ghetou de armeni, de unde puteai să cumperi cafea râșnită proaspăt, ghiudem, babic, pastramă armenească și multe alte delicii și bunătăți care, momentan, nu mai există sau există la supermarketuri, dar le identifici mai greu. Deci i-aș arăta foarte multe zone ale Bucureștiului unde s-au întâmplat ori evenimente importante mie, ori evenimente importante orașului, despre care am auzit, am citit sau poate chiar le-am trăit.

Reporter:: Care este locul în care vi s-a întâmplat cel mai frumos eveniment?

Corina Chiriac: Nu aș putea să identific unul singur. Cu siguranță acel institut de teatru, aflat deasupra Teatrului Bulandra, Sala Izvor, despre care am vorbit. Este un loc unde mi s-a întâmplat probabil unul dintre cele mai importante momente ale vieții mele sociale, și anume faptul că în vara anului 1967, când eram absolventă de bacalaureat și aveam 17 ani, am participat la concursul de admitere la facultate și am fost admisă. Dintre sute de candidați am fost aleși șase fete și zece băieți. Erau sute de candidați care își încercau norocul să intre la teatru, ca actori. Sigur că mai erau examenele de intrat la regie de teatru, regie de film, scenografie, tehnică de teatru, estetică, etc. Dacă nu aș fi intrat la Teatru, ca tânără studentă, cu siguranță aș fi urmat o carieră muzicală și aș fi intrat la Conservator, ori la clasa de vioară, ori la compoziție și pedagogie, și probabil viața mea artistică ar fi luat o altă întorsătură. Deși, și așa probabil aș fi debutat, în 1970, la un concurs de televiziune care se numea ”Debuturi”, regizat de un mare om de televiziune care s-a numit Sorin Grigorescu, plecat dintre noi mult prea devreme, la 40 și ceva de ani, și tot muzică ușoară aș fi făcut sau ceva legat de scenă și de televiziune. Tot asta aș fi făcut, dar sigur că momentul acela a fost extrem de important.

Sigur, îmi aduc aminte de zona din cartierul Dorobanți, unde exista vechiul sediu al TVR, în strada Moliere, un sediu mic, cu totul nesemnificativ. Exista un plan de construire a unui sediu nou al Televiziunii Române, care era singura televiziune din România în acei ani. Dar eu, împreună cu alți colegi ai mei de la teatru, făceam figurație la studiourile TVR-ului, care era în strada Moliere, la regretatele seri de teatru tv, care nu mai există, din păcate. Poate le reia cineva… Exista cel puțin o piesă de teatru care se monta cu decor, costume, peruci, bărbi și așa mai departe, în studiourile TVR. În alea vechi unde nu era loc și nu existau condiții nici de aer condiționat, nici de alte ”fițe” moderne. Iată o altă zonă în care mă duc cu plăcere. Ulterior s-a construit sediul TVR din Dorobanți, de care mă leagă absolut toată cariera mea. Acesta ar fi un alt punct turistic pe care l-aș arăta unui străin, în afara faptului că și astăzi rămâne o construcție frumoasă, iar la ora la care a fost terminată, prin 1970, era ultimul răcnet al modernității arhitecturale, și nici astăzi nu mi se pare că s-a demodat.

Reporter: Ce ați ura orașului la împlinirea a 555 de ani?

Corina Chiriac: Să rămână un organism viu, să se bucure de edili care să-l iubească, care să-l poată moderniza atât cât suportă orașul. Le-aș ura bucureștenilor să fim mai îngăduitori și mai plini de înțelegere pentru concetățenii noștri, pentru că — mai mult sau mai puțin — toți suntem ușor bolnavi de nervi în trafic. Și asta e problema numărul unu a bucureșteanului, pentru că acasă la noi putem fi fericiți. În momentul în care am învârtit cheia în contactul mașinii și trebuie să plecăm undeva, brusc devenim isterici, pentru că știm ce ne așteaptă în trafic. Totuși, constat, față de începutul anilor ’90, când se conducea cu totul aiurea prin București, că bucureștenii sunt mai atenți cu traficul. În orice caz, eu îi consider pe bucureșteni, fără glumă, niște șoferi excepționali, după criteriul ”cine conduce în București poate conduce oriunde”. Însăși faptul că nu ne lovim în permanență unii de alții este meritoriu. Înseamnă că suntem șoferi buni. Eu, venind din America în 1994, după cinci ani de absență, mi-a luat un an și ceva până am avut curajul să conduc în București, mie plăcându-mi să conduc. Și conduc bine, zic. Și am și schimbat niște mașini bunuțe la viața mea. Ori în 1995 nu era traficul de azi. Deci, le-aș ura bucureștenilor sau celor care vin în București, în primul rând să fie sănătoși, să aibă viața împlinită, să se bucure de realizarea celor mai importante nevoi, să poată să fie mulțumiți de viața lor. Orașului în sine îi urez, încă o dată, manageri buni, care să modernizeze orașul fără să îi strice parfumul de târg al Bucureștilor, pe malul unei ape nu foarte importante, cum e Dâmbovița. Mi-ar plăcea, într-o zi, să văd pe Dâmbovița (dar probabil că nu se poate) ambarcațiuni mici, restaurante care se construiesc pe un vapor și să poți coborî ca la Paris pe un vapor să bei o șampanie. La 555 de ani de atestare documentară a orașului să visăm frumos, pentru că e știut faptul că visele, la început, sunt doar o imagine holografică. Dar, în momentul în care crezi foarte tare într-un vis, el s-ar putea chiar realiza.

e-Cultura.info/autor: Marina Bădulescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

Foto by: (c) ALEX TUDOR

Foto by: (c) ALEX TUDOR

Great singer Corina Chiriac, one of the grand ladies of Romanian pop singing, gladly remembers a still sweet Bucharest in her childhood where men would wear felt top hats and greet the ladies, who would still wear muffs, with ”sărut mâna!” [kiss your hand!].

In an interview to ‘MY CITY, BUCHAREST‘ project, Corina Chiriac confesses her joy when her father would bring her home by carriage, saying that it is from his father that she has inherited her love for Bucharest. His love for Bucharest, she says, is proved by the fact that one of his better known symphonies is called ‘Bucurestii de altadata,’ (Yesteryear’s Bucharest).

The artist nostalgically recollects her youth years, when the banks of the Dambovita River would be inundated by flowers, grass and trees that had grown chaotically, which would lend the place a Bohemian atmosphere. She says that each time she returns to Bucharest from a trip elsewhere she feels nervous as if ‘meeting a boy with whom you fall in love for the first time.’ She would like Bucharest to stay a living organism, to have mayors that love it and can upgrade it, and Bucharesters to be more lenient and compassionate toward their fellow citizens.

Reporter: You are an artist born to a family of musicians, an artist raised in the midst of music, an artist who grew up in Bucharest, in a very beautiful quarter. What does Bucharest City mean to you?

Corina Chiriac: To me, Bucharest is the cradle of my childhood. I do not know how many trueborn Bucharesters there are, but certainly all of us who were born in Bucharest share the same feeling of belonging as anyone has to his or her birthplace. I was brought home from the maternity to my parental grandparents’ house, somewhere in the center of the city, the place where Dad was living with his young wife, Mum. That was somewhere in the Stirbei Voda area, near the Cismigiu Park, in an old house inherited by Grandma from her father, my great-granddad, trader Nichita Nestorescu. We have been Bucharesters for three generations, as Grandma, the oldest of eight siblings, arrived in Bucharest in the early 1900 after marrying Granddad from Braila. Grandma was hailing from Buzau. That makes two Moldavians, so to say. Granddad found a job as a pressman in Bucharest after studying in Switzerland and he got a small house in Bucharest as dowry in an area of the petite bourgeoisie, just very small bourgeois because they would live on the wages of a pressman. Grandma was a housewife and she had to raise two children, so the most they could afford was a domestic, who would come now and them to help her with house chores.

Reporter: How was the city during your childhood? What memories do you have of the city, of your playgrounds, the places you would travel with your parents

Corina Chiriac: Since we lived in the center of Bucharest, more precisely between the Cismigiu Park and Piata Matache, the one that has been demolished, I remember quite well a still sweet Bucharest where men would wear felt top hats and greet the ladies with ”sărut mâna!” [kiss your hand!]. We are talking about the 1955s, not so long after WWII. Ladies would still wear muffs, something that would be totally impractical today — a sort of a fur bag where they can stuff their keys, a small purse and maybe a lipstick, and which would protect the ladies’ hands from the cold in winter time. They looked like pancakes, they had zippers and access slits on both sides as well as an elegant string that would attach to the neck. In our days, they would be totally impractical, but back then the ladies would not carry that many bags as we do today, at least not visibly or when going on a visit. I remember the place of my childhood as a very beautiful place. I remember it covered in snow or in green, but mostly a peaceful city where everything seemed okay, at least superficially. As a kid, I did not know the terror of the vans that would come to take away people who would think differently than the communist regime would permit. I knew nothing back then. I was a kid, 4 or 5 years old, I would be full of joy when Dad would sometimes take me with him to the marketplace by carriage, because there would still be carriages in Bucharest with a big tarpaulin that would fold over the carriage to protect passengers from being snowed and, drawn by well-kempt horses. The marketplace would be full of traders from Oltenia, and it would be a joyous and noisy place where people would behave themselves. There are very many memories springing to my mind when I think about the years of my early childhood. That was a Bucharest where people had time to stroll through Cismigiu, to sit on a bench, tell stories, talk, read a newspaper, sit before a cup of coffee at the few cafes that were in the Cismigiu Park. I have inherited my love of Bucharest from Dad [composer Mircea Chiriac], who was a great lover of country and Bucharest. Proof is the name of one of his most beautiful and best known symphonies, ‘Bucurestii de altadata,’ (Yesteryear’s Bucharest). It is the song that gave the name of a double album, which I am glad was recorded by the Electrecord recording house. I could surely tell you about a lot of things. I remember a charming, clean and green city. That was in my early childhood, because we relocated several times to various parts of Bucharest before Dad managed to get a domicile in the beautiful quarter called Cotroceni.

Reporter: Where you are still living today.

Corina Chiriac: Exactly!

Corina Chiriac

Corina Chiriac

Reporter: You have talked about the yesteryear’s Bucharest. If you could pick the period of time in which to live, which would be: yesteryear’s of today’s Bucharest?

Corina Chiriac: To be honest, I would combine both like in parallel universes. For instance, when I was a student, I used to walk on foot from the Drama Institute. In the late 1960s, when I was a student, the Drama and Filmmaking Institute would be located of the Dambovita Quai, above the Bulandra Theater House, on the higher floors. Our stage performing, fencing, speech, theater history and aesthetics classes would be held there. And I also gladly remember the Dambovita Quai of yesteryear when it was not yet covered in concrete, when the river was not yet shaped into its now’s bed. The banks of the Dambovita River would be inundated by flowers, grass and trees that had grown chaotically which would bring the place a bohemian atmosphere. The river would flow as it had known for hundreds of years. I do not know if today would be possible but as Charles Aznavour’s beautiful song ‘La boeme’ says I would like such a Bohemian world. At 17, returning from the faculty classes with my classmates we would recite from Eminescu and Nichita Stanescu in the streets and we would glorify each other with a line or how many we could learn, and the quay of Dambovita would be the ideal, romantic place, a Bohemian enough stage where to be wooed by a boy or to make beautiful dreams about the future. The works on the river that followed were certainly necessary, the same as many other modernization works in the city were, but I still gladly remember those times. I would combine the sweet, romantic sides of the yesteryear’s Bucharest and the usefulness of modern works that come in handy. Probably that is what I would do.

Reporter: We’ve talked about the way in which you saw Bucharest as a child. How do you see it now, as a grown person, and what would you like to see changed in the coming period in Bucharest?

Corina Chiriac: It’s hard to say, because the vast majority of us, the people of Bucharest, are drivers, we have no other option. We would all like to have very large streets, like in America, and have countless parking spaces, to be able to leave our car there when we have things to do in the city. This can’t be done. Unfortunately, we can’t raze all of Bucharest and make wider streets. And then, grumbling, we’ll make do with what we have. It wouldn’t be beautiful and it wouldn’t be possible. Maybe it wouldn’t be beautiful to have the streets of other capitals of the world that are more generous, because our city has its own charm like that. I’m probably seeing it as a holographic image or several that are superimposed from the decades I’ve lived, but I can tell you honestly, probably because it was the cradle of my childhood, from every corner of the world I’ve come back, and God was good to me because He helped me live in America, visit Argentina, travel. I was in Egypt, in countries in which people went not so often, and every time I return to Bucharest I have emotions and a thrill like that had when meeting a boy that you fell in love with the first time. It’s a feeling of joy, of belonging, and I travel through Bucharest pleasantly, almost in all areas. Surely, as with all of us, I am sometimes annoyed by works that are not completed on time or are never completed. But, all in all, I will defend even the shortcomings of the fact that we live in 2014 in a city that hasn’t changed much from 1900. It’s our city, we can’t change it anymore, and probably every one of us living in Bucharest, we must be careful to, in front of our block of flats, in our courtyard, on our street, at least not have trash, to take care of the place in which we park and so forth. Because if each of us took care, then things would improve. For example, I always gladly visit a cousin who lives at the end of the Drumul Taberei neighborhood, which is very clean, it’s very green, pleasant to live in, or other areas, such as Balta Alba where many good things were done, or Titan. I see that there is an effort being made so that the city is neat, there’s flowers being planted, the kerbs are painted… I see the better part of things. Maybe there’s useless spending, maybe the organizers don’t finish the work on time, I’ll still see the better part of things. Roaming through Bucharest, especially in the past 20 years, one may see that at least a little bit things have improved. There’s an effort to have a more pleasant, cleaner, more beautiful, greener capital. A lot of people I know from other cities where I go and sing tell me ‘I couldn’t live in Bucharest. I wouldn’t like life in Bucharest’. And I know why: We have a nervous state, we’re tired all the time, we’re tired by the traffic, by the cars, by the noise, we’re always in a rush, as if there isn’t enough time. With all that, I still love this old Bucharest, that tries, poor him, to keep up with the new times.

Reporter:As agitated as it is, is there a place to which you like to withdraw and relax, rest, clear your thoughts and escape from the rat race?

Corina Chiriac: There are surely some spots, especially monasteries. For example, I go with great joy to the Radu Voda Monastery in Bucharest that is near the Marasesti Passage, in the city center, near Unirii Square, for those who know Bucharest. The moment you climb the hill of Radu Voda Monastery, which is a historical monument, it’s like stepping outside time. Everybody who goes there and makes the sign of the cross in front of the relics of Saint Nectarie has the same feeling of escape from day to day troubles, and the feeling of joy to meet an eternal, divine state. I also like going to other neighborhoods where I have good friends. There’s no discussion of sitting on a bench, because it’s loud, there’s dust, it’s smoky. But we can sit, in the summer, for example, at a terrace; I greatly like the fact that terraces have started popping up in Bucharest. Most cafes afford having a terrace. Even if they rented only half a sidewalk. And it’s pleasant to sit on a terrace. What can we even say of the Old City Center which was, finally, given back to the citizens and which is jam packed every summer, until the weather turns cold. It’s a pleasure to sit on the sidewalk, on a chair, on a couch, on an armchair, and drink a coffee, a soda, and be in nature and, at the same time, in the city as well. There’s many pleasant places and I don’t doubt that others know them better than I do.

Reporter: In an interview we did together around 2000-2002, you said that you would very much like to live at the seaside. This would mean leaving Bucharest or… bringing the sea to Bucharest?

Corina Chiriac: Surely that I, as many others, love the sea. Surely it wasn’t only once that I’ve thought ‘What if I move to Constanta?’, which would be, let’s say, the most important city on the seaside, without a doubt. But, practically and firstly I have things to do in Bucharest. Many people say that Bucharest sets the clock, as in any other capital of the world. But it’s not that. It’s hard to move to another city, to completely change your house, your friends, even if now Constanta is two hours away, our little ‘Sunny Highway’ being completed finally. You get to the seaside in two hours, say two hours and a quarter. I’ll remain with nostalgia for the sea and I take up any invitation to sing on the seaside to get me there regardless of the season. I’ve been told that in the autumn and winter it’s not so romantic anymore, but I still like the sea and I’ll still go to Constanta, even in a blizzard, at least to see how the frozen seaside looks like.

Corina Chiriac

Corina Chiriac

Reporter: If a person from abroad were to come for the first time in Bucharest, what would you recommend they see?

Corina Chiriac: For starters I would ask that foreigner what his passions are. Usually, foreigners ?do their homework’. When they leave in a trip, with the exception of coming in a delegation, they tend to know what they have to visit in a city. My father very beautifully said that a trip starts at home. You go to Rome, you know that you want to see the Colosseum and Trajan’s Column, to see Decebal there, with our fighters from days of old, you have a pretty clear picture of what you want to see in Rome. So it is in Bucharest as well. They tend to know and have their homework done. Still, I would ask that foreigner what he wants to see. Does he want to see the Old City, does he want to see the Palace of the Parliament, which is one of the world attractions at this moment, being one of the largest buildings in the world, does he want to see a museum, does he want to see Bucharest’s parks — which are plentiful and beautiful? And then, without wanting to, as has happened with many friends that settled down abroad and have returned after 20 or 30 years, I’d probably give that foreigner a tour of the town, in my taste. I’d probably show him other places in Bucharest, smaller, the fact that I’m in a small car and not a bus would allow me to. I’d show him places that don’t exist anymore. Now it depends on the level of friendship I have with that foreigner. Because if he’s not close to me I wouldn’t take him, for example, to see a neighborhood that existed near Stefan cel Mare road, that has been razed 30 years ago. It’s the neighborhood of my mother’s childhood, where there was a large Armenian ghetto, where they lived in small houses, on really narrow streets. Honestly, today I can’t even remember how you got there, because there are so many huge blocks of flats that have been built and it would be hard to picture it. But I can show him on which side of the boulevard this Armenian ghetto existed, where you could get fresh ground coffee, ghiudem, babic, Armenian pastrami and so many others delights and goodies that, at this moment, don’t exist anymore or exist in supermarkets where they’re harder to identify. So I’d show him many areas of Bucharest where events important for me, or for the city, happened, of which I’ve heard, read or maybe lived through.

Reporter: What is the place in which the most beautiful event happened to you?

Corina Chiriac: I couldn’t identify a single one. Certainly that theater institute, above Bulandra Theater, Izvor Hall, that I talked of. It’s a place in which probably one of the most important events of my social life happened, namely the fact that in the summer of 1967, when I was a baccalaureate graduate and I was 17, and I participated in the faculty admissions and I was admitted. Of the hundreds of candidates, six girls and ten boys were selected. There were hundreds of candidates trying out their luck to get into theater, as actors. Sure there were the exams to enter the theater directing department, film directing, scenography, theater techniques, esthetics, etc. If I hadn’t gotten into theater as a young student, I surely would’ve followed a music career, and I would’ve gotten in the conservatory, either in violin classes, or in composition and pedagogy, and probably my artistic life would’ve taken a wholly different turn. Even though, I would’ve probably debuted, in 1970, at a television contest called ‘Debuts’, directed by a great television man that was named Sorin Grigorescu, who has long left us, far too early, at 40-some years, and I would’ve still done pop music or something related to the stage and television. I would’ve still done that, but surely that moment was extremely important. Sure, I remember the area of the Dorobanti neighborhood, where the old headquarters of the TVR [e.n. — Romanian Television, a public broadcaster] was, on Moliere street, a small headquarters, totally insignificant. There was a plan then to build a new headquarters for the Romanian Television, the only broadcaster at that time. But me, with a few other colleagues of mine in the theater department, would be extras in the TVR studios, that were on Moliere street, in the evenings of TV theater, that sadly don’t exist anymore. Maybe somebody will remake them… There was at least one theater play that was put on with scenery, costumes, wigs, beards and so forth, in the TVR studios. In the old ones where there was no space, and there were no conditions, nor air conditioning, or other modern pleasantries. Here’s another area to which I go gladly. Later on the TVR studios in Dorobanti were built, of which I am tied by my entire career. This would be another tourist point that I’d show to a stranger. Besides the fact that it still is a beautiful construction, and at the time it was completed, around 1970, it was all the rage of modern architecture, and I don’t think it’s fallen out of fashion today either.

Reporter: What would you wish to the city on its 555th anniversary?

Corina Chiriac: To remain a living organism, to enjoy officials who love it, that would modernize it as much as our city could bear. I would wish Bucharesters be a bit more lenient and have more understanding for our fellow citizens, because — more or less — we’re all nervous in traffic. And this is the number 1 problem of the Bucharester, because we can be happy in our homes. The moment in which we turn the key to the ignition and we must go somewhere, we suddenly become hysterical. Because we know what awaits us in traffic. Although, I can observe that, compared to the beginning of the ?90’s, when all driving was erratic through Bucharest, Bucharesters are more careful with traffic. Anyway, I consider Bucharesters to be, no joke, exceptional drivers, by the criteria that ‘those who drive in Bucharest can drive anywhere’. Solely the fact that we don’t constantly bump into each other is meritorious. It means we have good drivers. I returned from America in 1994, after five years of absence, and it took about a year until I had the courage to drive in Bucharest, and I like driving. And I’m a good driver, I think. And I’ve had some good cars in my life and in 1995 the traffic was not what it is today. So, I would wish Bucharesters or those coming to Bucharest, firstly to be healthy, to have a full life, to enjoy accomplishing their most important needs, to be able to be happy with their life. To the city itself I wish, again, good managers, that would modernize the city without ruining its flavor as a fair on the banks of a not so important river, as the Dambovita River is. I would like, one day, to see small boats on the Dambovita (but that’s probably not possible), restaurants that are built on a ship and you can go, as in Paris, and have champagne on the ship. At 555 years since the documentary mention of the city let’s dream beautifully, because it is known that dreams, at the beginning, are just a holographic image. But when you believe strongly in a dream, it may just come true.

By e-Cultura.info/autor: Marina Bădulescu, editor: Georgiana Tănăsescu.

A ediroeial project initiated by Agerpres 

Cornel Ilie (Vunk): Bucureștiul are un farmec aparte

Photo credit: (c) Angelo BREZOIANU

Photo credit: (c) Angelo BREZOIANU

Solistul trupei Vunk, Cornel Ilie, este un împătimit al mersului pe jos. În acest fel nici nu stă blocat în trafic, glumește el. Știe ”pe dinafară” toate străzile din zona în care a copilărit și a crescut, dar și alte zone care îi sunt dragi din București, pe care le-a străbătut de atâtea ori…la pas.

El a povestit, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, că era pasionat de muzică de mic copil, când, împreună cu alți puști din cartier, cânta…în parcul din spatele blocului, dar și în alimentara ”din colț”, și nu orice, ci piese ale Beatles-ilor.

Cornel crede că Bucureștiul este un oraș frumos, cu un farmec aparte, dacă îl ”privești cu anumiți ochi”, dar că oamenii din București nu-și dau seama de importanța orașului în care locuiesc.

Reporter: Te-am prins liber destul de greu, pentru că și voi sunteți în mari repetiții pentru concertul pe care-l aveți în octombrie, ”Orașul minunilor”.

Cornel Ilie: Da, ”Vunk în Orașul minunilor”. Ne-a luat foarte mult timp. Noi acum suntem pe ultima sută de metri cu aceste repetiții. Toată ”demența” noastră a început undeva prin aprilie. Suntem, cumva, cu ultimele forțe și trebuie să ne încărcăm pentru 3 octombrie și de-aia suntem aglomerați. Mai ales că este și început de toamnă, pentru zona asta din muzică se întâmplă tot felul de evenimente și de lucruri care îți ocupă timp și se cam suprapun.

Reporter: Nu știu dacă titlul concertului, ”Orașul minunilor”, este inspirat de București, dar aș vrea să-mi spui ce înseamnă pentru tine Bucureștiul.

Cornel Ilie: Titlul nu este inspirat neapărat de București, este inspirat de un oraș imaginar, este locul în care fiecare se regăsește. Poate să se întâmple absolut oriunde în lumea asta. În București, orașul în care m-am născut și în care trăiesc, îmi plac foarte multe lucruri. Sunt și multe de-a-ndoaselea și anapoda, dar în continuare vreau să văd partea bună a lucrurilor. Nu numai în oraș, ci în general, în orice situație. La București, dacă privești cu anumiți ochi, este un oraș foarte frumos. Are un farmec aparte.

Reporter: Aș vrea să te întorci puțin în timp și să îți amintești cum era Bucureștiul pe vremea copilăriei tale.

Cornel Ilie: Eu m-am născut în zona Dorobanți, acum este o zonă de fițe. Dar în perioada în care eu am copilărit era o zonă foarte frumoasă și cred că cea mai calmă din tot Bucureștiul. Nu se întâmpla mai nimic, existau câteva magazine — era ”Materna”, ”Magazinul tineretului”, ”Gospodina”, un fel de cofetărie, ”Alimentara”, ”Pâine”, ”Loto”, chioșcul de ziare, ”Filatelia”. Și licee și școli. Nu era demența de acum cu bănci și farmacii. Era o zonă care mie îmi plăcea foarte mult, avea un alt șarm, parcă. Altfel bătea lumina soarelui… Eu sunt născut în 1976, deci am devenit conștient în anii ’80, de când datează și amintirile mele. Îți dai seama, am o nostalgie foarte adânc înfiptă în mine și mi se pare că frumusețea Bucureștiului de atunci nu o să se mai întoarcă niciodată. Evident că alții or să spună că perioada interbelică a fost cea mai frumoasă sau în anii ’60 și așa mai departe. Dar pentru mine anii ’80 în București au fost superbi.

Reporter:Cum vezi acum Bucureștiul?

Cornel Ilie: Mult mai occidental din punct de vedere al agitației. Trebuie să fii foarte tare ca să reziști aici, nu ca meserie, ci ca nervi. Trebuie să-ți faci un antrenament foarte puternic, se pare că este mult prea aglomerat, foarte înghesuit și cu oameni mult prea nervoși. Sunt foarte stresați. Din toată țara, mi se pare că în București sunt cei mai stresați oameni. Poate și pentru faptul că este Capitala, aici se întâmplă lucrurile, așa se spune. Și de asta oamenii sunt agitați, se uită urât la tine. Câteodată, pentru cei care vin din afară, cred că este foarte supărător, pentru că au impresia că nu sunt foarte bine primiți. Dar nu, așa sunt bucureștenii.

Cei mai mulți sunt foarte triști, nu se uită în stânga sau în dreapta, nici nu apuci să ridici mâna că imediat claxonează. Dar, pe de altă parte, Bucureștiul crește foarte frumos din punct de vedere al educației. Oamenii au învățat să trăiască într-un oraș mare. Și, pornind de la faptul că din ce în ce mai mult — chiar dacă este o problemă cu bicicletele, că nu sunt respectate pistele — faptul că există din ce în ce mai multe… eu nu știu să merg pe bicicletă, dar respect și îmi plac oamenii care merg cu bicicleta. Mi se par foarte puternici, pentru că aleg să facă chestia asta. Mi se pare că oamenii încep să înțeleagă mai bine care este ritmul unui oraș. Și dacă știi să-ți faci programul, dacă ești foarte atent, poți să înțelegi că între orele 8,00 și 10,00 nu se iese cu mașina că nu ai pe unde să mergi, deci mai bine stai acasă și nu faci nimic. Și știi foarte bine că între anumite ore poți să faci ce vrei în București, pentru că este liber, este foarte plăcut. Au început să existe niște reguli tacite în București, pe care, dacă le vezi, poți să trăiești foarte frumos în orașul acesta.

Reporter:Pentru că vorbeai mai înainte despre Bucureștiul interbelic, dacă ai putea, ce ai alege — Bucureștiul de altădată sau Bucureștiul de acum?

Cornel Ilie: L-aș alege pe cel de altădată din curiozitate, pentru că mi se pare că aș avea ce să învăț și din acea perioadă. Nu aș alege Bucureștiul de acum. Acum nu este un mod de viață și un oraș în care îmi place neapărat să trăiesc. Am învățat să trăiesc. Și, așa cum fac cu alte situații care se întâmplă în România, am învățat să văd partea frumoasă a lor. Și văd în continuare: mă plimb pe străzile care-mi plac din oraș, încerc să nu mă stresez când merg cu mașina prin trafic, încerc să nu mă supăr pe oamenii care se uită urât sau foarte violent. E foarte frumos, depinde ce vezi în el, depinde cum vrei să trăiești aici, dar mi se pare că în țară sunt orașe care își respectă mai mult cetățenii.

Reporter: Ai un loc preferat în București, un loc de care să te lege niște amintiri frumoase?

Cornel Ilie: Este un loc fizic, dar nu mai există așa cum era când am copilărit eu. Era parcul din spatele blocului și care acum a ajuns o parcare distrusă, un șantier părăsit, habar nu am ce e acolo. Dar este locul în care am început să mă joc, să visez foarte mult, în care am cântat prima dată cu colegii de trupă, deși habar nu aveam să cântăm la instrumente și cântam numai din gură. Iar, după câțiva ani, am venit cu toate sculele astea, le-am pus în mijlocul parcului și am început să cântăm.

Reporter: A fost, într-un fel, prima ”sală de repetiții”….

Cornel Ilie: Cumva, da. A fost primul spațiu în care am cântat unor oameni, celor care treceau prin spatele blocului. Este locul în care am făcut un carnaval în anii ’80. De multe ori îmi este dor de locul acela. Acolo am jucat fotbal, jucam și volei, toate jocurile copilăriei. Și acolo mi-am cunoscut toți prietenii, acolo știam când trec fetele de la școală….Dacă s-ar face un film despre acel parc ar fi locul cel mai cunoscut și cel mai frumos din tot filmul. A fost, undeva, un loc din spatele unui bloc în Dorobanți.

Cornel Ilie (Vunk)

Cornel Ilie (Vunk)

Reporter:Evident, cu trupa Vunk ai avut concerte în toată țara, probabil și afară. Care oraș din țară ți-a plăcut foarte mult și de ce? Ce ai găsit acolo și ți-ar plăcea să vezi și în București?

Cornel Ilie: Cred că sunt porțiuni de orașe care mi-au plăcut foarte mult. Dacă ar fi să părăsesc Bucureștiul și să mă mut într-un oraș ar fi Sibiul. Asta am spus-o mereu, pentru că îmi place foarte mult — și cum e organizat, și cum sunt oamenii. Pentru că mai sunt și alte orașe foarte frumoase, dar în care nu vibrez atât de puternic cu oamenii cum o fac în Sibiu. Îmi place pentru că este un oraș cultural, unde se întâmplă mai mereu lucruri și este foarte pozitiv. Îmi place că oamenii respectă cam tot ce își propun acolo. Mie îmi este frică să parchez acolo, pentru că în două minute vin și îmi ridică mașina. Nu prea sunt locuri de parcare, iar dacă ai parcat aiurea — gata, s-a dus! Sunt foarte stricți și asta înseamnă că sunt foarte disciplinați, știu ce vor și toată lumea acolo e foarte riguroasă. Mi se pare că oamenii din Sibiu știu să se organizeze și să se respecte între ei mult mai mult decât o facem noi, aici, în București. Asta aș vrea să aduc.

Ar mai fi și alte stări sau principii din alte orașe pe care le-aș aduce. De la Cluj aș aduce viziunea oamenilor de a-și înfrumuseța locul. Mi se pare că au un bun gust pentru design, cred că e cel mai frumos din țară. Am văzut acolo niște locuri amenajate cum nu am văzut nici prin străinătate. Aș vrea bunătatea celor din Bucovina să o aduc aici, cumva să facă ordine prin sufletele oamenilor, aș mai aduce ceva, libertatea cu tentă de aroganță a celor din Timișoara, dar au ceva foarte frumos acolo și constructiv. Mai sunt multe, pofta de distracție a celor din Constanța, pentru că au și de ce, și probabil l-aș face mai mare să avem loc cu toții. Când eram copil, Bucureștiul se închidea undeva la Băneasa, în Drumul Taberei cu cartierul Militari, nu existau zonele astea — Voluntari, Otopeni. Acum este un oraș în care toate acestea au devenit cartiere, practic. Și nu știu cum, dar nu avem loc în tot orașul ăsta mare.

Reporter: Din punct de vedere artistic, există locuri anume care să-ți fi rămas dragi? Poate un loc în care ați avut un concert sau în care ați filmat un videoclip.

Cornel Ilie: Sunt foarte multe locuri și unele sunt… inventate. Artistic, în ultimul timp pentru mine este foarte importantă Sala Polivalentă, pentru că acolo facem spectacolele cele mai mari. Cumva a fost ocolită această sală de foarte mulți artiști până acum doi ani, când am început să facem acolo spectacolele noastre de producție proprie și acum lumea începe să revină. Deși este o sală de sport, pentru alte acțiuni, acolo s-au ținut foarte multe spectacole și foarte multe concerte. Și multe concerte pe care le-am văzut și eu în copilăria mea. Acolo am văzut meciul de Cupa Davis dintre România și Statele Unite ale Americii, la care juca Jimmy Connors.

Ar mai fi Teatrul de Comedie, unde am și filmat un clip, și la orice piesă am mers acolo m-am simțit în al nouălea cer. Apropo, am văzut piesa ”Bani din cer” de vreo 4-5 ori și încă aș mai vedea-o. Mai sunt niște cluburi care-ți dau o energie foarte frumoasă. Și mai sunt și câteva parcuri, parcul cel mai apropiat de mine este Floreasca și mă plimb extrem de des pe acolo. În Herăstrău mi se pare că este un fel de mall și nu prea mă mai regăsesc. Și în Cișmigiu este foarte frumos și am descoperit acum niște străzi pe care nu le-am văzut niciodată. Mă plimbam (n.r. zilele acestea) pe lângă Parcul Floreasca și am descoperit o stradă pe care nu am fost niciodată, deși mi-a fost tot timpul la îndemână. Era absolut superbă.

Reporter: Unde este locul în care-ți place să te refugiezi atunci când vrei să ieși din tumultul acesta cotidian?

Cornel Ilie: În București m-am obișnuit să mă plimb foarte mult pe jos. Nu doar că am copilărit în Dorobanți, dar am și crescut acolo, și până acum ceva vreme tot acolo am stat. Plus că aveam și sala de repetiții și studioul pe o stradă undeva pe lângă Piața Dorobanților, obișnuiam să mă plimb pe străzi, îmi puneam căștile pe urechi și mă plimbam pe bulevard, până la Parcul Floreasca, acolo dădeam câteva ture de mers pe jos. Și mă mai plimbam pe toate străduțele alea cu nume de capitale de țări. De exemplu Paris, unde ne aflăm acum, pentru că nu întâmplător am încercat să mă retrag aici, într-o zonă ca asta. Cred că e zona în care mă încarc cel mai mult, poate și pentru faptul că aici am copilărit și simt cumva să mă întorc tot timpul la ”locul mamă” ca să mă reîncarc.

Reporter:Dacă un străin ar veni pentru prima dată în România, ce i-ai recomanda să vadă în București?

Cornel Ilie: Nu i-aș recomanda prima dată Bucureștiul, i-aș recomanda alt loc. Dar dacă l-aș aduce i-aș recomanda tot ce înseamnă zonă de Centru, să vadă Ateneul, pentru că este obligatoriu să meargă acolo. Și mai ales pe dinăuntru, este absolut superb. Mai este Centrul Vechi și, chiar dacă nu l-aș duce eu, sigur ar afla de el și s-ar duce acolo. Cred că l-aș duce foarte mult prin parcuri și pe străzile unde ne aflăm acum, l-aș duce prin Cotroceni, pentru că este superb, l-aș duce și prin spatele Pieței Domenii, pentru că și acolo sunt niște străzi senzaționale. L-aș duce să vadă niște curți de biserici, care sunt superbe. Dar înainte l-aș ruga să-ți țină ochii închiși de la Otopeni până în oraș. (râde — n.r.)

Reporter: Care este cea mai frumoasă amintire a ta legată de București?

Cornel Ilie: Cred că o să mă întorc tot la perioada copilăriei, pentru că atunci am descoperit, cumva, orașul. Și, pe lângă zona în care am copilărit, mai este undeva, pe lângă Știrbei Vodă — Schitu Măgureanu, o bază de tenis cu două terenuri ascunse. Acolo juca tata tenis, era terenul instituției la care lucra. Și foarte mult timp l-am petrecut acolo, privindu-l cum joacă tenis cu prietenii lui, mi-a intrat cumva în sânge mirosul ăla de zgură, de mingi de tenis noi, de iarbă proaspătă, de grătar. Poate de acolo am început să ador tenisul și să merg pe jos. Și acum, la Complexul studențesc Tei, încerc să mă duc cât mai des la tenis. Zona asta în care suntem noi acum și zona în care încercam să joc atunci tenis cu tata sunt cele mai frumoase la care mă gândesc acum.

Reporter: Mi-ai spus mai devreme câteva amintiri legate de copilărie, lucruri pozitive. Dar vreo trăznaie mare ai făcut când erai copil?

Cornel Ilie: Da… A dat mașina peste mine, am speriat niște oameni de la bloc foarte rău. Făceam ceva de genul camerei ascunse, dar nu aveam nicio cameră. O grămadă de geamuri pe care le-am spart când eram mic. Știi care e ideea? Perioada în care puteam să fac tâmpenii foarte mari era până în decembrie 1989. Așa că limita la care puteam face cam tot ce-ți trecea prin cap era foarte strictă. Și atunci, tot ce se întâmpla grav se întâmpla ori în casă, ori în holul blocului, ori în parcul din spatele blocului. Că altfel nu puteam să fac foarte multe, pentru că erau milițienii din stradă în stradă. La un moment dat plecasem cu niște pungi în mână și mergeam prin magazine și cântam ca istericii. Cântam Beatles foarte mult, pentru că eram fan. Țin minte că se uitau toți foarte ciudat, pentru că nu erau obișnuiți să se întâmple asta, era liniște. Dar noi țipam, cântam, făceam gălăgie. Erau mingile acelea de 16 și de 18 lei, din ce îmi aduc aminte, și cele de 35 de lei, și le luam, dădeam cu ele în geam. Dar era inconștiență, iar acum îmi pare rău că nu am făcut și mai multe.

Cornel Ilie (Vunk)

Cornel Ilie (Vunk)

Revoluția m-a prins în al doilea trimestru din clasa a 8-a și am făcut greve, toată școala, ca să schimbăm conducerea și așa mai departe. Părea frumos pentru noi să facem ceva contra lumii. Cred că spiritul ăsta ar trebui să-l aibă și cei de acum. Mi se pare că asta e problema: cei din București nu-și dau seama de importanța orașului în care stau. Cred că totul li se cuvine și că ei sunt cei mai importanți, cei mai deștepți, cei mai tari și cei mai talentați. Dar uită să muncească pentru dreptul lor și uită că au și niște obligații față de oraș, față de țara asta, și cumva se cam pierd lucrurile. De asta când mergem prin București avem imaginea asta de superficial. O mare parte din populația de aici așa este, din păcate. Și nu prea este un exemplu pentru restul țării. Sunt alte orașe care dau tonul.

Reporter:: Ce îi urezi Bucureștiului la 555 de ani?

Cornel Ilie: Să aibă aceeași bucurie — și ca spirit, și ca imagine — pe care au avut-o cei care sâmbătă seară (n.r. 20 septembrie) au celebrat 555 de ani. Și aș vrea să fie mai atenți la aprobările pe care le dau pentru clădirile care se construiesc, sunt extrem de urâte. Clădirile noi le plasează în cele mai nepotrivite locuri. Să aleagă mai atent cui dau aprobări și pentru ce dau aprobări, pentru că orașul tinde să devină mai urât decât mai frumos din punct de vedere vizual și să știi că, la un moment dat, cineva o să le dărâme.

Reporter: Îți mulțumesc frumos, Cornel, și baftă multă trupei Vunk la concertul pe care îl pregătiți!

Cornel Ilie: Și eu mulțumesc foarte mult și vă aștept acolo pe 3 octombrie!

e-Cultura.info/autor: Marina Bădulescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

Photo credit: (c) Angelo BREZOIANU

Photo credit: (c) Angelo BREZOIANU

The lead vocalist of Vunk, Cornel Ilie, is a walking enthusiast. This way he doesn’t get stuck in traffic, he jokes. He knows the streets in which he grew up “like the back of his hand”, but also other areas of Bucharest that are dear to him, that he has wound up on so many times… step by step.

He spoke of, in his interview granted for the “My City, Bucharest” project, being passionate in regards to music since childhood, when, together with other children in the neighborhood, he would sing… in the park behind the block of flats, but also in the grocery store on the corner, and not just any song, but Beatles’ songs.

Cornel believes that Bucharest is a beautiful city, with a distinct charm, if you look at it “through a certain eyepiece”, but that Bucharesters don’t realize the importance of the city they’re living in.

Reporter: We had trouble getting you on a free day, because you’re in rehearsal for the concert that you have planned for October, “City of Wonders” (Orasul Minunilor).

Cornel Ilie: Yes, “Vunk in the City of Wonders”. It has taken us a long time. We are now on the home stretch with these rehearsals. All our “madness” started somewhere in April. We are, somehow, at wit’s end and we must refresh for October 3 and that’s why we’re so hard to get. Especially because it’s the beginning of autumn, and for this area of music all sorts of events happen and things that take up time and they tend to overlap.

Reporter: I don’t know if the title of the concert, “City of Wonders”, is inspired by Bucharest, but I would like for you to tell me what Bucharest means to you.

Cornel Ilie: The title is not necessarily inspired by Bucharest, it’s inspired by an imaginary city, a place in which everybody feels at home. It can happen anywhere in the world. In Bucharest, the city in which I was born and raised, I like a lot of things. There are also a lot of backwards or crooked things, but I still want to see the bright side of things. Not only with the city, but in general, in every situation. With Bucharest, if you look at it with a certain eyepiece, it’s a very beautiful city. It has a distinct charm.

Reporter: I would like for you to go back in time for a bit and remember how Bucharest was like during your childhood.

Cornel Ilie: I was born in the Dorobanti area, now it’s an uppish part of city. But in the period in which I grew up it was a very beautiful area and I believe it was the calmest in all Bucharest. Nothing really happened, there were a few stores — there was “Materna”, the “Youths’ shop”, the “Housewife”, a sort of confectionery, the grocery store, the bread store, the Lotto, the newspaper stand, the “Philately”. And high-schools and schools. It wasn’t the madness that is there now with all the banks and pharmacies. It was an area I liked a lot, it had a different charm, I think. The sun would shine differently… I’m born in 1976, so I became aware in the ’80’s, the time most of my memories date back to. You can realize, I have a deeply rooted nostalgia and I believe that the beauty of Bucharest from those times will never return. Obviously others will say that the interwar period was the most beautiful or the ’60’s and so forth. But for me the ’80’s were superb.

Reporter: How do you see Bucharest now?

Cornel Ilie: More westernized from the point of view of agitation. You must be very strong to last here, not on the job, but with your nerves. You must be highly trained, it seems everything is too crowded, too cramped and with people who are too nervous. They’re very stressed. In the entire country, I think in Bucharest there are the most stressed people. Maybe it’s the fact that it’s the capital, here is where things happen, as they say. And that’s why people are nervous, they look at you bitterly. Sometimes, for those coming from outside, I believe it’s very troublesome, because they’re under the impression that they’re not welcome. But that’s not the case, it’s just how Bucharesters are.
Most are very sad, they look neither left nor right, and you don’t even get a chance to raise your hand because they’ll immediately honk at you. But, on the other hand, Bucharest is growing beautifully from an education point of view. The people have learned to live in a big city. Starting with the fact that there’s more and more — even if there’s a problem with bicycles because the lanes are not respected — the fact that there’s more and more of them… I don’t know how to ride a bike, but I respect and like people who ride bikes. They seem very strong, because they choose to do this. I believe people are starting to understand better what the rhythm of a city is. And if you know how to make a schedule, if you’re careful, you can understand that between 8.00 — 10.00 you don’t ride in your car because everything is gridlocked, so you’re better off staying at home and doing nothing. And you know full well that between certain hours you can do whatever you please in Bucharest, because everything’s clear, it’s very pleasant. Certain tacit rules have started existing in Bucharest that, if you understand, if you see them, you can live pleasantly in this city.

Reporter: Because you were speaking of the interwar Bucharest — if you could, what would you choose? The Bucharest of old or the Bucharest of now?

Cornel Ilie: I’d choose the one of old out of curiosity, because I think I would have something to learn from that time too. I wouldn’t choose the Bucharest of now. Right now it’s not a lifestyle and a city in which I necessarily like to live in. I’ve learned to live here. And, as I do in other situations that occur to me in Romania, I’ve learned to see the bright side. And I keep seeing it: I walk on the streets that I like in the city, I try not to get stressed when I’m driving through traffic, I try not to get mad at people who look bitterly or very violently. It’s beautiful, it depends on what you see in it, it depends on how you want to live here, but it seems to me that there are cities in the country that respect their citizens more.

Reporter: Do you have a favorite spot in Bucharest, a place to which you are bound by beautiful memories?

Cornel Ilie: It’s a physical place, but it doesn’t exist anymore as it did when I was a child. It was the park behind my block of flats and that has now become a run-down parking lot, a derelict construction site, I have no idea what’s there. But it’s the place in which I started playing, dreaming a lot, in which I sang for the first time with my band mates, even though we had no idea how to play instruments and we’d only use our voices. And, several years later, we came with all these instruments, set them down in the center of the park and started playing.

Reporter: It was in a way, your first ‘rehearsal hall’…

Cornel Ilie: In a way, yes. It was the first space in which we sang to some people, to those that were passing behind the block of flats. It’s the place in which we held a carnival in the ’80’s. I miss that place often. It was there that I played football, I’d also play volleyball, all the childhood games. And it was there that I met all my friends, that was where I knew when the girls from school would pass… If there were a movie made about that park it would be the most famous and most beautiful of the entire movies. There was, somewhere, a place behind a block of flats in Dorobanti.

Cornel Ilie (Vunk)

Cornel Ilie (Vunk)

Reporter: Obviously, playing with Vunk you had concerts all around the country, probably abroad too. Which city in the country did you like most and why? What have you found there and would like to see in Bucharest?

Cornel Ilie: I believe there are portions of cities that I’ve liked a lot. If I were to leave Bucharest and move to another city, it would be Sibiu. I’ve always said this, because I like it a lot — how it is organized, and how the people are. Because there’s also other cities that are very beautiful, but in which I don’t resonate so powerfully with the people as I do in Sibiu. I like it because it is a cultural town, where there are always things happening and it’s all very positive. I like that people respect almost all that they have proposed there. I’m afraid to park my car there, because in two minutes they come and pick up my car. There are not a lot of parking spaces there, and if you’ve parked awkwardly — that’s it, it’s gone! They’re very strict and this means they’re very disciplined, they know what they want and all the people there are very rigorous. It seems to me that the people in Sibiu know how to organize themselves and how to respect each other much more than we do, here, in Bucharest. That’s what I would like to bring.

There are also habits or principles from other towns that I’d bring here. From Cluj I’d bring the people’s vision to beautify the place. It seems to me that they have a good taste for design, I believe it’s the most beautiful city in the country. I’ve seen some places done there that I haven’t found comparison for not even abroad. I would like to bring the kindness of those in Bucovina here, to somehow put some order into people’s souls, and I’d bring something else, the freedom with a hint of arrogance of those in Timisoara, that have something very beautiful and constructive there. There are a lot more, the appetite for fun of those in Constanta, because they also have plenty of reasons, and probably I’d make it (e.n. — Bucharest) bigger so that we may all fit. When I was a child, Bucharest stopped somewhere in Baneasa, in Drumul Taberei with the Militari neighborhood, these areas — Voluntari, Otopeni — didn’t exist. Now it’s a city in which all this have become neighborhoods, practically. And I don’t know how, but we don’t have room in this big city.

Reporter: From an artistic point of view, are there any places that have become dear to you? Maybe a place in which you held a concert or in which you filmed a music video?

Cornel Ilie: There are lots of places and some of them are… invented. Artistically, in recent times for me the Polyvalent Hall is very important, because there is where we put on our biggest shows. Somehow this hall was avoided by many artists until two years ago, when we started making our own shows that we produced and people have started coming back. Although it is a sports hall, and for other acts, that is the place where many shows and many concerts were held. And many concerts that I saw in my childhood. It was there that I saw the Davis Cup match between Romania and the United States of America, the latter having Jimmy Connors playing.

There’s also the Comedy Theater, where we also filmed a music video, and every play that I attended there made me feel like in heaven. By the way, I saw the play “Money from the Sky” (Bani din cer) 4-5 times and I’d see it again. There are also clubs that give you beautiful energy. There are also some parks, the park closest to me is Floreasca and I walk there very often. In Herastrau I believe there’s a mall now with which I don’t resonate. Cismigiu, too, is very pretty and I’ve recently discovered some streets that I’d never seen. I was walking (e.n. — these days) near Floreasca Park and I discovered a street I’d never walked on, even though it was on hand every time. It was superb.

Reporter: Where is the place where you go when to seek refuge when you want to escape the rat race?

Cornel Ilie: In Bucharest I’ve gotten used to walking around a lot. Not only because I was born in Dorobanti, but I was also raised there, and until some time ago it was there that I stayed. Plus, I had the rehearsal hall and studio on a street near Dorobanti Square, and I would use to walk the streets, put on my headphones and walk down the boulevard, up to Floreasca Park, swing around the park for some time. And I’d use to walk down those streets that are named after country capitals. For example, Paris, where we are now, because it’s no wonder I tried to withdraw here, in a place like this. I think it’s the place I recharge myself most, maybe it’s because I grew up here too and I feel like I’m coming back all the time to the ‘mother place’ to recharge.

Reporter: If a foreigner were to come to Romania for the first time, what would you recommend he see in Bucharest?

Cornel Ilie: First of all I wouldn’t recommend Bucharest, I would recommend someplace else. But if I were to bring him here I’d recommend all that is linked to the City Center, to see the Athenaeum, because it’s a must to go there. And especially on the inside, it’s absolutely superb. There’s also the Old City Center and, even if I didn’t take him, he would surely find out and go there. I think I’d take him a lot through parks and on the streets we are now, I’d take him to Cotroceni, because it’s beautiful, I would also take him behind Domenii Square, because there are some sensational streets there too. I’d take him to see church courtyards, which are superb. But first I’d ask him to keep his eyes closed from Otopeni until the city. (e.n. — he laughs)

Reporter:What is your fondest memory that relates to Bucharest?

Cornel Ilie: I think I’ll go back to my childhood period, because it was then that I discovered, in a sense, the city. And there’s another place, beside the area in which I grew up, near Stirbei Voda — Schitu Magureanu, a tennis resort with two hidden courts. That was where my father played tennis, it was the grounds of the institution he worked for. And I spent a lot of time there, watching him play tennis with his friends, somehow, the smell of clay, of fresh tennis balls, of fresh cut grass, of barbecue, got into my blood. Maybe that’s why I started loving tennis and walking. And now, in the Tei Student Complex, I try to go play tennis as often as possible. This area in which we are now and the area in which I tried playing tennis with my dad are the most beautiful that I can think of now.

Reporter: You told me earlier of some memories relating to childhood, positive things. But have you done any really bad thing when you were a child?

Cornel Ilie: Yes… A car ran me over, I scared a lot of people from the block of flats really bad. I was doing something like candid camera, but there was no camera. A lot of windows that I’ve broken when I was a kid. You know what the idea was? The period in which I could do really bad things was until December 1989. So the limit of doing anything we wanted was pretty strict. And then, everything bad that happened, happened in the house, or in the hallway of the block of flats, or in the park behind the block. Because otherwise there wasn’t much I could do, because there were policemen on every street. At one point we had left with some bags in hand and we would go through stores and sing like madmen. We’d sing Beatles a lot, because I was a fan. I remember that everybody would look at us weirdly, because they were not used for this to happen to them, it was quiet. But we were screaming, singing, making a ruckus.

There were those balls that cost 16 or 18 lei, from what I recall, and the 35 lei ones too, and we’d take them and hit windows with them. But that was recklessness, and now I’m sorry I didn’t do more.

Cornel Ilie (Vunk)

Cornel Ilie (Vunk)

The Revolution caught up with me in the second trimester of eighth grade and we had strikes, the entire school, so that the school leadership be changed and so forth. It seemed beautiful to us to do something against the world. I think this spirit should be had by those now as well. I believe that this is the problem: Those in Bucharest don’t realize the importance of the city in which they live. They take everything for granted and believe that they’re the most important, the smartest, the coolest and the most talented. But they forget to fight for their right and they forget that they have some obligations to the city, towards this country, and things tend to get muddled. That’s why when we walk through Bucharest we have this image of superficiality. A great part of the population here is as such, unfortunately. And they’re not much of an example for the rest of the country. There are other cities that set the tone.

Reporter: What do you wish for Bucharest on its 555th anniversary?

Cornel Ilie: To have the same joy — both in spirit and in image — that those who celebrated on Saturday evening (e.n. — September 20 ) the 555th anniversary had. And I’d like for them to be more careful with the approvals they grant for buildings that are under construction, they’re really ugly. The new buildings are placed in the most inappropriate places. They should choose more carefully who they give approvals to and what they give approvals for, because the city tends to become more ugly than pretty from a visual point of view and you know that, at one point, somebody will tear them down.

Reporter:Thank you very much, Cornel, and good luck to Vunk in the concert you’re preparing!

Cornel Ilie: I thank you very much as well and I expect you there on October 3!

e-Cultura.info/autor: Marina Bădulescu, editor: Georgiana Tănăsescu

A project editorial initiated by Agerpres 

 

Ana-Maria Brânză: Bucureștiul are ce să ofere turiștilor străini; este un oraș destul de primitor

Foto: Cristian NISTOR

Foto: Cristian NISTOR

Ana-Maria Brânză, vicecampioană olimpică și multiplă campioană europeană și mondială la spadă, și-a împărțit copilăria între București și Craiova, în drumul ei de afirmare în scrima națională și internațională, dar Capitala continuă să joace un rol important în viața ei.

În cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, Ana-Maria Brânză s-a declarat fascinată de Cuba și de Havana, dar consideră că și Bucureștiul are ce să le ofere turiștilor străini, obiective precum Casa Poporului sau Centrul vechi.

Înstrăinată de București, încă de la 13 ani, când a început drumul spre marea performanță în scrimă, Ana-Maria Brânză descoperă cu plăcere părțile frumoase ale orașului, ultima revelație fiind Parcul IOR, unde a fost recent cu prilejul unui cros. Rutina din sport, cu antrenamente, stagii de pregătire, deplasări, competiții, i-au permis un contact strâns mai ales cu zona Ghencea, însă Ana-Maria și-ar dori în primul rând mai multe parcări și drumuri care să permită un trafic fluent într-un oraș devenit prea aglomerat.

Reporter: Sunteți născută la București. Ce înseamnă pentru dvs Bucureștiul?

Ana-Maria Brânză: Sunt născută în București, dar o mare parte a vieții am trăit-o la Craiova, încă de la vârsta de 13 ani. Am fost nevoită să mă mut în Oltenia după ce am fost selecționată la lotul național de junioare, acolo era centrul nostru de pregătire. Drept urmare am lipsit vreo 10 ani, exact perioada în care orice tânăr bucureștean începe să-și descopere orașul. M-am întors după 10 ani în București, dar în această perioadă veneam acasă la părinți în vacanțe. Deși târziu, am început să-l descopăr, să-i văd părțile frumoase și întotdeauna pentru mine Bucureștiul a însemnat acasă. Pentru că aici îmi era familia și așteptam cu drag să mă întorc acasă după fiecare competiție.

Reporter:  Cum arăta orașul copilăriei dvs și cum vi se pare în ziua de azi?

Ana-Maria Brânză: Tot ce țin minte din perioada copilăriei e parcarea blocului în care stăteam, unde mă jucam cu copii de aceeași vârstă șotron și toate acele jocuri copilărești. Altfel, țin minte drumul pe care îl făceam în fiecare zi până la stadionul Ghencea, locul unde mi-am petrecut mai mult de jumătate din viață și bineînțeles drumul către școală. Cum arată azi Bucureștiul? Mult mai aglomerat și bucureștenii mult mai grăbiți — cam asta este percepția mea — și lipsa copiilor din spatele blocurilor. Nu mai văd copii jucându-se acolo și asta o spun cu părere de rău.

Reporter:  Ce vă place cel mai mult la București?

Ana-Maria Brânză: În primul rând mă simt acasă și de fiecare dată revin cu drag, deși nu am fost prea atașată de casă, fiind plecată așa de mult timp. Așa cum e o colegă de echipă, care de fiecare dată când este plecată din țară îmi spune că îi e dor și de copacul din fața blocului. Mie mi-e dor de locurile în care am copilărit, chiar dacă m-am mutat din acel loc. Momentan locuiesc în afara Bucureștiului, dar legătura rămâne permanentă, zilnică. Îmi e însă drag să merg în locurile în care am copilărit, pentru că mă năpădește așa un sentiment de nostalgie.

Reporter: Care este locul dvs preferat din București?

Ana-Maria Brânză: Sinceră să fiu, nu am un loc favorit în București. Cea mai legată sunt de zona Ghencea, unde mă antrenez și cred că știu fiecare colțișor. Când eram mică, obișnuiam chiar să număr și pietrele de la școală până acasă. Dar, momentan, singurul loc pe care l-am descoperit de curând și de care m-am îndrăgostit la prima vedere este Parcul IOR. L-am descoperit cu ocazia unui cros anul acesta, în ianuarie, și mi se pare un colțișor de rai în București.

Reporter: : V-ați mutat din București, ce v-a determinat să faceți acest pas?

Ana-Maria Brânză: Momentan locuiesc în Bragadiru. În mare parte am ales să mă mut din București din cauza aglomerației. Stăteam pe o străduță unde nu erau suficiente locuri de parcare și era un chin să vin seara acasă după antrenament și să dau turele necesare în jurul blocului în căutarea unui loc de parcare. Dar nu mă văd mai departe de București, pentru că viața mea este concentrată aici, chiar dacă stau la câțiva kilometri. Mai departe de atât nu cred că m-aș muta. Deși a fost o perioadă, după ce am revenit la București, când mă simțeam parcă mai legată de Craiova. Dar fiecare dintre aceste locuri are o semnificație aparte pentru mine. La Bragadiru îmi place parcul din oraș. În momentul de față, primăria a investit, printr-un proiect european, foarte mult și a restaurat parcul. În afară că au pistă de biciclete, au zona de grătare, foarte civilizat, gazon peste tot, locuri de joacă pentru copii. Chiar este o zonă cu aparate de fitness stradale și fiecare locuitor se poate bucura de mișcare. Eu veneam la Bragadiru doar acasă și nimic mai mult, nu am explorat prea mult zona, dar acest parc mi-a fost recomandat de mama mea. Am mers să-l văd și chiar este locul în care mă liniștesc și de multe ori mă și antrenez acolo.

Ana Maria Brânză

Ana Maria Brânză

Reporter:  Ca sportivă, ați fost prin multe orașe ale lumii. Care a fost orașul care v-a rămas la suflet și de ce?

Ana-Maria Brânză: Având în vedere că țara favorită și cea care a rămas cea mai aproape de inima mea este Cuba, Havana are un rol foarte important. Practic e ca o întoarcere în timp. Am fost fascinată de la prima vizită de fiecare străduță care are o poveste în Havana, de locuitorii ei în primul rând. E ceva magic în acel loc, ceva care nu se poate exprima în cuvinte. M-am bucurat că timp de 10 ani am avut competiții acolo. Cunosc cred mai bine Havana decât centrul Bucureștiului, dacă pot spune așa. Iar din Europa, Barcelona are, la fel, un farmec aparte, dar nu mă văd trăind în niciunul dintre aceste orașe, oricât de mult îmi plac. Prefer să merg ca simplu turist ca să le explorez, dar nu mă văd trăind în altă parte decât în România. Cel puțin momentan.

Reporter: : Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?

Ana-Maria Brânză: Tocmai vin după un drum din celălalt capăt al Bucureștiului, mi-aș dori să avem parte de un trafic ca afară. Sau un trafic lejer, să nu ne pierdem jumătate din viață în mașină, așteptând la semafor. Cred că dacă astea s-ar rezolva — problema locurilor de parcare și a traficului — lumea ar trăi mult mai fericită aici.

Reporter:  Cu ce credeți că îi poate atrage Bucureștiul pe turiștii străini?

Ana-Maria Brânză: Cred că Bucureștiul este un oraș destul de primitor cu străinii. În afară de obiectivul turistic principal, cel care vrea să fie văzut de toată lumea — Casa Poporului—, mai sunt și Arcul de Triumf, Dealul Mitropoliei, parcurile Herăstrău și Cișmigiu, Centrul vechi. Avem locuri încărcate de istorie și cred că Bucureștiul are ce să ofere turiștilor străini. Din câte am discutat cu prieteni care au fost în România, au fost încântați de spiritul nostru, s-au simțit foarte bine primiți și majoritatea au votat Casa Poporului ca fabuloasă. Și nu pot decât să le dau dreptate.

Reporter: : Bucureștiul de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?

Ana-Maria Brânză: Aș alege facilitățile de azi și liniștea de atunci. Nu sunt familiarizată cu Bucureștiul vechi decât din poveștile mamei. Îmi place, când avem ocazia, să ne plimbăm la pas prin oraș, ce era pe vremea copilăriei ei prin anumite locuri din Capitală și mă gândesc cum ar fi fost să fi trăit eu atunci. Cu siguranță era un oraș mai aerisit, iar oamenii mai zâmbitori și mai puțin grăbiți decât suntem azi și în permanentă criză de timp.

Reporter:  Care este amintirea dvs cea mai dragă legată de București?

Ana-Maria Brânză: Cea din clasele V-VIII. Făcusem o adevărată pasiune să mergem după ore în parcul Carol. Eram o gașcă de prieteni, stăteam foarte aproape în zonă și după fiecare zi de școală ne petreceam timpul acolo și am amintiri dragi, amintiri de copii. Îmi amintesc și de o întâmplare amuzantă, de fiecare dată când aveam competiție în București, părinții nu mă puteau duce la Sala Floreasca și eram nevoită să-mi car echipamentul singură. Mă urcam în tramvaiul 32 și luam metroul de la Piața Unirii. Nu știu cum reușeam, dar de fiecare dată în loc să merg spre Aviatorilor, luam metroul în sens greșit. Asta nu mi s-a întâmplat în niciun alt oraș, în orice țară am fost, să încurc metroul. Dar în București, de fiecare dată, greșeam peronul și trebuia să cobor și să mă întorc din drum. Cred că din acea perioadă, de peste 15 ani, nu am mai fost cu metroul. Cu siguranță mi-ar face plăcere să refac acel drum, dar sper că acum nu mai încurc liniile.

Reporter:  Dacă ar fi să transmiteți o urare orașului de ziua lui, care credeți că i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 ani de existență?

Ana-Maria Brânză: Îi doresc orașului să rămână frumos, așa cum este el, iar noi, cei care trăim aici, să avem grijă de el, să ne facem curat în porțiunea noastră, să avem grijă de fiecare floare, de fiecare fir de iarbă care crește în București.

e-Cultura.info/autor: Teodor Ciobanu, editor: Mihai Țenea

Un proiect editorial inţiat de Agerpres

Photographies by Cristian NISTOR

Photographies by Cristian NISTOR

Epee fencer Ana-Maria Branza, Olympic vice champion and several times European and world champion, shared her childhood between Bucharest and Craiova (southwestern Romania) as she built a name in national and international sports. She maintains, however, that the Capital still has a major part in her life, especially as it has many interesting places she still has to discover.

In an within the MY CITY, BUCHAREST project, she said Cuba and Havana are fascinating, but Bucharest also has things to offer to foreign tourists — like the Parliament Palace and the Old Downtown.

Estranged from Bucharest at the young age of 13, when she began her career, Ana-Maria Branza is now gladly discovering the beautiful parts of the city. Her last revelation is the IOR park, where she recently participated in a cross-country running race. Her athletic routine of training sessions, preparation stages, travels and competitions allowed her a more close contact only with the Ghencea neighbourhood. Nevertheless, she says she would firstly like more parking places and streets allowing fluid traffic in a crowded city.

Reporter:You were born in Bucharest. What’s the city to you?

Ana-Maria Branza: I was born in Bucharest, but I lived a great part of my life in Craiova, since I was only 13. I had to move to Oltenia [the province around Craiova] after I was selected for the junior national team; our training centre was there. Thus I was absent for about 10 years, precisely at the age when any young Bucharester begins discovering their city. I came back to Bucharest after 10 years, but meanwhile I used to return to my parents’ home for the holidays. Although late, I began discovering the city, see its nice parts, and Bucharest always meant home for me. That’s because my family was here, and I used to look forward fondly to getting back home after each competition.

Reporter: How did the city look when you were a child, and how does it seem today?

Ana-Maria Branza: All I remember from my childhood was the parking lot of our block of apartments, where I used to play with kids of my age — hopscotch and all those children’s games. Besides, I remember the daily travel to the Ghencea Arena, where I’ve spent more than half of my life; and of course, the road to school. How does Bucharest look today? Much more crowded, and Bucharesters much more hectic — this is sort of my perception; and no children behind the blocks. I don’t see children playing there no more, and it’s a sad thing for me to say.

Reporter: What do you like most in Bucharest?

Ana-Maria Branza: Firstly, I feel home, and I wholeheartedly return here every time, although I was not too much attached to home, as I was away for so long. Like one of my teammates, who tells me every time she is away from the country she misses even the tree in front of her block. I miss the places of my childhood, although I have moved away. Right now I live outside Bucharest, but the bond remains permanent, daily. I love, however, returning to the places of my childhood — I am overwhelmed by sort of a nostalgic feeling.

Reporter: Which is your favourite spot in Bucharest?

Ana-Maria Branza: Honestly, I don’t have one. I’m most bonded to the Ghencea neighbourhood, where I train, and I think I know every corner of it. As a child, I went as far as counting the pebbles from school to home. But right now, the only place I’ve discovered recently and loved at first sight was the IOR Park. I discovered it at a cross country running race this year, in January, and it seems to me a little piece of heaven in Bucharest.

Reporter: You moved away from Bucharest. Why?

Ana-Maria Branza: Currently I live in Bragadiru [a commune just southwest of Bucharest]. I mostly chose to move away from Bucharest because of the overcrowding. I used to live on a little street with insufficient parking spots, and it was painful to get back home in the evening, after training, and have to drive around the block looking for a parking place. But I don’t see myself too far from Bucharest, because my life is concentrated here, even if I live a couple of kilometres away. I don’t think I would move further. Nevertheless, there used to be a time, after my return to Bucharest, when I felt somehow more linked to Craiova. But each of these places has a special meaning to me. In Bragadiru I love the town park. At present, the municipality invested a lot, under a European project, to restore the park. Besides a bicycle track, there’s a barbecue area, very decent, lawns everywhere, children playgrounds. There’s even an area with outdoor fitness facilities, and every local can enjoy exercising. I used to just come home in Bragadiru, nothing more; I did not explore the area much, but this park was recommended by my mother. I went seeing it, and it really is the place where I cool off, and I often train there sometimes.

Ana Maria Brânză

Ana Maria Brânză

Reporter: You travelled to many cities around the world as an athlete. Which one remained into your heart, and why?

Ana-Maria Branza: As my favourite country, nearest to my heart is Cuba, Havana has a very important position. It’s practically a travel back in time. I was fascinated since my first visit there by every little street that has a story in Havana; by its people, mostly. There’s something magic there, something hard to put into words. I was glad to compete there for 10 years. I think I know Havana better than Bucharest’s downtown, if I may say so. And in Europe, Barcelona similarly has a particular appeal; I don’t see myself, however, living in any of these cities, no matter how much I like them. I prefer go explore them as a mere tourist, but I don’t see myself living anywhere else than Romania. At least for now.

Reporter: What would you like to change in Bucharest over the coming years?

Ana-Maria Branza: I’ve just returned from a travel to the other end of Bucharest; I wish we had a traffic like abroad. Or an easy traffic, not losing half of our lives in a car, waiting for the green light. I think if these would be solved, the problem of parking places and of traffic, people would have happier lives here.

Reporter: What do you think could attract foreign tourists to Bucharest?

Ana-Maria Branza: I think Bucharest is quite welcoming to foreigners. Besides the main tourist attraction I would like everybody see — the Parliament Palace — there’s also the Triumphal Arch, the Metropolitan Hill, the parks, Herastrau and Cismigiu, the Old Downtown. We have history-rich places, and I think Bucharest actually has something to offer to foreign tourists. From my discussions with friends who visited Romania, they were charmed by our spirit, they felt very welcome and most of them voted the Parliament Palace as fabulous. I cannot but agree.

Reporter: Old time Bucharest and today’s Bucharest — what’s your choice, and why?

Ana-Maria Branza: I’d choose modern facilities and the quiet of old days. I am not familiar with old times Bucharest, other than through my mother’s stories. I like, when we have the chance to slowly walk through the city, what used to be when I was a child in some spots of the capital, and I think how would my life had been back then. It surely was a looser city, with more smiling, less frantic people than we are today, when we always lack time.

Reporter: What’s your fondest memory of Bucharest?

Ana-Maria Branza: My 5th through 8th grades in school. We had developed a passion to go to Carol Park after classes. We were a bunch of friends living nearby, and every day after classes we spent time there; I have very dear memories, childhood memories. I also recall a funny thing; every time I competed in Bucharest, my parents were unable to take me to Floreasca Hall, and I had to carry my equipment. I used to take tram 32 and the subway from Unirii Square. I don’t know how I managed to get the subway in the wrong direction every time, instead of going to Aviatorilor Station. It never happened to me in any other city, getting confused in the subway. But in Bucharest, I went to the wrong line every time, and I had to get down at the first station and turn back. I think since then, more than 15 years ago, I never took the subway again. I would definitely like to take that travel again, hoping I would not go to the wrong line this time.

Reporter: If you were to wish something to Bucharest on its anniversary, what would be more proper for its 555 years?

Ana-Maria Branza: I wish the city to stay beautiful like it’s now, and we other living here to take care of it, clean our own piece of it, cure every flower and grass leave growing in Bucharest

By e-Cultura.info/ autor: Teodor Ciobanu, editor: Mihai Țenea

An edithorial project initied  by Agerpres

Nicola: Bucureștiul înseamnă viața mea; mi-aș dori să fie un oraș sănătos

Foto: Simion MECHNO

Foto: Simion MECHNO

Pentru Nicola – una dintre cele mai talentate și apreciate soliste pop-rock autohtone – parcul Herăstrău este locul în care merge zilnic și pe care îl iubește. Când ne-a propus să facem interviul în parc, am acceptat cu drag și ne-am întâlnit cu ea într-o zi de toamnă însorită, iar discuția am purtat-o chiar pe malul lacului.

Nicola ne-a povestit, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, despre pasiunea pe care o are pentru patine — fie că sunt pentru gheață sau pentru asfalt—, dar și despre pasiunea pentru fotbal, pe care l-a practicat în copilărie și adolescență.

Artista a rememorat momentul în care a adus-o pe lume pe fiica ei, Maria, și-a amintit de locurile în care mergea cu copiii săi când erau mici, dar ne-a împărtășit și faptul că și-ar dori ca în București să existe mai multe biciclete decât mașini, ”să se mai ducă din poluarea asta, care ne omoară cu zile”. Și, nu în ultimul rând, a mărturisit că i-ar plăcea să se plimbe pe Calea Victoriei în trăsură.

Reporter: ”Dincolo de noapte e zi, dincolo de nori, soarele….” a răsărit (versuri dintr-o piesă a Nicolei — n.r.). E soare aici, în locul tău preferat din București, în Herăstrău…

Nicola: Unul dintre ele, că am trei.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine Bucureștiul, în ansamblul său?

Nicola: București este locul în care m-am născut, în primul rând, de aici mă trag. Nu de aici, din cartierul acesta, ci din Titan. Înseamnă copilăria mea, adolescența mea, de fapt toată viața mea de până acum. Nu chiar toată, că am mai fost plecată, dar 98% tot reprezintă. Înseamnă viața mea, pentru că aici am trăit, este un oraș super-agitat, nu oricine poate face față. Bucureștiul înseamnă câteodată junglă, să știi, pentru unii, care s-au lovit de lucrul acesta și care chiar au simțit-o pe pielea lor. Dar eu sunt obișnuită, dacă sunt crescută aici, a trebuit să învăț să mă descurc în ”jungla” aceasta. București mai înseamnă și locuri frumoase, amintiri frumoase, înseamnă și amintiri mai puțin frumoase…

Reporter: Cum era Bucureștiul când erai copil, cum îl vedeai tu?

Nicola: Era cu totul altceva. Când eram copilă, așa, din ce-mi mai aduc aminte, sunt anumite lucruri… De exemplu, când tata mă ducea la aeroport la Băneasa, pentru că știa că îmi plac avioanele. Eram mică, aveam vreo 5 ani, cred, stăteam după gard și îmi plăcea să văd cum aterizează și decolează avioanele, eram înnebunită. Mai am amintiri de pe Calea Victoriei, când mă ducea tata la o cofetărie să mâncăm profiterol. Îți dai seama cât drum făceam din Titan în zonele acestea care îmi plăceau mie! Țin minte magazinul Victoria, de care eram foarte fascinată, cu luminițele acelea, îmi plăcea Calea Victoriei.

Reporter: Dar din zona în care ai copilărit? Ai un loc anume care îți este foarte drag?

Nicola: De cartierul meu mă leagă foarte multe amintiri. Am foarte multe locuri dragi mie, începând cu patinoarul, unde mă duceam de trei ori pe săptămână să patinez, eram înnebunită. Asta se întâmpla iarna, pentru că vara eram cu rolele. Sau, mai bine zis, patinele cu rotile, cum era pe vremea aceea, care aveau roțile acelea paralele. Mă mai leagă amintiri de Parcul IOR, care nu este atât de mare ca acesta. Herăstrăul este ”number one” pentru mine. În IOR făceam sport, acolo mă duceam spre liceu, chiuleam de la ore ca să mergem cu barca. Îmi făceam gașcă în fiecare dimineață ca să mergem la film sau în parc, nu conta. Mai am amintiri legate și de școală, unde am întâlnit oameni frumoși, unde se întâmplau foarte multe lucruri frumoase. Mă leagă foarte multe amintiri de școala aceea, pe care am revăzut-o de curând și vreau să spun că nu s-a schimbat foarte mult. Și terenul de fotbal. Cum să uiți așa ceva? Jucam fotbal, și în copilărie, și în adolescență… bine, în adolescență m-am mutat de pe terenul din spatele blocului direct pe stadion. Îmi aduc aminte că atunci când chiuleam de la liceu săream un gard pe niște tocuri mari ca să ajung la fostul stadion ”23 August”, care acum se numește Arena Națională.

Nicola

https://www.e-cultura.info/wp-content/uploads/2014/09/Nicola-300×200.jpg

Reporter: Dacă ai amintit de Arena Națională, te întreb și despre Bucureștiul actual, cum arată acum?

Nicola: Este schimbat mult. Și este schimbat în bine, zic eu. Pentru că s-au construit foarte multe clădiri, arată a 2014. Sunt și unele clădiri mai de prost gust, dar hai să nu vorbim despre partea întunecată, pentru că mie nu îmi place niciodată să vorbesc despre partea goală a paharului. Este schimbat în bine și îmi place.

Reporter: Ce îți place cel mai mult?

Nicola: Este mai curat. Și, chiar dacă este foarte poluat de la mașini, pentru că într-adevăr sunt mult mai multe, se întreține curățenia, cel puțin în parcuri. Și știu asta pentru că am mers de multe ori cu rolele și nu mi s-a întâmplat să mă împiedic de vreo pietricică sau de frunze. Îmi place cum arată acum, o îmbinare între vechi și nou, pentru că nu trebuie să rămâi în trecut. Sunt locuri neschimbate și este bine că sunt acolo. Centrul Vechi este o dovadă în acest sens. Este ok așa și locul acela atrage străinii, în special. Și pe noi, dar noi, care trăim aici, suntem obișnuiți și nu prea ne mai ducem. Eu, cel puțin, ajung foarte rar în Centrul Vechi, dar pentru străini este o atracție, pentru că se duc acolo cam toți. Și eu, când vin la mine prieteni din alte localități sau alte țări, îi duc acolo, pentru că sunt fascinați să vadă și partea veche a Bucureștiului. Dar nu aș vrea să arate tot Bucureștiul ca Centrul Vechi. Suntem în anul 2014, aș vrea să văd și nou pe ici pe colo.

Reporter: Ca orice artist, circuli foarte mult prin țară, ai concerte în toate zonele, ai văzut multe locuri…

Nicola: Da, am bătut toată țara asta în lung și-n lat și să știi că sunt zone în care nu am mai fost de foarte mult timp, de mulți ani, dar tot mi-au rămas în suflet.

Reporter: Există vreun loc în care vrei să te muți? Care este acela?

Nicola: Sunt multe locuri pe care le-am descoperit în țărișoara asta frumoasă și în care mi-aș fi dorit la un moment dat să mă mut, doar că — știi și tu cum e — munca ta e aici, viața ta e aici. Cel puțin deocamdată. Nu știu ce o să fac mai încolo, după ce o să mă retrag. Îmi place Maramureșul, îmi place Bucovina, îmi place zona Transilvaniei foarte mult, îmi place Banatul, îmi place Ardealul, dar ce nu îmi place? (râde — n.r.)

Reporter: Ce ai găsit acolo și îți place atât de mult și nu găsești în București?

Nicola: În primul rând, îmi plac oamenii. Se spune că omul sfințește locul și este adevărat, pentru că zonele acelea nu doar că sunt populate de oameni frumoși, dar acei oameni frumoși fac ca zonele să arate altfel, mai curate în primul rând. Când un loc este îngrijit de un om frumos se și vede, pentru că omul acela dăruiește o energie pozitivă, dragostea lui, îl curăță, are grijă de el ca de un copil. Și se simte lucrul acesta. Când te duci în zonele acelea parcă ești în altă lume, acolo și aerul este mai curat.

Nicola

Nicola

Reporter: Spune-mi ce te leagă de București din punct de vedere artistic. Mă refer la un concert anume care ți-a rămas în minte sau un videoclip filmat undeva…

Nicola: Dacă stau să caut printre amintiri aș găsi două super-mega concerte, dintre multe altele, evident. Unul dintre ele este cel făcut în ziua cu eclipsa și al doilea făcut în același an, dar de Revelion, din 2000. Aceste două concerte, mai ales acela de la eclipsă, au însemnat pentru mine și un nou început în carieră. Primul m-a marcat în sens pozitiv, pentru că au arătat într-un fel, am fost înconjurată de oameni frumoși. Și nu mă refer doar la cei din spatele scenei, mă refer și la public, au fost foarte multe mii de oameni acolo, care m-au făcut să mă simt ”într-un mare fel”. Sunt două evenimente pe care nu o să le uit niciodată.

Reporter: Și videoclipuri filmate în București?

Nicola: Am filmat în multe locuri. Începând cu… nici nu mai știu ce an era… 1991. Era o piesă veche, pe care lumea nu cred că o mai știe. Era o piesă în limba engleză, când încercam eu să ies pe piață. Filmam foarte mult cu TVR atunci, cu Aurora Andronache, ea mă ducea în tot felul de locuri.

Reporter: Ai un videoclip filmat într-un muzeu.

Nicola: Da, dar acesta a fost mai târziu, în 2002, pentru piesa ”Lângă mine”. A fost foarte comentat videoclipul acela din cauza acelor frunze care încolăceau stâlpii. Sunt multe locuri din București pe care le-am folosit. (Privind spre un vaporaș care trecea pe lacul Herăstrău — n.r.) Să știi că, din când în când, îmi mai plimb finuța cu vaporașul.

Reporter: Vorbind despre copii, unde îi duceai să se joace?

Nicola: Când erau mici, pentru că stăteam în Berceni atunci, îi duceam în Tineretului.

Reporter: Deci încă un loc de care ești legată.

Nicola: Vreau să spun că am stat în multe locuri din acest oraș, dar ca aici (zona Herăstrău — n.r.) nu m-am simțit nicăieri. Copiii mei nu simt, încă, ce simt eu vizavi de acest loc. Eu am spus că de aici mă mai mut doar în afara Bucureștiului. Revenind la Tineretului, este un parc frumos, unde oamenii se duc să facă sport, să ia o gură de aer curat, să se plimbe. Noi ne simțim bine în mijlocul naturii. Copiii mei seamănă cu mine. Lor le place în mijlocul naturii, să stea tolăniți pe iarbă, să tragă aer curat în piept, să se uite în zare și să se piardă, să nu se gândească la nimic, practic să se relaxeze, în câteva cuvinte. Iar pe noi ne fascinează când vedem rățuște, lebede… am început să apreciem fiecare lucru simplu, pentru că asta te bucură cel mai mult, nu lucrurile materiale.

Reporter: Ce ți-ar plăcea să se schimbe în București, în următoarea perioadă, din orice punct de vedere?

Nicola: Mă bucur că mă întrebi. Mi-ar plăcea să văd mai multe biciclete, mi-ar plăcea să văd mai puține mașini, ca să se mai ducă din poluarea asta, care ne omoară cu zile. Dacă ziceam că este curat pe străzi, despre aer nu pot să spun același lucru. Și nu vorbesc neapărat din punctul meu de vedere. Prietena mea cea mai bună, care este din Covasna, unde este un aer cu totul altfel, îmi spune că atunci când vine în București nu poate să respire. Și nu doar ea, au spus-o foarte mulți. Dacă aș putea, mi-ar plăcea să schimb puțin oamenii, să nu-i mai văd așa de agitați, de nervoși, de stresați pe stradă. Și mă refer mai ales la șoferi, pe care îi simt atât de încordați, în fiecare dimineață, din cauza traficului. Nu se gândesc și ei că ar fi altfel dacă și-ar lua o bicicletă sau un scuter, cum am văzut în alte orașe ale lumii? Dar la noi sunt fițe, nu putem trăi fără mașină. Uite că eu pot.

Nicola

Nicola

Reporter: Ce crezi că ar trebui să admire un străin în București, care vine prima dată la noi în țară?

Nicola: Ar trebui să admire faptul că avem foarte multe parcuri, lucru care nu se întâmplă în foarte multe alte orașe importante din lume. Eu asta apreciez în primul rând la București. Avem locuri în care să mergem să ne împrospătăm, să ne curățăm plămânii. Ar trebui să aprecieze arhitectura, pentru că sunt locuri unde există așa ceva, clădiri frumoase. Și, până la urmă, fiecare țară are stilul ei. Dacă în Italia ne putem duce și să rămânem cu gura căscată la o anumită clădire, sau în Spania, sau în Franța, de ce nu ar trăi și străinii aceeași senzație la noi? Pentru că aici nu vorbim doar de București, vorbim de toată România, pentru că vreau să mă mândresc cu țara mea. Avem multe cetăți și castele, locuri vechi care ne definesc, pe care ar trebui să le observe străinii. Pentru că avem o poveste, avem o istorie.

Reporter: Dacă ai face o comparație între perioada aceea în care în București se mergea cu trăsura pe Calea Victoriei și cea de acum, ce ai alege — Bucureștiul de altădată sau cel de acum?

Nicola: Eu aș alege Bucureștiul de acum, dar aș introduce niște trăsuri. Mie nu îmi place să mă întorc în timp. Vreau să rămân în prezent, dar să aduc ceva bun din trecut care să completeze. Țin minte că eram în Barcelona și admiram faptul că erau trăsuri și mă gândeam ce frumos ar fi să văd și la noi așa ceva, în București. Eu aș face din Calea Victoriei un spațiu pietonal, nu aș mai lăsa să treacă mașinile pe acolo, aș introduce trăsuri. Aș mai pune piatră cubică în multe zone importante din București, pentru că se vede mai frumos. Pe mine m-a deranjat când au înlocuit piatra cubică de pe Bulevardul Prezan. Eu nu înțeleg de ce au pus asfalt. Și aș mai închide niște artere și aș băga trăsuri, dar cu imaginea de acum. Pentru că sunt locuri în care aș mai moderniza. Îmbinarea aceasta de stiluri nu dă rău. Depinde cine o face și cum o face, să nu se transforme într-un kitsch.

Reporter:Există vreo clădire în București de care să te lege o amintire foarte dragă sau un lucru foarte important?

Nicola: Una dintre clădiri este aceea în care am născut-o pe fiica mea, Maria, mai precis la Spitalul Municipal. Pe Jonathan l-am născut la Maternitatea Bucur, iar de acolo nu am amintiri foarte plăcute. Altă clădire de care mă leagă amintiri frumoase este Cinematograful Gloria, unde obișnuiam să mă duc alături de colegii mei din liceu când chiuleam. Nici nu știu dacă mai există sau dacă l-au închis. Noi nu ne duceam la Scala, ne duceam la Gloria, pentru că era peste drum.

Reporter: Mi-ai spus care sunt amintirile tale frumoase, dar în copilărie ai făcut vreo poznă mare, mare de tot? Și în ce loc din București?

Nicola: Făceam multe, pentru că eu am fost băiețoaică. Eu nu eram genul de fetiță cu codițe, care să se joace cu păpuși. Cei mai buni prieteni ai mei au fost băieții. Mă juleam des, era la ordinea zilei, am și acum semne de atunci. De exemplu, îmi aduc aminte mamei mele îi plăcea să fiu punctuală și cronometra: ”la ora 12,00 ieși de la școală, până îți iei ‘la revedere’ de la copii, până traversezi câmpul ăsta, la 12,15 ești acasă”. De unde?! Eu mă opream direct pe terenul de fotbal și la leagăne, unde mă dădeam, cum spuneam noi, până la cer, și îmi plăcea să mă și arunc de acolo. Până într-o zi. Ea nu putea să mă vadă de la balcon, pentru că era un pom foarte mare, iar eu pe asta mă bazam. În ziua aceea ploua foarte tare și era și frig. Mama era îngrijorată, ca de obicei, că nu a venit copilul acasă, așa că l-a trimis pe Marcel după mine. Și a venit fratele meu cu o falcă în cer și una în pământ și m-a văzut pe terenul de fotbal. Eram plină de noroi, pentru că eu am zis că stau în poartă, deși, de obicei, eu eram fundaș sau atacant, pe partea dreaptă. Atunci stabilisem cu băieții să stau în poartă, pentru că plecase portarul. Și când m-a văzut fratele meu că aveam noroi și între dinți, s-a enervat rău de tot și până acasă m-a ținut numai în șuturi. Și acum ne mai amintim, el spunea: ”mamă, uite excavatorul”.

Nicola

Nicola

Reporter: Bucureștiul împlinește 555 de ani…

Nicola: Foarte interesant. 5 este cifra mea…(râde — n.r.)

Reporter:Știu, ești născută pe 5. Ce urare i-ai adresa orașului, dacă ai putea, la a 555-a aniversare?

Nicola: Să fie sănătos, din punctul meu de vedere. Aș vrea ca oamenii să fie destul de conștienți de ceea ce avem și să nu distrugă. Pentru că mai sunt și oameni de proastă calitate — nu contează dacă sunt de aici sau au venit din alte părți — cărora nu le pasă și distrug. Chiar mi-aș dori foarte mult ca oamenii să aprecieze ceea ce au și să nu distrugă, ba chiar să construiască, pentru că mai avem nevoie de multe și pentru asta e nevoie de oameni frumoși, de oameni cu foarte bune intenții, care să fie opusul egoiștilor, care să nu se gândească doar la ei și la necesitățile lor. Oameni care să se gândească și la alții, la cine vine după ei, să se gândească la copiii lor, nu să spună ”lasă, nu contează ce o să fie aici, că eu plec în altă parte”. Pentru că am văzut mulți oameni cu gândire de felul acesta, distructivă, care știu să aprecieze ce au alții, care se uită în ograda vecinului și spun ”ce frumoasă este capra lui, ia să mă duc eu la el”. Apreciază ce au alții și nu știu să construiască ceva, să crească și să se organizeze în propria lor ogradă. Se uită la alții, ”vai, ce frumos e acolo”, dar nu fac nimic pentru ei, pentru orașul lor, că aici vorbim de oraș. Am făcut o paralelă, am vorbit metaforic.

Reporter: Am înțeles mesajul, urarea pe care ai făcut-o…

Nicola: Mi-aș dori ca Bucureștiul să fie un oraș curat, un oraș frumos, foarte bine îngrijit, sănătos adică, mi-aș dori să se întâmple ceva și cu aerul ăsta. Să fie mai puține mașini, că verde avem destul, suficient, să mai lase la o parte fițele. Hai să zicem o mașină la familie, dar nu trei cum am tot văzut, fiecare cu mașina lui. De exemplu, în alte țări am văzut oameni importanți, directori, care se duceau la muncă folosind un scuter, și erau îmbrăcați în costume elegante, în funcție de anotimp. Fiind mai frig, aveau și paltoane elegante, cu pantofi frumoși sau cu adidași și se schimbau acolo. De ce? Pentru că în alte părți nu există fițe.

Reporter: Vreau să-ți mulțumesc nu numai pentru interviu, ci și pentru faptul că ai ales un loc așa de frumos …

Nicola: Este un loc în care … automat vorbim despre locurile în care vin zi de zi, pentru că îmi place, mă încarcă pozitiv. Vin zi de zi atunci când sunt în București, pentru că îmi place să merg pe jos. Dacă am, de exemplu, de parcurs o jumătate de parc ca distanță, prefer să o iau prin parc decât să merg cu taxiul. E mai sănătos, nu îmi cade rangul, nu mi se întâmplă nimic rău.

e-Cultura.info/autor: Marina Bădulescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

Photographies by Simion MECHNO

Photographies by Simion MECHNO

To Nicola, one of the most talented and popular Romanian pop-rock singers, the Herastrau Park is the place where she goes every day and which she loves. When she suggested that we should do the interview in the park, we gladly accepted and met her on a sunny autumn day and we had our conversation right on the shore of Lake Herastrau.

In her interview the ‘MY CITY, BUCHAREST’ project, she speaks about her passion for skates, both ice skates and rolling skates, as well as her passion for soccer, which she used to play as a child and adolescent.

The artist reminiscences about the time she gave birth to her daughter Maria and also about the places she used to frequent with his children when they were kids, confessing that she would like more bicycles to exist in Bucharest than cars, ‘so that some of the current pollution, which kills us with each passing day, may disperse. She also confesses she would like a carriage tour of Calea Victoriei.

Reporter: ‘Beyond the night, there is daylight, beyond the clouds the Sun has risen’ [lyrics from a hit by Nicola]. It is sunny here, in the Herastrau Park, your favourite place of the city of Bucharest.

Nicola: One of them, because there are three such places.

Reporter: What does Bucharest mean to you overall?

Nicola: Bucharest is the place where I was born, first of all, where my roots are. I do not mean this place here, but the Titan neighbourhood. It means my childhood, my adolescence, in fact my whole life so far. Not exactly the entire life, because I have also been away from the city, but some 98 per cent of it. It means my life, because I have lived here. It is a super busy city and not everybody can cope with it. Bucharest also means jungle sometimes to some who have experienced it first hand. But I have got used to it, since I was raised here. I had to learn to cope with this jungle. Bucharest also means wonderful places, wonderful memories and less wonderful memories…

Reporter: How was Bucharest when you were a kid? How did you perceive it?

Nicola: It was something entirely different. I remember some things from when I was little. For instance, Dad taking me to the Baneasa Airport, because he knew I loved airplanes. I guess I was 5; I would stand behind the fence watching airplanes getting off and landing. I would go crazy about that. I also have some memories of Calea Victoriei, when Dad would take me to a confectionery shop to eat profiterole. You can easily realise what a trip that was coming all the way from Titan to the places I loved! I remember the Victoria general store, which would fascinate me with its small lights. I also liked Calea Victoriei.

Reporter:What about your childhood neighbourhood? Any place near and dear to you there?

Nicola: I have many recollections of my neighbourhood. There are very many places there that are near and dear to me, starting with the skating rink, where I would go three times a week to skate. I was crazy about that. That would happen in wintertime because in summer time I would put on the roller skates that were back then, skates with four parallel wheels. There are memories connecting me to the IOR Park, which is not as big as the Herastrau, which to me is number one. In the IOR Park I used to do sports, I would go there when missing class in high school for a boat ride. I would summon a gang each morning to go see a movie or to go to a park, whatever. I also have memories of my school, where I met beautiful people, where very many wonderful things would happen. I have very many memories of that school, which I have visited again recently; I can tell you that it has not changed much. The soccer field is still there. How would I forget something like that? I would play soccer as a child and adolescent. Well, in my teen years I moved from the field behind my block of flats to the stadium. I remember that when I would miss class in high school, I would jump over a fence, in high heels, to reach the former 23 August Stadium, today’s National Arena.

Nicola

NicolaAGERPRES: Since you have mentioned the National Arena, what do you think about the current Bucharest?

Reporter: Since you have mentioned the National Arena, what do you think about the current Bucharest?

Nicola: It has changed a lot, and I dare say for the better. Because very many buildings have been built in the city, it looks like it is in the year 2014. There are also some buildings of a bad taste, but let us forget about the bleak side, because I never like to talk about the empty half of the glass. It has changed for the better and I like it.

Reporter: What do you like most about it?

Nicola: It is cleaner, and even if there is much pollution from the cars, which are indeed much more than before, the city is kept clean, at least its parks. And I know that because I have skated many times and there was no pebble or leaf to trip me over. I love the way it looks now, a combination of old and new, because people do not need to get stuck in the past. There are some unchanged places, which is good. The old town is proof to that. The place is okay and a magnet for foreigners. It draws us as well, but we, the locals, are used to it and do not go there so often. I, for instance, get very infrequently there, but to foreigners it is a landmark and almost all of them go visit the place. Even I go there with my guests from Romania or abroad, because they are fascinated to see the old side of the city. But, I would not like the entire Bucharest to look like the old town. This is the year 2014 and I would like to see new things in the city now and then.

Reporter: As an artist, you travel the country quite frequently, you stage concerts all over the places and you have visited many places…

Nicola: Yes, I have travelled the country from one end to the other and there are some places that I have not visited in a long time but that have stayed with me in my heart.

Reporter: Is there any place you would like to move to? Which is that?

Nicola: There are many places I’ve discovered in this beautiful little country and where I would have liked to live at one point, just that — you know how it is — your work is here, your life is here. At least for the moment. I don’t know what I’ll do later on, after I retire. I like Maramures, I like Bucovina, I like Transylvania, I like Banat, I like Ardeal, and what else don’t I like? (e.n. — she laughs)

Reporter: What have you found there so plentiful that you can’t find in Bucharest?

Nicola: First of all, I like the people. It’s said that man consecrates the place and it’s true, because those areas are not only populated by beautiful people, but those beautiful people make the areas to look different, cleaner for a start. When a place is cared for by a beautiful person it shows, because that person gives a positive energy, his love, cleans it, takes care of it as it would of a child. And that can be felt. When you go to those areas it feels like going to another world, it’s as if the air is cleaner too.

Nicola

Nicola

Reporter: Tell me what binds you to Bucharest artistically-speaking. I mean a certain concert that has stayed in your mind or a music clip filmed somewhere…

Nicola: If I am to search my memories I could find two super concerts, among many others, obviously. One of them is the one made on the occasion of the solar eclipse and the second one is that same year, but on New Year’s Eve, in 2000. These two concerts, especially the one with the solar eclipse, have meant for me a fresh start in my career. The first left its mark positively, because it showed that, in a way, I was surrounded by beautiful people. And I’m not referring only to the people backstage, I’m also referring to the public, there were thousands of people there, that made me feel like ?something special’. They’re two events I’ll never forget.

Reporter: How about music clips filmed in Bucharest?

Nicola: I’ve filmed in many places. Starting with … I can’t even remember what year it was… 1991. It was an old song, that people probably don’t recall anymore. It was a song in English, when I was trying to break out on the market. I was filming a lot with TVR (e.n. — the public broadcaster of Romania) at that time, with Aurora Andronache, and she would be taking me to all sorts of places.

Reporter:You’ve filmed a music clip in a museum.

Nicola: Yes, but that was later, in 2002, for the song ‘Langa mine’ (e.n. — By my side). That video was highly commented on because of those leaves that surrounded the pillars. There are many places in Bucharest that I’ve used. (e.n. — She looks towards a little ship crossing Herastrau Lake) You know, I sometimes take my goddaughter on a boat ride.

Reporter: Speaking of kids, where did you take them to play?

Nicola: When they were young, because we were living in Berceni at that time, we would go to Tineretului park.

Reporter: So another place you’re bound to.

Nicola: I want to say that I’ve lived in a lot of places in this city, but like here (e.n. the area around Herastrau Park) I’ve never felt before. My children don’t feel, yet, what I feel for this place. I have said that from here the only place I’m moving is outside Bucharest. Moving back to Tineretului, it’s a beautiful park, where people go to practice sports, get a breath of fresh air, walk around. We feel good in the midst of nature. My children are similar to me in this regard. They like being in nature, laying down on the grass, breathing in the fresh air, gazing at the horizon and losing themselves, having no thoughts, practically to unwind, in short. And we’re fascinated when we see ducks, geese… we’ve begun to appreciate every simple thing, because that’s what makes you happy most, not material possessions.

Reporter: What would you like to see changed in Bucharest in the coming period, from any point of view?

Nicola: I’m glad you ask. I would like to see more bicycles, I would like to see less cars, so this pollution that is killing us would start going away. If I said the streets are clean, I can’t say the same about the air. And it’s not necessarily my own point of view. My best friend, who is from Covasna, where the air is totally different, said that when she comes to Bucharest she can’t breathe. And it’s not only her, so many people have said it. If I could, I would like to change the people a bit, so I wouldn’t see them so tense, so nervous and so stressed on the street. And I’m referring particularly to drivers that I see so tense, every morning, due to the traffic. They don’t think that they could ride a bike or a scooter, as we’ve seen in other cities of the world? But here we have our noses in the air, we can’t live without a car. Well, I can.

Nicola

Nicola

Reporter: first coming to our country?

Nicola: He should admire the fact that we have many parks, a fact not occurring in many other important cities in the world. This is what I appreciate about Bucharest. We have places to go to freshen up, to clear our lungs. He should appreciate the architecture because there are places where things like that exist, beautiful buildings. And, in the end, every country has its own style. If in Italy we can go and gaze in awe at some particular building, or in Spain, or in France, why wouldn’t foreigners experience that same feeling here? And here we’re not speaking of Bucharest solely, we’re speaking of Romania, because I want to be proud of my country. We have many citadels and castles, old places that define us, which foreigners should observe. Because we have a story, we have a history.

Reporter: If you were to compare between the period in which Bucharest had horse-drawn trams on Victoriei Way and the period in which we are living, what would you choose — The Bucharest of yonder or the one now?

Nicola: I would choose the Bucharest of today, but I would add some carriages. I don’t like going back in time. I want to stay in the present, but bring what was good from the past to complete things. I remember I was in Barcelona and I was admiring the fact that there were carriages and I was thinking it would be beautiful to see something like that here in Bucharest. I would make Victoria Way a pedestrian area, I wouldn’t let cars pass through there, I would introduce carriages. I would add more cubic stone paving in many areas of Bucharest, because it’s so beautiful. I was bothered when they replaced the cubic stone paving on Prezan Avenue. I don’t understand why they laid down asphalt. And I would close other roads and introduce carriages, but keeping the look they have now. And there are others that I would modernize. This combination of styles isn’t bad. It depends on who’s doing it and how, so it doesn’t transform into kitsch.

Reporter:Is there a building in Bucharest that is the location for a dear memory or an important aspect of your life?

Nicola: One of the buildings is the one where I gave birth to my daughter Maria, namely the Municipal Hospital. I gave birth to Jonathan at the Bucur Maternity, and I don’t have pleasant memories from there. Another building that holds dear memories is the Gloria Cinema, where I would go with my colleagues when we were skipping classes. I don’t even know if it exists anymore or if they closed it down. We wouldn’t go to Scala (e.n. — in the city center), we would go to Gloria, because it was just down the road.

Reporter: You’ve told me your beautiful memories, but have you done anything really, really bad when you were a child? And where in Bucharest?

Nicola: I would do a lot of things, because I was more of a tomboy. I wasn’t that kind of girl with ponytails that would play with dolls. My best friends were boys. I would get a lot of scrapes, it was a day-to-day scenario, I still have scars from then. For example, I remember my mother liked punctuality and would plan the time: ‘at 12.00 you finish classes, then you say your goodbyes to the other children, then you cross the field and at 12.15 you’re home’. No way! I would stop straight at the football field and the swings, where we would ride the swings ?to the sky’, as we would say, and I also liked jumping from them. Until one day. She couldn’t see me from the balcony, because there was a large tree, and I was counting on that. On that day it was raining really badly and it was also cold. My mother was worried, as usual, because the child didn’t come home, so she sent Marcel to get me. And my brother came angrily and saw me on the football field. I was full of mud, because I said I’ll be the goalkeeper, although I would usually be a right-wing defender or striker. That day I had agreed with the boys that I would keep the goal, because our goalkeeper had left. And when my brother saw that I had mud even in my teeth, he got really mad and dragged me all the way back home. We still recall it from time to time, how he was saying ‘Mom, look, an excavator’.

Nicola

Nicola

Reporter: Bucharest is turning 555 years old…

Nicola: Very interesting. 5 is also my number… (e.n. — she laughs)

Reporter: I know, you’re born on the fifth. What would you like to wish to the city, if you could, on its 555th anniversary?

Nicola: I wish it to be healthy, from my point of view. I would like for the people to be aware of what we have here and not destroy it. Because there are still poor quality people — I doesn’t matter if from here or coming from somewhere else — that don’t care and destroy. I would really want people to appreciate what they have and not destroy, but in fact to build, because we still need a lot of things and for that we need beautiful people, people with good intentions, which should be the opposite of egoists, thinking further than themselves and their needs. People to care for others, for those who are coming after them, to think of their children, not to say ‘eh, it doesn’t matter what’s going to happen here, I’ll leave somewhere else anyway’. Because I’ve seen a lot of people with this type of thinking, this destructive thinking, that know how to appreciate what others have, that look in the garden of their neighbor and say ‘oh how green his grass is, why wouldn’t I go there?’. They appreciate what others have and don’t know how to build something, to grow something and to organize their own garden. The look at others and say ‘wow, how beautiful it is there’, but they do nothing for themselves, for their city, because we’re talking of the city here. I drew a parallel, spoke metaphorically.

Reporter: I understand the message, the wish you made…

Nicola: I wish Bucharest be a clean city, a beautiful city, carefully tended to, healthy that is, and I wish something was done about this air. There should be less cars, because we have enough nature, we should put aside some our silver spoons. Let’s say a car per family, but not three how I’ve kept seeing everybody with their own car. For example, in other countries I saw important people, managers, riding a scooter to work, dressed up in an elegant suit, depending on the weather. Being colder, they also had elegant overcoats, with nice shoes or with sneakers that they would change at the destination. Why? Because in other parts of the world people aren’t born with a silver spoon in their mouth.

Reporter: I want to thank you not only for the interview, but also for the fact that you chose such a beautiful place …

Nicola: It’s a place where … we automatically talk about the places I come to every day, because I like it, it fills me up with certainty. I come here every day when I’m in Bucharest, because I like walking. If, for example, I have to walk half the park, distance-wise, I’d rather take the park than go by cab. It’s healthier, I won’t lose my social status, nothing bad will happen to me

By e-Cultura.info/autor: Marina Bădulescu, editor: Georgiana Tănăsescu

An editorial project initiated by Agerpres

Mirabela Dauer: Am iubit Bucureștiul, îl iubesc în continuare; am fost fericită aici

Foto: (c) Sorin LUPȘA

Foto: (c) Sorin LUPȘA

Cântăreața Mirabela Dauer declară că Bucureștiul și-a pierdut din romantismul trecutului, iar singurul loc din Capitală care mai are această calitate este Centrul Vechi. ”Bucureștiul este splendid, dar nu mai este la fel de romantic”, spune aceasta.

Mirabela Dauer vorbește, în interviul acordat în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, despre maniera “haotică” în care a fost transformat orașul în ultimii ani, despre lucrurile care au convins-o să se mute din Capitală, dar și despre motivele pentru care i-ar dedica Bucureștiului primul vers din “Luceafărul” de Mihai Eminescu.

Reporter: V-ați născut în București, ați locuit în București, ați lucrat în București, ce înseamnă Bucureștiul pentru dumneavoastră?

Mirabela Dauer: M-am născut în București, am locuit în București, lucrez în București. Dar nu mai locuiesc în București pentru că… Bucureștiul este splendid, dar nu mai este la fel de romantic cum era atunci. Nu atunci, că nu am o vârstă faraonică, dar nu mai este ce a fost, nu mai e la fel de romantic. Bucureștiul era un oraș verde, cu multe parcuri, unde copiii aveau unde să se învârtească, să se rostogolească prin iarbă. Nu mai există. Toate locurile frumoase, verzi, majoritatea sunt acum niște mari blocuri.

Strada mea pe care am adorat-o, strada pe care am stat, cartierul copilăriei… Copilăria mea a fost la Poșta Vitan, care nu mai există. Există poșta, dar restul este înconjurat de blocuri. Eu nu am crezut că o să fie așa o nebunie. Sunt de acord cu noul, dar nu să distrugem tot ce a fost frumos. În toată lumea asta mare și civilizată s-au păstrat locurile frumoase. La noi nu. Bucureștiul e superb, eu îl ador. Și s-au făcut niște lucruri foarte frumoase. De exemplu, podul cel nou, Basarab, este superb și este o bucurie a mea să merg tot timpul spre casă pe acolo, din București, când vin, de la televiziune sau de unde vin …

Sunt foarte multe realizări, dar eu am senzația că s-a demolat și s-a dărâmat mult ce nu trebuie. S-a distrus foarte mult. Străduța mea, că spuneam, care era o stradă romantică, cu intelectuali, cu lume bună, era frumoasă, liniștită, cu căsuțe, cu flori, cu iarbă, a devenit o frumoasă stradă liniștită de blocuri. Eu mai apucam la mine în curte să stau cu mâinile pe piept să văd lumina cerului. Atât. Eu am plecat din București, pe care l-am adorat. Și acum îl iubesc. Numai că eu am o gură mai mare și spun adevărul. Nu mai este ce-a fost, nu mai este romantic. (Pe — n.r.) străduța mea, ți-am spus, o străduță liniștită de blocuri, s-au dărâmat vilișoarele, s-au construit blocuri, nu știu dacă cu aprobare, fără aprobare, nici nu mă interesează … M-au făcut să plec. M-au gonit practic de acolo. Nu-mi pare rău, că mi-au făcut un bine. M-am dus tot într-un loc frumos, aproape de București, nu puteam să plec chiar de tot, aproape de București, plin de verdeață, plin de oameni frumoși, liniștiți. Bucureștiul s-a umplut de oameni răi. Vorba mea: e păcat de orașul ăla frumos că e locuit (râde — n.r.). E o glumă, eu iubesc foarte tare oamenii. Bine, nu iubesc oamenii răi. Mai trec pe strada mea, de multe ori, pentru că acolo mă duc la coafor sau unde mă mai duc și sunt uimită de fiecare dată când trec pe acolo … nu știu dacă sunt uimită sau mai mult înspăimântată.

Reporter:  Bucureștiul copilăriei cum arată în câteva amintiri, senzații…

Mirabela Dauer: Este o frumusețe. E acel București romantic. Era frumos. Eu cu părinții mei, cu sora mea, cu verii mei, în fiecare weekend mergeam într-un parc. Aveam foarte multe parcuri. Eu m-am născut la Poșta Vitan, repet… care mai există . Știi că am găsit-o cu greu, de blocuri? Eu sunt de acord cu noul, dar nu cu dezastrul. Trebuie să avem foarte mare grijă de el. Bucureștiul, cum toată lumea știe, era considerat Micul Paris. Nu mai este Micul Paris. Nici cu New York—ul nu îl putem asemui, pentru că nu avem zgârie-nori, dar suntem la un pas. Să fim New York-ul din…

Reporter:  Balcani…

Mirabela Dauer : Nu, New York-ul din România Mare. Este România Mare și în mijloc… New York-ul bucureștean. Am iubit Bucureștiul, îl iubesc în continuare, dar nu aș mai putea locui acolo.

Mirabela Dauer

Mirabela Dauer

Reporter: Cea mai frumoasă amintire cu Bucureștiul, din București?

Mirabela Dauer: La mine acasă… aici am prins o zăpadă foarte mare acum un an și la mine acolo, în București, am prins-o de vreo două ori și am putut ieși din casă printr-un iglu, în maldărul ăla de zăpadă. Și ieșeam prin iglu pe stradă. Îmi țineam spectacolele mele cu copii în curtea mea și știu că acelea erau cele mai frumoase momente ale copilăriei mele. Eram la Corul de Copii Radio și chemam copiii de pe stradă și repetam cu ei în curte. Eu am avut o copilărie frumoasă unde stăteam, atunci când eram mică. Era foarte frumos, era parcul Titan… acum mai este, dar nu mai e ce-a fost. Mie îmi plăcea foarte mult la Grădina Zoologică, zona aceea Pădurea Băneasa. Am văzut și m-am înspăimântat că în Pădurea Băneasa există blocuri și vile. Rămâi uimit. Repet. Sunt de acord cu ce este nou și chiar îmi pare rău că nu am 20-30 de ani în urmă ca să mă pot bucura de tot ce vine. Iubesc noul, dar nu dezastrul, iar ce se întâmplă în București este … totul haotic și, probabil, nu este iubit îndeajuns de cine trebuie să fie iubit. Noi suntem niște iubitori de rând și degeaba îl iubim. Asta e părerea mea.

Reporter:  Dacă v-aș întreba dacă preferați Bucureștiul Micul Paris de pe vremuri și Bucureștiul de astăzi o să răspundeți Bucureștiul…

Mirabela Dauer: E clar că îl iubesc pe acela, pentru că eu sunt Rac, n-am cum să iubesc alt București decât Bucureștiul romantic. Și nu mai este.

Reporter: V-a rămas vreun oraș, altul decât Bucureștiul, în suflet? Ați văzut foarte multe.

Mirabela Dauer: În țară am foarte multe orașe care îmi plac. Îmi place Timișoara care este, indiferent câte catastrofe s-au întâmplat prin centrul orașului, a rămas același. Nu s-a dărâmat. Casele sunt frumoase, e plin de verdeață. Îmi place Suceava, care e verde. Nu s-a amestecat. Să distrugi verdele ăsta și să trântești niște blocuri acolo sau niște case — nu sunt de acord cu lucrul acesta, dar probabil că degeaba nu sunt de acord. Probabil că multă lume nu este de acord, dar nu are posibilitatea să se exprime. Cineva povestea de altcineva că acela spunea de ce se întâmplă la televiziune, că nu îi plac programele. Și persoana respectivă a spus: “Schimbă programul”. Așa am făcut și eu. Nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat în București, am plecat din București.

Mirabela Dauer

Mirabela Dauer

Reporter: Dar aveți un oraș străin în care vă doriți să locuiți?

Mirabela Dauer: Eu ador Grecia. Sunt disperată după Grecia, ador muzica, ador tot, verdele, peisajul, tot, tot. Și ei au blocuri, dar există blocuri în afara orașului. Nu trebuie să trântești un bloc în mijlocul Bucureștiului, indiferent că apartamentul costă 300.000 de euro.

Reporter:  Care este locul preferat din București?

Mirabela Dauer: Locul preferat din București era la mine acasă, unde era foarte frumos, ceea ce e și acum, și locul meu preferat din București este Centrul Vechi, și la ora aceasta. De câte ori am posibilitatea îmi iau prietenii și ne plimbăm prin Centrul Vechi și ziua, dar mai ales seara. Cine a avut ideea să facă acest Centru Vechi… este singurul loc romantic care a rămas în București, ca la Paris, cu cafenelele aranjate… le ador, ador locul acela. E vesel, e viu, e colorat, e lume frumoasă, oameni care se plimbă, indiferent de vârstă, se plimbă și admiră tot ce se întâmplă. E foarte frumos. Cine a avut ideea aceasta îl felicit, îl admir și îl iubesc și îl sărut. Este minunat acel loc. În București nu îmi mai place nimic, decât Centrul Vechi cu tot ce se întâmplă acolo, cu restaurante, cu cafenele, cu muzică, cu cluburi, cu culoare, cu veselie. Este un loc viu. Bravo celor care au făcut locul ăsta. În rest nu văd… Cișmigiul știm toți că s-a făcut frumos, Herăstrăul știm că te poți plimba prin el și e frumos… dar prea puțin. Dar dacă ar fi să merg undeva și să mă plimb în fiecare zi, aș merge în Centrul Vechi. Ador locul.

Reporter:  Mai are vreo șansă Bucureștiul? Ați vorbit despre cum este sufocat…

Mirabela Dauer: Cum a pornit, nu, nu cred că mai are. Pentru că odată început dezastrul, n-ai cum să îl termini. Ce să faci? Să dărâmi? Nu se poate, s-au investit niște bani acolo. Poate dacă cineva care o să iubească foarte tare acest oraș (o să facă — n.r.) să-și revină și o să fie ce a fost. Îmi pare rău că nu o să mai prind. Dar copiii copiilor copiilor noștri poate…

Mirabela Dauer

Mirabela Dauer

Reporter:  Dacă ar fi să asemănați Bucureștiul cu un cântec al dumneavoastră sau al oricui, care ar fi?

Mirabela Dauer: A fost odată ca-n povești. I-aș spune un basm. “A fost odată ca-n povești”. Sper să fac un cântec cu versurile “A fost odată ca-n povești” (râde — n.r.). Eminescu, “Luceafărul”… “A fost odată ca-n povești”. O spun cu nostalgie și cu tristețe. Am fost fericită în București. M-au gonit oamenii răi, lucrurile urâte, dar asta e — nu mi-a plăcut lumea, am schimbat locul.

Reporter:  Și dacă ar fi să îi faceți o urare la 555 de ani de viață?

Mirabela Dauer: Să fie iubit. Să fie iubit așa cum l-am iubit eu și nu numai eu, că nu sunt cap de serie, cum foarte mulți oameni din București îl iubesc. Sunt foarte mulți oameni care îl iubesc, dar nu au posibilitatea să își spună părerea… pentru copii, pentru bunici, să stea pe o bancă, să încerce să mai introducă puțin romantism pentru că viața este urâtă fără iubire, fără un pic de romantism. Este urâtă. (…) Frumosul e poezia și muzica vieții. Hai să îl facem la fel cum a fost. Nu chiar cum a fost, dar să fie frumos, să se revină la romantism, să se încerce să devenim romantici. Să îl iubim.

e-Cultura.info/autor: Oana Ghiță, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

Photographies by Sorin LUPSA

Photographies by Sorin LUPSA

Singer Mirabela Dauer said that Bucharest has lost some of the romantic charm of its past, and the only romantic location still in place in Bucharest is the Old City Centre. “Bucharest is gorgeous, but it’s no longer as romantic as it used to be,” she said.

In an interview with AGERPRES as part of the “MY CITY, BUCHAREST” project, Mirabela Dauer speaks about the “chaotic” manner the city has been transformed into over the past few years, about the things that convinced her to move out of the Capital, and about the reasons for which she would dedicate the first verse of Eminescu’s “Luceafarul” poem to Bucharest.

Reporter:  You were born in Bucharest, you lived in Bucharest, you have worked in Bucharest, what does Bucharest mean to you?

Mirabela Dauer: I was born in Bucharest, I lived in Bucharest, I’m working in Bucharest. But I live in Bucharest no longer because … Bucharest is splendid, but it’s not as romantic as it used to be then. I’m not that old, but it’s not what it used to be, it’s not as romantic as it used to be. Bucharest was a green city, with many parks where children used to roll into the grass. These places have vanished. The majority of all those beautiful and green places have been turned into big apartment blocks.
The street that I adored, the street where I lived, the neighbourhood of my childhood … I spent my childhood nearby the Vitan post office. Nowadays, there is the post office, but the rest is surrounded by blocks. I never through things would turn this way. I agree with the new constructions, but we should not destroy the old buildings. Beautiful places have been preserved across this entire big and civilized world. But not in Romania. Bucharest is gorgeous, I love it. I agree that beautiful structures were set up. For instance, the new bridge Basarab is stunning, every time I go home I admire it, it’s a joy of mine.
I have the feeling that unnecessary demolishment was one of the problems in Bucharest. My tiny street, a romantic street, with intellectuals, little houses, flowers, grass, became just a nice and quiet street packed with blocks. While seating in my yard, I only saw the skylight. Nothing else. For this reason I moved out of Bucharest, a city that I adored. That I still adore. But I have a big mouth and I tell the truth. It’s no longer what it used to be, it’s no longer as romantic as it used to be. The little villas that used to be on my narrow street have been destroyed, apartment blocks have appeared instead, approved or not, I don’t know, I don’t even care. For this reason I left my former home. They practically chased me out of there. I’m not sorry, because everything worked out for the best eventually. I moved to a beautiful place, close to Bucharest, full of greenery, beautiful and nice people. Unfortunately, Bucharest is filled with mean people. It’s a shame that such a beautiful city is inhabited [she laughs]. I’m joking, I love people very much. But not people who are mean.

Reporter:  Tell me about the Bucharest of your childhood, how does it look in your memories?

Mirabela Dauer: It’s a beauty. It’s that romantic Bucharest. It was beautiful. Every weekend I used to go to the park with my parents, my sister, my cousins. We have to take very good care of Bucharest. As everybody knows, Bucharest was dubbed Little Paris. It’s no longer little Paris. It neither resembles New York, because we have no skyscrapers, but we are a few steps away from being the New Work from …

Reporter:  The Balkans …

Mirabela Dauer: No, the New York from the Great Romania. There’s the Great Romania and in the middle the New York in the Bucharest style. I loved Bucharest, I still love it, but I could not live there anymore.

Mirabela Dauer

Mirabela Dauer

Reporter: Which is your dearest memory of Bucharest?

Mirabela Dauer: At my current home … it snowed terribly last year and also at my former house in Bucharest, there has been a lot of snow and I was able to get out of the house through an igloo, in that pile of snow. I used to organize shows with children in my yard and I know those were the best moments of my childhood. I was part of the Radio Children’s Choir and I used to rehears with children in my yard. I had a beautiful childhood where I lived when I was little. It was very nice, we had the Titan park, it’s still there, but it’s no longer what it used to be. I liked very much the zoo, the area nearby the Baneasa Forest. I was shocked when I found out there are blocks and mansions in the Baneasa forest. I repeat. I agree with all these novelties and I’m sorry I will not have the time to enjoy what’s coming next. I love the new, but not the disaster, and what is happening in Bucharest now is …. everything is chaotic and probably it’s not loved enough by those who are in charge of this city. We are some ordinary lovers and our love is in vain. That’s my opinion.

Reporter:  If I asked which would you pick between Little Paris or today’s Bucharest, you would say Bucharest …

Mirabela Dauer: Obviously I love yesteryear Bucharest, because I am a Cancer, I cannot love but the romantic Bucharest.

Reporter:  You travelled a lot. Is there a city that won a place in your heart, besides Bucharest?

Mirabela Dauer: There are many Romanian cities I am fond of. I like Timisoara that has not changed a bit, regardless of the disasters that hit the city center. Its houses are beautiful, it’s full of green areas. Another city that I like is Suceava, also very green. To destroy these green spaces and build blocks or houses there, I do not agree, but probably my opinion does not matter. Most likely there are many people against such measures, but they are not given the chance to express their opinion. It’s like when watching TV programmes, if you don’t like something, you just zip through the channels and pick something else. That’s what I did. I did not like how Bucharest began to look like, so I moved out of the city.

Mirabela Dauer

Mirabela Dauer

Reporter:  But in which foreign country would you like to live?

Mirabela Dauer: I just love Greece. I absolutely adore this country, the music, everything, the landscapes, everything. They also built blocks, but outside town. Blocks should not be set up in the middle of Bucharest, even if the flat costs 300,000 euros.

Reporter: What is your favourite place in Bucharest?

Mirabela Dauer: My favourite place in Bucharest was my former house, and my favourite place is the old city center. Every time I have the chance I take my friends for a walk in the old city center during the day, but especially in the evening. This was a great idea, it’s the only romantic location still in place in today’s Bucharest, like in Paris, with stylish coffee bars, I adore them, I adore this place. It’s joyful, vivid, colourful, packed with beautiful people who spend their evening walking and admiring everything around them, people of various ages. I want to congratulate the person who arranged this place, I send him or her my kisses. There’s no other place in Bucharest I am fond of, the old city centre is stunning, with lots of restaurants, coffee shops, music, clubs, colours, joy. It’s animated. My congratulations to those who have created this place. As for Herastrau and Cismigiu parks, we all know they are very beautiful, but it’s not enough.

Reporter: Does Bucharest still have a chance?

Mirabela Dauer: Considering its start, I don’t see how it could change for the better. Because once started this disaster, it cannot be stopped anymore. What can we do? Demolish? There’s no way, money has been invested. Perhaps someone will love this city a lot, and then Bucharest will be restored its former glory.

Mirabela Dauer

Mirabela Dauer

Reporter:  Which song of yours or any other song resembles to Bucharest, in your opinion?

Mirabela Dauer: Once upon a time. I would say a fairy tale. “Once upon a time”. I hope I will write a song with the lyrics “Once upon a time” [she laughs]. Eminescu, “Luceafarul”… I say it with nostalgia and sadness. I was happy in Bucharest. I left because of mean people, ugly things, I was no longer surrounded by nice people, so I changed address.

Reporter:  If you were to send a message to the city on its anniversary, what would the most appropriate wish be?

Mirabela Dauer: To be loved. To be loved as I loved it, and lots of other people. There are many citizens fond of this city, but they don’t have the chance to have their say … for children, grandparents, to seat on a bench, they should come up with romantic ideas, because life is ugly without love, without something romantic. It’s ugly. … Beauty is the poetry and music of life. Let’s make Bucharest the way it used to be. Not exactly that way, but nice, to be restored its romantic spirit, we should try to become romantic. We should love this city.

By e-Cultura.info/autor: Oana Ghiță, editor: Georgiana Tănăsescu

An editorial project by Agerptes

Silviu Biriș: Am fost binecuvântat să mă nasc în București

Foto by Cristian NISTOR

Foto by Cristian NISTOR

Actorul Silviu Biriș declară, că se simte binecuvântat că s-a născut în București, iar perioada copilăriei sale o caracterizează ca fiind ”un amalgam de întâmplări fericite”.

În interviul acordat în cadrul proiectului “ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, Silviu Biriș spune că străinii ar trebui să vină aici pentru a descoperi, în primul rând, oamenii.

“În primul rând cei care vin cu adevărat să descopere Bucureștiul trebuie să vină pentru bucureșteni, pentru că am fost în lumea asta și am colindat și, dacă mi s-a făcut vreodată sete, a trebuit să-mi cumpăr apă. În București, dacă mi s-a făcut sete, mi s-a oferit apă. Bucureștenii, așa cum sunt ei încercați, au rămas totuși oameni“, afirmă Silviu Biriș.

Reporter: Sunteți născut în București. Ce înseamnă acest oraș pentru dumneavoastră?

Silviu Biriș: Da, sunt născut în București, slavă Domnului! Puteam să mă nasc în altă parte, dar uite că am fost binecuvântat să mă nasc în București. Mulți o să râdă că spun aceste cuvinte, dar, dacă nu m-aș fi născut în București, nu aș fi știut ce înseamnă libertatea, n-aș fi apreciat libertatea. M-am născut în București în anul 1973, când lumea pe stradă era politicoasă, dar, când ajungea acasă, era tristă. După ’89 lumea a dat năvală în supermarket-uri și libertatea a fost așa… la kilogram. Fiecare a folosit libertatea așa cum a considerat. Eu de multe ori m-am rătăcit. Acum sper să mă adun și să folosesc libertatea pe care o avem în 2014, când Bucureștiul împlinește 555 de ani, cu adevărat eliberatoare.

Reporter: Cum era Bucureștiul în vremea copilăriei dvs?

Silviu Biriș: Îmi aduc aminte cu mare plăcere iarna, când se stingea lumina, pentru că aveam ore de grație și ore de dizgrație din partea regimului comunist, și noi, copiii, eram foarte fericiți pentru că ne puteam face cazemate, părinții nu ne găseau, era întuneric, rămânea, culmea, curent electric pe liniile de tramvai care traversau Calea Moșilor — eu acolo am copilărit foarte mult, pe Calea Moșilor — și puteam să dăm cu bulgări de zăpadă în tramvaiele care treceau la acea oră și bineînțeles savuram momentul în care bieții călători speriați primeau, ce-i drept în geamul din fața ochilor lor, câte un proiectil de zăpadă.

Îmi aduc aminte cu mare plăcere și de momentele de maidan ale copilăriei mele — “Maidanul cu dragoste”, vorba lui G.M. Zamfirescu — în spatele blocului unde am stat prima oară, unde am deschis ochii asupra Bucureștiului, era pe Mihai Bravu, în Iancului, mai bine zis, să nu greșesc, intersecție cu Vatra Luminoasă, blocurile se numeau D-uri. Eu locuiam în D-14 și în spate se numea strada Ilarie Chendi, și acolo noi, copiii, ne adunam, băieții băteau mingea, fetele habar nu am ce făceau, dar știu că aveam un scop cultural comun: minunatul cinematograf Popular. Nici nu mai știu ce se întâmplă în acea clădire, dacă o fi devenit vreun depozit de cartofi sau mai știu eu ce, gibonii, să zic așa, au făcut acolo vreo sală de jocuri mecanice, dar acolo am avut acces la primele filme cu adevărat importante. Acolo am văzut filmele lui Tarkovski, culmea, nu știam cine este Tarkovski, dar eram fascinat, am văzut filmele lui Chaplin, am văzut și Superman, am văzut și Războiul stelelor, și filme indiene, dar toate au făcut așa un amalgam de amintiri și să formeze mai târziu adolescentul și omul care sunt în ziua de astăzi. Sunt foarte multe povești. Apoi, bineînțeles, nocturnele, statul în fața blocului cu gașca, tot felul de porcării pe care le făceam, dar eram băieți cuminți, cu frică de Dumnezeu, că ne duceau părinții la biserică și aveam și seri în care rătăceam printre morminte cu fetele și le făceam declarații de dragoste sau le speriam. Da, era un amalgam de întâmplări fericite.

Silviu Biriş

Silviu Biriş

Reporter: Ce vă place cel mai mult la București?

Silviu Biriș: Cel mai mult la București îmi place că, atunci când vin în București, mă întorc acasă.

Reporter: V-ați gândit vreodată să vă mutați din București?

Silviu Biriș: Da.

Reporter: De ce?

Silviu Biriș: Din cauza vârstei, din cauza dorințelor, din cauza patimilor de a vrea, de a căuta mai mult, de a căuta dreptatea. În momentul ăsta mai importantă pentru mine este pacea. Și așa cum este el aglomerat, cu scandaluri, cu praf, poate din ce în ce mai puțin, dar cu schimbări majore, mi-am găsit aici pacea.

Reporter:Profesia v-a purtat prin foarte multe orașe ale lumii. Este vreunul care v-a plăcut în mod deosebit? De ce?

Silviu Biriș: Îmi place liniștea. O să zică lumea: “Atunci ce mai cauți aici?”. Dar și liniștea uneori poate fi dăunătoare. Sunt orașe care m-au marcat prin liniștea lor — Zurich, Viena, apoi mai târziu am aflat că sunt orașe cu rate mari de sinucidere. Mi-au plăcut orașele din America Latină sau din America de Sud, mi-a plăcut foarte mult Tel Aviv-ul, e un oraș așa, al contrastelor. Dar unul dintre orașele care m-a făcut să mă întorc de cele mai multe ori la el a fost Ierusalimul.

Silviu Biriş

Silviu Biriş

Reporter: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București?

Silviu Biriș: Nu vreau să fiu rău, că nu mai este mai nimic neschimbat, ca să spun așa. Suntem într-o progresie geometrică, arhitecturală, uneori deficitară. Arhitectura, din păcate, a suferit foarte mult, n-avem cum să dărâmăm blocurile pentru că sunt locuite, dar aș schimba în așa fel încât să văd mai des cerul, aș schimba, dacă se poate, gradul de poluare ca să văd cerul. Asta aș schimba, probabil, și oamenii, și liniștea din sufletele lor și atunci ar vedea și ei cerul.

Reporter: Care este locul dumneavoastră preferat din București?

Silviu Biriș: Îmi place foarte mult să merg în București pe străduțele din partea veche, prin orașul vechi, mai ales ziua, în perioada când nu este atât de multă lume, sau foarte târziu noaptea, după 3,00 dimineața. Un loc în care am început să mă regăsesc foarte mult este la mânăstirea Radu Vodă, la Schitul Darvari, îmi place Herăstrăul, îmi place Cișmigiul, iubesc Calea Victoriei, chiar după ce au micșorat-o (…), îmi plac locurile mai puțin umblate. Sunt foarte multe locuri pe care noi nu le știm în București și sunt tot felul de străduțe cu o istorie aparte. Sunt multe, nu pot să cuprind acum una, să-mi vină în cap. Îmi place strada Verona, Parcul Icoanei, probabil fiindcă acolo merg foarte des cu copiii. Îmi place zona asta unde casele au rămas cu patina aceea a timpului, au rămas parcă nealterate de freamătul din exterior. Îmi place și periferia Bucureștiului foarte mult, îmi place să merg la mănăstire la Pasărea, este o zonă foarte frumoasă. Nu îmi mai place Snagovul, a devenit mult prea popular. Dar sunt împrejurimi foarte frumoase. Nu-mi place la mall.

Reporter: Bucureștii de altădată sau Bucureștiul de azi. Ce ați alege?

Silviu Biriș: Bucureștiul de azi, nu avem încotro, devenim sociopați după aia. Bine, Bucureștiul de altădată, cu mintea de atunci, pentru că, dacă aș merge cu mintea de acum și dorința de confort și dorințele actuale, probabil că nu m-aș integra atât de bine. Suntem dependenți de telefoane, de mașini, de traficul ăsta așa cum este el, ultrapopulat și ultraaglomerat. Dar trebuie să fim conștienți. În București lucrurile s-au schimbat, eu zic că în bine. Adică oamenii încep să se întoarcă la credința adevărată, să se gândească nu numai la ei, să se gândească și la semenii lor.

Silviu Biriş

Silviu Biriş

Reporter: Străinii vizitează din ce în ce mai mult Bucureștiul. De ce credeți că ar trebui să iubească Bucureștiul?

Silviu Biriș: Îmi vin numai lucruri urâte în cap. Dar eu mă gândesc la acești străini care vin cu adevărat să vadă Bucureștiul, nu să petreacă în sălile de jocuri de noroc sau să facă tot felul de alte măgării. În primul rând cei care vin cu adevărat să descopere Bucureștiul trebuie să vină pentru bucureșteni, pentru că, așa cum ați spus, am fost în lumea asta și am colindat și, dacă mi s-a făcut vreodată sete, a trebuit să-mi cumpăr apă. În București, dacă mi s-a făcut sete, mi s-a oferit apă. Bucureștenii, așa cum sunt ei încercați, au rămas totuși oameni.

Reporter: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care credeți că i s-ar potrivi cel mai bine?

Silviu Biriș: ”Bucureștiul meu iubit” este numele albumului pe care vreau să-l lansez cu ajutorul CreArt și refrenul zice așa: “București, București, fratele meu ești! / București, București, tu să ne trăiești! / București, București, tare mândru ești! / București, București, să nu îmbătrânești!”. La mulți ani, București!

e-Cultura.info/autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu

Proiect editorial iniţiat de Agerpres

Photographies by Cristian NISTOR

Photographies by Cristian NISTOR

In an interview actor Silviu Biris says having been born in Bucharest is a blessing, calling his boyhood an ‘amalgamation of happy happenings.’

In his interview under the ‘MY CITY, BUCHAREST‘ project, Biris says foreigners should come here to discover the locals, first of all.

First of all, those coming to really discover Bucharest should come for the Bucharesters. If I would get thirsty while travelling the world, I would have to stop and buy water, while in Bucharest when I got thirsty I was offered water. No matter their tribulations, Bucharesters have remained good people,’ argues Silviu Biris.

Reporter: You were born in Bucharest. What does the city mean to you?

Silviu Biris: Thanks Lord, I was indeed born in Bucharest! I could have been born elsewhere, but I was blessed to be born in Bucharest. Many would laugh at my saying that had I not been born in Bucharest, I could have not known what freedom is all about; I could have not appreciated freedom. I was born in Bucharest in 1973, when people in the streets were still polite but when they arrived at their places they would get sad. After 1989, people have taken supermarkets by storm and freedom was measured in kilograms. Everybody has used freedom as they knew best. I have got lost many times. Now I hope I can pull myself together and make use of the freedom of 2014, when Bucharest turns 555, which is a truly liberating freedom.

Reporter: How was the Bucharest of your childhood?

Silviu Biris: I gladly remember the wintertime, when the lights would go off because there were grace and disgrace hours care of the communist regime. We, the children, would be very happy because we could build casemates, parents would not find us, it would be dark. Strangely, there would still be electricity for the tram lines crossing Calea Mosilor, the place where I lived a lot during my childhood; we could throw snow balls at the crossing trams and we would savour the moment when the snow projectiles would splash before the eyes of scared passengers.

I also gladly recall the sandlot moments of my childhood, in the backside of the block of flats where I first lived, where I opened my eyes to Bucharest. It was where Mihai Bravu, Iancului area, joined Vatra Luminoasa. The blocks were called Ds. I was living at D-14. In the backside, there was a street called Ilarie Chendi where we, the children, would congregate, with the boys playing ball and the girls doing I do not know what. We all had our shared cultural objective: the wonderful Popular cinema hall. I no longer know what is happening now in that building, whether it turned into a potato storehouse or some slot machine saloon, but it was there that I got access to the first really important movies. It was there that I watched Tarkovsky’s movies — although I did not know who Tarkovsky was I was still fascinated — I watched Chaplin’s movies, ‘Superman,’ ‘Star Wars,’ Bollywood movies, all of which combined into an amalgamation of memories that was to shape the future adolescent and the man I am today. There are very many stories. Then, there are the nights out, sitting at the entrance to the block with my gang and doing all sorts of antics. We were still good boys, God fearing boys, because our parents would drag us to church, and there were evenings when we would walk aimlessly between tombstones declaring our love to the girls or scaring them silly. Indeed, that was an amalgamation of happy happenings.

Silviu Biriş

Silviu Biriş

Reporter: What do you like most about Bucharest?

Silviu Biris: My returning home to Bucharest is what I like most about the city.

Reporter: Have you ever thought about moving out of Bucharest?
Silviu Biris: Yes, I have.

Reporter: Why?

Silviu Biris: Because of my age, my wishes, my passion for desiring, for looking for more, for seeking justice. Peace is the most important thing to me right now. Because although the city is overcrowded, scandals abound, there is dust, albeit less of it, and although there have been major changes, I have found my peace here.

Reporter: Your profession has brought you to many cities of the world. Is there any of them that you like particularly? Why?

Silviu Biris: I like quietude. People would wonder if that is so what I am doing still here. Quietude can sometimes be deleterious. There are cities that have fascinated me by their quietude — Zurich and Vienna — but then I found out that suicide rates there are also high. I have liked Latin America cities. I have taken a great liking to Tel Aviv, a city of contrasts, but Jerusalem is the city that has kept on drawing me to it.

Silviu Biriş

Silviu Biriş

Reporter: What would you like changed about Bucharest?

Silviu Biris: I do not want to sound mean, but there is nothing left unchanged of it. We are witnessing a geometrical and architectural progression that sometimes is deficient. Unfortunately, architecture has suffered the most. We cannot possibly demolish the blocks of flats because they are occupied, but I would change something so that I may see the skies more often. If possible, I would change the pollution level so that I may see the skies. That is what I would change and the peace inside the people’s hearts so that the people may also see the skies.

Reporter:What is your favourite place in Bucharest?

Silviu Biris: I like walking down the small streets in the old town very much, especially in daytime, when there are not so many people there, or late into the night, after 03:00 o’clock. The Radu Voda Monastery and the Darvari Hermitage are the places where I can find myself increasingly more. I like the Herastrau Park, the Cismigiu Park, I love Calea Victoriei, even after they shrank it. I like less trodden paths. There are very many places in Bucharest that we do not know about and there are very many small streets, each with its own history. There are many of them, but I cannot put my finger on one of them. I like Verona Street, the Icoanei Park, possibly because I go there frequently with my kids. I like this area where houses have defeated the passage of time, seemingly unharmed by the outside tumult. I also like the outskirts of the city a lot. I like travelling to the Pasarea Monastery because that is a very beautiful zone. I do not like Snagov, because it has become much too popular a destination. But the environs are very beautiful. I do not like it at the shopping malls.

Reporter: Yesteryear or today’s Bucharest; which would you pick?

Silviu Biris: Today’s Bucharest. We have no choice, unless we become sociopaths. Yesteryear’s Bucharest with yesteryear’s mind, because if I travelled back then with today’s mind and wish for comfort, I would probably not fit in there well. We are dependent on phones, cars and traffic, overcrowded as it is. We have to be aware that things have changed in Bucharest and I would say for the better. People are starting returning to the right faith, thinking about more than just themselves, thinking about their ilk.

Silviu Biriş

Silviu Biriş

Reporter: There are increasingly more foreigners visiting Bucharest. What do you think they should love Bucharest?

Silviu Biris: Only bad things keep popping in my mind. If I have to think about the foreigners who come to really see Bucharest, to discover the city, not to spend time at gaming saloons or do some other bad things, I would say they should come here for the Bucharesters. As I was saying, if I would get thirsty while travelling the world, I would have to stop and buy water, while in Bucharest when I got thirsty I was offered water. No matter their tribulations, Bucharesters have remained good people.

Reporter: What would be your wishes to the city on its birthday?

Silviu Biris: ‘Bucurestiul meu iubit’ (My Sweet Bucharest) is the name of an album I am contemplating releasing with help from CreArt. The chorus of the main song goes: ‘Bucuresti, Bucuresti, fratele meu esti! / Bucuresti, Bucuresti, tu sa ne traiesti! / Bucuresti, Bucuresti, tare mandru esti! / Bucuresti, Bucuresti, sa nu imbatranesti!’ (Bucharest, Bucharest, you are my brother!/Bucharest, Bucharest, may you live forever!/ Bucharest, Bucharest, o, how proud you are!/Bucharest, Bucharest, may you never get old!). Happy anniversary, Bucharest!

By e-Cultura.info/autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu

Editorial project initiated by Agerpres.

 

Mihai Constantinescu: Asta înseamnă București – mă întorc la mine acasă

Foto: (c) Alex MICSIK

Foto: (c) Alex MICSIK

Cântărețul Mihai Constantinescu afirmă, că Bucureștiul înseamnă pentru el orașul unde s-a născut și s-a format, un loc pe care nu a reușit niciodată să-l părăsească. ”Deci am rămas bucureștean, așa cum m-am născut, așa cum încă sunt și voi fi probabil până la final”, spune artistul, în interviul acordat în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”.

El face un arc peste timp și își aduce aminte de Bucureștiul copilăriei sale. ”Dacă dai timpul înapoi și încerci să o iei de atunci, de când erai copil și până acum, îți dai seama că parcă toate au fost un vis, sincer, ca un vis, un vis care a trecut prea repede”, își amintește Mihai Constantinescu.

Reporter: Sunteți născut în București. Ce înseamnă orașul pentru dumneavoastră?

Mihai Constantinescu: București pentru mine înseamnă orașul unde m-am născut, unde m-am format, orașul unde am mers prima oară la școală, unde am făcut facultatea, orașul unde am făcut primii pași în muzică, orașul unde am compus, unde am avut primele succese în meseria mea de compozitor, de artist, și orașul pe care cândva, odată, mă gândeam să-l părăsesc, dar nu am reușit niciodată, deci am rămas bucureștean, așa cum m-am născut, așa cum încă sunt și voi fi probabil până la final.

Reporter: Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră și cum vi se pare că arată el astăzi?

Mihai Constantinescu: Sunt foarte multe lucruri schimbate, sunt străzi pe care chiar nu le mai recunoști, sunt străzi unde s-a construit foarte mult, imens, și până în ’89 și după aceea. Chiar m-am întâlnit (n.r. — în aceste zile) cu cineva care tocmai venea din afară și spunea că, dacă n-ar avea ghid, n-ar mai cunoaște Bucureștiul. Poate parcul în care ne aflăm (n.r. — Parcul Kiseleff) a existat dintotdeauna — țin minte că atunci când era toamnă mă plimbam și îmi place să mă plimb prin frunze galbene, uscate — anumite lucruri au rămas pe loc, neschimbate. Dar s-au schimbat foarte mult străzi, s-au schimbat foarte mult zone de case vechi, care astăzi nu mai există. Cineva care să spunem a plecat din București acum 30 de ani și vine astăzi sigur nu-l mai cunoaște, are nevoie de un ghid.

Reporter:  Ce vă place cel mai mult la acest oraș?

Mihai Constantinescu: Să știi că de foarte multe ori m-am gândit: Domne, e un oraș aglomerat, e un oraș cu multă poluare, să spunem, un oraș zgomotos. Uite că, dacă ne-am născut aici, ne-am obișnuit așa. Când spunem București, mă întorc la mine acasă. Asta înseamnă București: mă întorc la mine acasă.

Reporter: V-ați gândit vreodată să vă mutați din București?

Mihai Constantinescu: Să știi că da. M-am gândit, dar după aceea mi-am pus întrebarea unde. După aceea, ca să pleci din București, să mergi undeva unde să fii cât de cât și aproape de București, dar să ai și o viață pe care noi am avut-o, mă refer artistică, poate astăzi este mai simplu. Altădată era mult mai complicat, dar sigur îți trebuie o sumă de bani ca să poți să faci o mutare: plec de aici și mă duc undeva, în altă parte, să-mi construiesc ceva, să fie ceva, în fine, sunt lucruri care țin de detalii și deocamdată nu sunt soluții.

Mihai Constantinescu

Mihai Constantinescu

Reporter:  Profesia v-a purtat prin multe orașe ale lumii și ale țării. Care este cel care v-a plăcut cel mai mult?

Mihai Constantinescu: Ce să spun? Cel mai mult și cel mai mult — o să spun o prostie acum, dar o accept — de multe ori îți pui întrebarea: “Ce mașină îți place cel mai mult?” și răspunsul e simplu: “Mașina pe care o am!”. Așa mi-au plăcut multe orașe, sigur, cât am putut să văd. Mi-a plăcut Parisul, mi-a plăcut foarte mult Hamburgul, mi-a plăcut Berlinul, atunci era partea Berlinului de Vest, dar mă gândesc înglobat acum Berlinul mare cred că este un oraș imens. Am văzut Moscova, care iarăși este un oraș enorm, am înțeles că nici Moscova nu o mai recunoști astăzi dacă ai merge să o vezi. Mă refer la orașe reprezentative, dar până la urmă te întorci la tine acasă unde ai prieteni, unde ai oameni cu care poți vorbi, ai oameni lângă care te poți simți bine și până la urmă spui: “Domne, e mult mai bine acasă!”, adică la mine, la București.

Reporter:  Ce v-ar plăcea să se schimbe în București?

Mihai Constantinescu: Probabil că ține foarte mult de infrastructură. Bucureștiul ar trebui să aibă o infrastructură de oraș modern, ar trebui să aibă foarte multe poduri, foarte multe soluții de a facilita circulația, locuri de parcare care ar trebui organizate nu pe orizontală, ci strict pe verticală, ceea ce nu s-a întâmplat absolut deloc în 25 de ani. Se pare că asta este o problemă foarte serioasă pentru că toată lumea vrea să vândă mașini și mașinile pe unde să mai circule? Probabil că noi așteptăm epoca mașinilor zburătoare pe care o să le parcăm prin balcoane, pe deasupra blocurilor. E o chestiune foarte serioasă treaba cu locurile de parcare și cu infrastructura Bucureștiului, deci Bucureștiul ar trebui să nu aibă absolut nicio groapă, mai ales că uite, de o vreme, ne tot lăudăm că suntem europeni, dar doar spunem că suntem europeni, nu prea suntem europeni la capitolul ăsta, și mă gândesc că, probabil, știu eu, cei care se ocupă și diriguiesc destinele unei capitale numite București ar trebui să fie mult mai serioși și mai concentrați asupra acestei probleme care este esențială.

Reporter: Care este locul dumneavoastră preferat în București?

Mihai Constantinescu: Mi-ai pus o întrebare la care ar trebui să-ți răspund cu mai multe răspunsuri, sincer. Uite, de exemplu, parcul în care suntem este superb. Mai am amintiri și din Cișmigiu, mai am amintiri dintr-un parc care astăzi nu mai există, pentru că pe vremuri era un hipodrom frumos, un parc frumos, cu iarbă înaltă, frumoasă, bine întreținută. Era undeva între Calea Plevnei și, nu știu cum se numește strada acum, spre Podul Cotroceni, spre Dâmbovița, deci practic este ca un fel de pătrat acolo, pe care s-a construit cândva Casa Radio, pe lângă care am trecut și mi-am dat seama ce trist este, o construcție în care trebuia să se mute România Actualități sau tot ce se numește radio național și acum este o clădire făcută praf, împărțită în două. Foarte trist, pentru că orice s-a construit, indiferent când, cum și în ce fel, nu mă interesează pe mine asta, pe mine mă interesează dacă era o chestiune utilă. Asta era o chestiune utilă și nu trebuia făcută zob, trebuia să profităm de ea. Eu acolo am făcut sport la vremea respectivă, de asta spun că era un parc care îmi plăcea foarte mult, am făcut călărie-obstacole de performanță, când eram copil.

Îmi place și parcul Herăstrău foarte mult, dar deja doar părculețul acesta de aici, Cișmigiul, Herăstrăul și desigur mai sunt câteva parcuri și în alte zone ale Bucureștiului, unde sunt foarte multe blocuri, cartiere imense de blocuri, foarte multe, sunt totuși puține la numărul de locuitori și la dorințele și la cerințele care ar fi pentru păstrarea unor locuri cu verdeață, cu mai multă liniște. Sigur, ar trebui construite, făcute și bineînțeles îngrijite și iubite, acesta este cuvântul. Trebuie să iubești ceea ce ai și să păstrezi cu drag ceea ce ai pentru că nu sunt numai pentru mine, sunt pentru generații întregi, iar parcurile sunt într-adevăr plămânul unei capitale care, cu cât este mai aglomerată, cu cât este mai poluată, verdele din parcurile astea, ierburile, pomii, tot sunt niște plămâni serioși pentru un oraș poluat.

Mihai Constantinescu

Mihai Constantinescu

Reporter: Străinii vin din ce în ce mai mult în București. De ce credeți că ar trebui ei să iubească Bucureștiul?

Mihai Constantinescu: Nu putem să-i rugăm să iubească Bucureștiul. Cei care vin în București ar trebui, pe unde merg sau pe unde sunt conduși să meargă și să vadă, ar trebui într-adevăr să se simtă extraordinar și să simtă adevărata ospitalitate a poporului român, care este un popor bun, blând și ospitalier. Deci, ospitalitatea ar trebui să fie la ea acasă. Sigur, ne-am modernizat, am împrumutat foarte mult din ce nu este al nostru, bănuiesc că ar trebui să existe, cum este renumitul “Carul cu bere”, trebuie să existe localuri cu specific românesc, pentru că, dacă vine un străin de afară și îl duci la McDonald’s sau îl duci la o pizzerie, așa ceva are de cel puțin 50 de ani la el acasă.

La noi acasă ar trebui să găsească altceva, locuri tipic cu specific românesc unde să spună: “M-am simțit bine, m-am distrat bine, am mâncat, vai ce frumos a fost!”. Asta-i foarte important, pentru că asta putem noi să le arătăm din specificul poporului român, din ceea ce putem să numim: “Da, domne, asta este o chestiune românească!”. Deci, asta ar trebui foarte mult să fie locul unde să-i ducem. Sigur, muzee, statui, Ateneu… Ateneul este unul singur, Arcul de Triumf este unul singur, se renovează, Statuia Aviatorilor este una singură, e frumoasă și stă în picioare de când mă știu eu, și multe, multe, multe alte lucruri care ar trebui să rămână și să fie păstrate, dar avem nevoie de încă multe alte lucruri care sunt necesare, mă gândesc eu. Sigur, așa cum am vorbit mai devreme, nu se pot face peste noapte, lucrurile mai durează o perioadă suficient de mare ca să ajungem acolo unde practic ne dorim să ajungem. Poate generațiile ce vor veni după noi.

Mihai Constantinescu

Mihai Constantinescu

Reporter:  Bucureștii de altădată sau Bucureștiul de astăzi, ce ați alege?

Mihai Constantinescu: Vezi, Bucureștiului de altădată i se spunea Micul Paris, avea un parfum al lui, avea ceva al lui. Astăzi, trecând pe un bulevard care s-a deschis între Guvern și Uranus, am văzut stânga-dreapta casele alea vechi care sunt convins că sunt de 100 sau peste o sută de ani, iar locurile alea, casele alea, nu-și mai găsesc locul acolo, sincer. Ele ar trebui rezolvate, dărâmate și construit într-adevăr altceva pentru că nu mai putem să trăim la 1900. La 1900 nu se mai poate trăi astăzi, în 2014, sau, știu eu, în viitor. Chestiunile alea trebuie să dispară mai ales că sunt foarte vechi, sunt deloc recondiționate, garduri ruginite, nu este o imagine plăcută și nici frumoasă pentru un bulevard larg și lat care s-a deschis aici, între Guvern și, cum am spune, Palatul Parlamentului. Trebuie lucruri noi, lucruri făcute frumos, sau poate o arhitectură care să păstreze un parfum anume, dar vechiturile alea nu mai au ce căuta acolo, sunt triste.

Reporter: Care este cea mai dragă amintire a dumneavoastră legată de București?

Mihai Constantinescu: Sunt multe, sunt foarte multe. Cum am spus de la bun început, aici mi-am petrecut copilăria, aici m-am dus la școală, aici m-am dus să fac sport, aici am mers să fiu student, deci am făcut atât de multe lucruri încât nu aș putea să spun: uite, aia este cea mai frumoasă, aia este cea mai plăcută. Sunt atât de multe practic… este un parcurs de-o viață și îmi este foarte greu să localizez: “Uite, ăla a fost momentul cel mai fericit!” sau “Uite, ăla a fost momentul extraordinar din viața mea!”. Sunt foarte multe. Dacă dai timpul înapoi și încerci să o iei de atunci, de când erai copil și până acum, îți dai seama că parcă toate au fost un vis, sincer, ca un vis, un vis care a trecut prea repede. Ca și cum te-ai culca acum să te odihnești și dimineață, când te trezești… domne, am visat ceva frumos. Așa este și viața noastră, un vis frumos, mai puțin frumos, dar oricum un vis.

Reporter:  Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine?

Mihai Constantinescu: Eu i-aș spune cam așa: ”Dragă oraș București, toți cei care te vizitează și toți cei care locuiesc aici și te iubesc să te respecte mai mult, să aibă grijă să fii mai frumos, să aibă grijă să fii mai curat, să aibă grijă să fii mai competitiv, să aibă grijă ca însăși viața celor care trăiesc în București să fie mai frumoasă, mai generoasă. Avem nevoie de oameni care să fie iubitori de orașul lor, iubitori și de locuitorii Bucureștiului, să fim într-un fel mai înțelepți și mai toleranți. Avem nevoie de oameni de factura asta și oameni care să aibă o conștiință mult avansată și să spună: “Ăsta-i orașul în care locuiesc eu. Cum mi-l doresc? Curat! Cum mi-l doresc? Frumos! Cum mi-l doresc? Bine organizat, bine gospodărit!”. Astea sunt lucruri la care putem fiecare dintre noi să participăm cu foarte puțin. Dacă fiecare am participa cu foarte puțin, mă gândesc că pentru multe alte lucruri pe care primăriile și Primăria Generală nu le pot face în momentul ăsta, fiecare putem să contribuim cu ceva.

e-Cultura.info/autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

 

Photographies by Alex MICSIK

Photographies by Alex MICSIK

Pop singer Mihai Constantinescu says Bucharest is to him the city where he was born and raised, a place he never got to quit.  In an interview under the MY CITY BUCHAREST project: ‘So I remain a Bucharester, as I was born, as I still am and as I will probably be until the end.’

In an arch over time, he recalled his childhood’s Bucharest: ‘If we get the time back and try to start from there, from your childhood until now, you realize it was all like a dream — honestly, a dream, one that ended too early.’

Reporter: You were born in Bucharest. What’s the city to you?

Mihai Constantinescu: Bucharest is for me the city where I was born, where I was raised, where I first went to school and where I graduated from faculty, the city where I took my first steps into music, the city where I composed, where I had my first professional successes as a songwriter and as an artist, and the city I once, long time ago, wanted to leave, but never got to; so I remained a Bucharester, as I was born, as I still am and as I will probably be until the end.’

Reporter: How was the city when you were a child, and how does it look to you today?

Mihai Constantinescu: Many things have changed; there are streets plainly unrecognizable, where there has been a lot, a tremendous amount of building, before ’89 [the falling of communism, a milestone in many Romanians’ minds] and after that. I have just met someone coming from abroad who said if there weren’t a guide, they wouldn’t recognize Bucharest. Perhaps the park we’re in [the Kiseleff Park] has always been here — I remember that I used to stroll in the autumn, and I love walking through yellow, fading leaves; some things are left unchanged. But many streets did change; there are many changes in old neighbourhoods that no longer exist. Someone, say, who left Bucharest 30 years ago and now returns would surely not recognize it; they would need a guide.

Reporter: What do you like most about this city?

Mihai Constantinescu: Let me tell you, I’ve thought many times ‘Man, this is a crowded city, a city with high pollution, a noisy city, if I may say so. Well, if we’re born here, we’re used to it. When we say Bucharest, I am coming back home. This is what Bucharest means: I am coming back home.

Reporter: Have you ever considered moving elsewhere?

Mihai Constantinescu: Actually, I have. I have considered it, but then I asked myself, ‘where?’ Then, leaving Bucharest for a place reasonably close to it, while also having the life we had — I mean the artistic life — would probably be easier nowadays. It used to be a lot more complicated, but one would surely need a lot of money to move: I am getting out of here to some place to build something, to have something; well, there are details and no solutions yet.

Mihai Constantinescu

Mihai Constantinescu

Reporter: Your profession took you to many cities in Romania and abroad. Which one did you like most?

Mihai Constantinescu: What could I say? Most of all — I’ll say a stupid thing, but I’m assuming it — you often ask yourself, ‘Which car I like most?’ and the answer is simple, ‘The one I have!’. This way, I loved many cities — what I could see of it, certainly. I liked Paris, I loved Hamburg, I liked Berlin — it was West Berlin back then — but I think overall Berlin must be a huge city now. I’ve seen Moscow, which is also a huge city; I hear Moscow is also unrecognizable if you were to visit it today. I am talking about representative cities, but in the end you get back home where you have friends, people with whom you can talk, with whom you can feel good, and you end saying ‘Man, it’s a lot better home!’ — which for me is Bucharest.

Reporter: What would you like to change in Bucharest?

Mihai Constantinescu: It’s probably much about the infrastructure. Bucharest should have the infrastructure of a modern city, it should have many bridges, many solutions to help the traffic, parking spots that shouldn’t be organized horizontally, but strictly vertically, which has not happened at all in 25 years. It seems it’s a very serious problem, because everyone wants to sell cars, and where would cars travel then? Perhaps we’re waiting for the age of flying cars, which we’ll park in our balconies, on top of buildings. It’s a very serious thing, the parking places and the infrastructure of Bucharest, so Bucharest should have absolutely no craters, especially as, see, we keep bragging lately about being Europeans — but we just say we’re Europeans, we’re not very Europeans in this aspect. And I think probably, I don’t know, those in charge and managing the future of a capital called Bucharest should be much more serious and more focused on this issue, which is an essential one.

Reporter: What’s your favourite place in Bucharest?

Reporter: Honestly, this question needs many answers. Here, for instance, the park we’re in is splendid. I have memories of the Cismigiu [Park], too, and I also have memories of a park that no longer exists, a beautiful park with tall, pretty, well-cured grass. It used to be somewhere near Calea Pleveni and — I don’t know how it’s called now, towards the Cotroceni Bridge and the Dambovita [River] — so practically it’s a square area where the Radio Hall was built some time ago. We passed by it and I realized how sad it was, a building where Romania Actualities [Radio] should have moved, or all the national broadcast — and it’s now devastated, split in two. It’s very sad, because everything they built, no matter when and how, I don’t want to know it, I want to know if it was useful. This was a useful thing that shouldn’t have been trashed; we should have taken advantage of it. I used to practice sport there, back then, that’s why I say it was a park I liked a lot; I have practiced performance horse jumping as a child.
I also love the Herastrau Park, but already this tiny park here, the Cismigiu, the Herastrau and of course there are several other parks in other areas of Bucharest, where there are many blocks, huge block neighbourhoods; there are nevertheless few of them [parks] for the number of inhabitants, and for the wishes and requests for preserving greenery, more quiet places. Of course, they [parks] should be built, made and of course cured and loved — this is the right word. One should love what one has, and lovingly preserve it, because it’s not just for me, it’s for entire generations; and parks are indeed the lungs of a capital which — the more it gets crowded and polluted, this greenery in the parks, the grass, the trees are still serious lungs for a polluted city.

Mihai Constantinescu

Mihai Constantinescu

Reporter: Foreigners come in ever greater numbers to Bucharest. Why should they love Bucharest?

Mihai Constantinescu: We cannot beg them to love Bucharest. Those who come to Bucharest should really, wherever they go or they’re taken to see, they should really feel excellent and feel the true hospitality of the Romanian people, which is a kind, mild and welcoming people. So hospitality should be inherent. Of course, we got modernized, we borrowed a lot of foreign things, I guess there should be, like the famous Caru cu Bere [Beer Chariot, a pub in the downtown], there should be joints with Romanian specific, because if a foreigner comes and you take them to McDonald’s or to a pizzeria, they have it for at least 50 years back where they come from.

Here they should find something else, places typically with Romanian specific, where they would say, ‘I felt good, I had fun, I ate — my, was that beautiful!’ It’s very important, because that’s what we could show from the specific of the Romanian people, from what we could call ‘Yes, sir, this is a Romanian thing!’ So that’s very much how the place we take them should be. Of course, museums, statues, the Athenaeum… The Athenaeum is unique, the Triumphal Arch is unique, it’s being renovated, the Aviators’ Statue is unique, beautiful and standing since as long as I can remember, and many, many other things that should stay and be preserved, but we need many more other necessary things, I think. Of course, as we discussed earlier, it cannot be done overnight, things take enough time to get where we practically want. Perhaps the coming generations.

Mihai Constantinescu

Mihai Constantinescu

Reporter: Old days’ Bucharest or today’s Bucharest, what’s your choice?

Mihai Constantinescu: You see, old days’ Bucharest used to be called Little Paris, it had a scent of its own, this something of its own. Today, going down a boulevard opened between the Government and Uranus, I saw those old houses on the right and left, which I’m sure are 100 or more years old. And those places, those houses honestly don’t belong there anymore. They should be dealt with, they should be demolished, and something completely different should be built instead, because indeed we cannot live in 1900 anymore. It’s impossible in 2014 or what do I know, in the future, to live in 1900. Those things got to go, they’re not reconditioned at all, rusty fences, it’s not a pleasant or fine image for a wide, broad boulevard opened here, between the Government and what’s its name, the Palace of Parliament. We need new things, beautifully done, or perhaps architecture preserving some scent, but those wrecks have no place there anymore; they’re sad.

Reporter: What’s your fondest memory of Bucharest?

Mihai Constantinescu: There are lots of them; lots. As I said from the very beginning, I lived my childhood here, I went to school here, I practiced sports here, I went to college here. So I did so many things I couldn’t say — here, this is the most beautiful, this is the most pleasant. There are actually so many of them… it’s a lifelong travel, and I find it difficult to pinpoint ‘There! That was the happiest moment!’ or ‘There! That was the extraordinary moment in my life!’ There are lots of them. If you turn back in time and try to start from there, from your childhood until today, you realize it was all like a dream — honestly, a dream, one that ended too early. It’s like going to bet now, to get some rest and in the morning when you wake up … man, I had a beautiful dream. That’s how our life is, a beautiful or less beautiful dream, but still a dream.

Reporter: If you were to send a message to the city on its anniversary, what would the most appropriate wish be?

Mihai Constantinescu: I’d say something like, ‘My dear City of Bucharest, all those who visit you or live here and love you should respect you more, see that you are prettier, see that you are cleaner, see that you are more competitive — see that the very lives of those who live in Bucharest are more pleasant, more generous. We need people who love their city, who love Bucharest’s people, too; [we need to] be somehow wiser and more tolerant. We need this kind of people, and people with a more advance conscience who should say: ‘This is the city where I live. How do I want it? Clean! How do I want it? Beautiful! How do I want it? Well organized, well managed!’ These are things to which every one of us could contribute a little. If every one of us would contribute a little, I think that we could all contribute to many things the [district] municipalities and the City Municipality are unable do right now.

By e-Cultura.info/author: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu

An editorial project initiated by Agerpres

Zamfir Dumitrescu: Aș prefera dacă s-ar putea să trăiesc într-un București de acum 40-50 de ani

Foto: (c) Radu TUȚĂ

Foto: (c) Radu TUȚĂ

Pictorul Zamfir Dumitrescu, fost președinte al Uniunii Artiștilor Plastici (UAP), afirmă, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, că, dacă s-ar putea, ar alege să trăiască în Bucureștiul de altădată, datorită atmosferei ușor romantice.

Artistul își dorește mai multă verdeață și mai puțin praf și declară că nu îi plac “fobia bucureștenilor și, în general, a românilor de a dărâma statui”, precum cele ale lui Lenin sau Petru Groza, ori coloritul “pastelat, verde primăvăratic, cu care se plachează blocurile socialiste”.

Reporter: Maestre Zamfir Dumitrescu, sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?

Zamfir Dumitrescu: Bucureștiul e, așa cum ați spus, locul în care m-am născut, în care am crescut, am fost educat, m-am format la facultate și în care am rămas, în pofida numeroaselor mele deplasări în străinătate, am rămas să lucrez.

Reporter:  Cum era orașul în vremea copilăriei dvs. și cum vi se pare că arată el azi?

Zamfir Dumitrescu: Bineînțeles că e o formă de progres în clipa de față. Fiecare an aduce schimbări în bine sau în mai puțin bine. Eu am locuit, în primii ani de viață, în preajma statuii Rosetti, pe strada Caimatei, unde a existat, pe vremuri, și Mănăstirea Caimata. Eu n-am apucat-o. Avea un altar într-un zid al străzii, cu o candelă, legat și de faptul că Mihai Eminescu a petrecut acolo mai mult timp. Primii ani de copilărie i-am petrecut între această stradă, Caimatei, și școală, Liceul ”Spiru Haret”, iar de jucat, mă jucam pe stradă cu copiii de vârsta mea.

Reporter: Ce vă place cel mai mult la acest oraș?

Zamfir Dumitrescu: Cred că mi-ar plăcea mai multă verdeață și mai puțin praf. Pot să vă spun ce nu-mi place. Nu-mi place fobia bucureștenilor și, în general, a românilor de a dărâma statui. Bucureștiul e, se spunea că e un oraș fără statui. Au mai apărut în ultimul timp, dar, după Revoluție, au fost dărâmate o serie întreagă de statui care reprezentau politicieni din perioada anterioară — Lenin, Petru Groza ș.a.m.d. — care, după părerea mea, erau, în primul rând, opere de artă și opere de artă ar fi rămas și peste 100 sau 200 sau 300 de ani. Nu cred că un anumit regim politic are dreptul să șteargă cu buretele o istorie pe care, de bine de rău, ne-a fost impusă, ne-am asumat-o, acum o contrazicem, o renegăm, dar cred că soluția ar fi fost să nu se dărâme aceste monumente care au sau au avut o tentă politică, ci să se contracareze cu alte monumente, puse față în față, care să le contrazică tematic și artistic pe cele anterioare.

Reporter: Așa cum și fostul regim a dărâmat alte statui.

Zamfir Dumitrescu: Exact, așa cum fostul regim a dărâmat. Statuia lui Lenin, se pare, a fost făcută din bronzul topit al sculpturii regelui Carol I. (Zâmbește — n.r.) Hm. Îmi amintesc, prin anii ’50, am văzut, însoțit de părinții mei, în gara Herculane, un cap ciudat de tânăr, cu mustăți, transformat într-un bust al lui Stalin. Era un cap al regelui Mihai pe care localnicii, autoritățile politice au hotărât să-l transforme în Stalin. Și, probabil că lucrurile se multiplicau în mai multe etape. Dar … și azi se mai practică … Acel Caragiale care a fost în fața Teatrului Național, după gestul pe care-l are, cu degetul în butoniera hainei, era, cu siguranță, un Lenin. S-a tăiat capul și s-a făcut capul lui Caragiale. Nu e în regulă. Pe oricine ai reprezenta e o formă de artă, mai bună, mai puțin bună, dar care, în timp, se conservă și nici nu-și mai are identitatea politică dorită în momentul respectiv.

Zamfir Demetrescu

Zamfir Demetrescu

Reporter: Apropo. Circulă o legendă, potrivit căreia celebra statuie a lui Mihai Viteazul de la Universitate ar avea trupul Ioanei d’Arc . E adevărat?

Zamfir Dumitrescu: Nu cred. S-au făcut cercetări. Sânii nu sunt ai unei femei. E un autor francez, dacă nu mă înșel. (n.r. — Albert-Ernest Carrier-Belleuse /1824-1887) Da, oricum, acum e Mihai Viteazul.

Reporter: V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?

Zamfir Dumitrescu: Eu am două case de vacanță: una pe malul Dunării, chiar pe malul Dunării, la cinci metri de fluviu, și alta, în drum spre această casă, în comuna Radu Vodă, unde mi-am construit, în ambele locații, câte un atelier. Mă duc deseori acolo, în special vara. Scap de zgomotul orașului, de telefoanele mai mult sau mai puțin dorite, am liniștea pe care mi-o doresc. Și, dacă m-aș muta definitiv, probabil că aș alege una dintre aceste două reședințe.

Reporter: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas în suflet și de ce?

Zamfir Dumitrescu: Eu am mers vreo 20-25 de ani în Norvegia. Am colindat toată coasta de vest a Norvegiei, de sus până jos, în special în zona Haugesund-Bergen. Acolo am mulți prieteni, am multe cunoștințe, am mulți clienți sau am avut mulți clienți, pentru că n-am mai fost acolo de aproape 20 de ani. Sunt îndrăgostit de aceste orașe, care sunt mici, sunt niște sătuțe, de fapt, dar au comoditățile și facilitățile unor orașe. Cred că acolo mi-ar plăcea să stau, ca spirit. Ca frumusețe de oraș, eu consider însă Florența capitala civilizației și luxului cultural.

Reporter: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?

Zamfir Dumitrescu: Mi-ar plăcea să dispară acel colorit pastelat, vesel primăvăratic, cu care se plachează blocurile socialiste. Sunt zone întregi înspre ieșirea spre autostradă, sau, spre exemplu, cartierul 1 Mai, care au fost placate cu culori pastelate, vesele: roz bombon, verde, frez. E o veselie de carnaval, care nu prea își are rostul într-o capitală, cât de cât serioasă. (Râde — n.r.).

Reporter: Care este locul dvs. preferat din București?

Zamfir Dumitrescu: Ăsta. Unde stau. Atelierul.

Zamfir Demetrescu

Zamfir Demetrescu

Reporter: De ce ar iubi străinii Bucureștiul?

Zamfir Dumitrescu: Nu cred c-ar avea motive să-l iubească în mod aparte. Povestea cu Bucureștiul — Micul Paris mie mi se pare desuetă. Cred că lacurile și parcurile din jurul Bucureștiului ar putea fi o explicație pentru această presupusă iubire.

Reporter: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?

Zamfir Dumitrescu: Din nostalgie aș alege Bucureștiul de altădată, pe care nu l-am cunoscut sau l-am cunoscut superficial ca… copil și cred că datorită atmosferei ușor romantice, ușor desuete, ușor “necivilizate”, între ghilimele. Astăzi sunt prea multe mașini, prea multe locuri de parcare, se circulă greu, oamenii sunt mai agitați din cauza spațiului, înghesuiala e mare. Cred c-aș prefera, dacă s-ar putea, să trăiesc într-un București de acum 40-50 de ani.

Reporter: Care este amintirea dvs. cea mai dragă legată de București?

Zamfir Dumitrescu: Dragă e puțin spus, pregnantă, dacă vreți. Îmi amintesc foarte viu iarna din ’53, care a acoperit cu 2-3-4 metri strada pe care stăteam. Am avut, firește, vacanță de la școală și ne făceam tuneluri prin acești nămeți. Mașinile nu circulau, nici nu erau așa de multe. Totul era blocat, era acoperit de zăpadă. Și, timp de câteva zile, a fost un imperiu al copilăriei și al jocului prin acești nămeți transformați în castele, în tunele, în fortărețe.

Reporter: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?

Zamfir Dumitrescu: În mod formal, ar trebui să spun să trăiască, să înflorească, să se mărească, să se civilizeze. Cred că aș alege ultima ipostază, cea a civilizației, a respectului străzii, sub aspectul curățeniei, a respectului față de oameni, a oamenilor față de ceilalți oameni.

e-Cultura.info/ autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Un proiect editorial iniţiat de Agerpres

Photo credit (c): RADU TUTA

Photo credit (c): RADU TUTA

In an interview to under ‘MY CITY, BUCHAREST’ project, painter Zamfir Dumitrescu says that if possible, he would rather choose to live in the yesteryear’s Bucharest because of the somehow romantic atmosphere of those times.

The artist would like more green and less dust, confessing that he does not like ‘the irrational pleasure of Bucharesters and Romanians overall to destroy statues, such as the one that depicted Lenin and Petru Groza. He also dislikes ‘the pale springy green used to paint the socialist blocks of flats.’

Reporter: Maestro, you were born in Bucharest. What does Bucharest mean to you?

Zamfir Dumitrescu: As you said, Bucharest is the place where I was born, where I grew up, where I got an education, where I trained in a faculty where I stayed despite my frequent trips abroad.

Reporter:  How was the city in your childhood and how do you find it today?

Zamfir Dumitrescu: It is in a form of progress, certainly. Each year brings changes for the better or for less so. In my first years of life, I would live close to the statue of Rosetti, on Caimatei Street, where the Caimata Monastery would stand many years ago. I did not get to see it. It had an altar built in a wall of the street, with a candle to signify that Mihai Eminescu spent a lot of time there. I spent the first years of my childhood between Caimatei Street and the Spiru Haret High School and I would play in the streets with children my age.

Reporter:  What do you like the best about the city?

Zamfir Dumitrescu: I guess I would like it to have more green spaces and less dust. I can tell you what I dislike about it: I do not like the irrational pleasure of Bucharesters and Romanians overall to destroy statues. Bucharest used to be called a city without statues. There are some statutes having sprung up lately, but after the Revolution many statues depicting politicians of the past — Lenin and Petru Groza included — that I can say were works of art first of all and the works of art would have been still standing in a 100, 200 or even 300 years’ time — were demolished. I do not think a certain political regime has the right to erase a history that, for better or for worse, was foisted on us, which we assumed but which we are now contradicting and reneging on. The best solution would have been for these monuments, with more or less a political significance, to be saved and for them to be countered with other monuments that when put face to face would have generated some thematic and artistic contrast with the past ones.

Reporter:  The same as the former regime demolished statues.

Zamfir Dumitrescu: Exactly, the same as the previous regime demolished statues. The statue of Lenin is said to have been cast in the melted bronze of a sculpture depicting King Carol I [he smiles]. I remember that in the 1950s, accompanied by my parents, I saw at the train station Herculane a strange head of a mustachioed young man turned in a torso of Stalin. The head used to depict King Mihai, but the locals and the political authorities decided to turn into Stalin’s head. Things would probably multiply in stages. Well, that is still a practice today. The statue of Caragiale that was once standing before the National Theatre House sticking a finger in the buttonhole of his coat must have once been a Stalin. The original head was chopped off and replaced by Caragiale’s head. It is not okay. No matter who you depict, that is a form of art, more or less good, that perseveres in time and gets devoid of the political identity it has when originally created.

Zamfir Demetrescu

Zamfir Demetrescu

Reporter:  By the way, there is a legend that the famous statue of Michael the Brave before the University has to body of Joan of Arc. Is that true?

Zamfir Dumitrescu: I do not think so. The statue has been researched and they found the breasts not to be the breasts of a woman. If I am not mistaken, the sculptor was French [Albert-Ernest Carrier-Belleuse -1824-1887]. Anyway, it is indeed Michael the Brave.

Reporter:  Have you ever thought about moving out of Bucharest and relocating somewhere else.

Zamfir Dumitrescu: I have two vacation houses: one on the banks of the Danube, five metres away from the river, and another one on the way to this house, in Radu Voda commune. Both houses have workshops. I go there frequently, especially in summertime. This way I escape the noise of the city, the more or less desired phone calls. I have the peace and quiet I want. Should I ever move out for good, I would probably choose between the two residences.

Reporter:  Your profession has brought you to many cities of the world. What is the city that stuck to your heart most and why?

Zamfir Dumitrescu: I went to Norway for 20-25 years. I travelled the entire western coast of Norway, from one end to the other, especially the Haugesund-Bergen area. I have many friends there, many acquaintances; I have or had many customers. It is almost 20 years since I was last there. I am in love with these small towns like villages that have the amenities of a city. I guess that would be my favourite place to stay spiritually. As far as city beauty is concerned, I believe Florence is the capital of civilisation and cultural luxury.

Reporter:  What would you like changed about Bucharest in the next years?

Zamfir Dumitrescu: I would like the pale, springy joyful colouring of the socialist block of flats to stop. There are entire areas toward the exit to the motorway, for instance the 1 Mai quarter, that have been painted in pastel, joyful colours like pink candy, green and strawberry red. It looks like the ebullience of a carnival that has no place in a city that claims to be more or less serious [he laughs].
Reporter:  What is your favourite place in Bucharest?

Zamfir Dumitrescu: This one; my home, my workshop.

Zamfir Demetrescu

Zamfir Demetrescu

Reporter:  Why would foreigners love Bucharest?

Zamfir Dumitrescu: I do not think they would have any particular reasons to love it. I find the story of Bucharest City the Little Paris somehow outdated. I guess the parks of the city and the lakes surrounding Bucharest could be an explanation for their presumed love.

Reporter:  Yesteryear or today’s Bucharest? Which would you pick and why?

Zamfir Dumitrescu: Out of nostalgia, I would pick yesteryear’s Bucharest, which I only knew superficially as a child. I think this is because of a slightly romantic, slightly outdated and slightly ‘uncouth’ atmosphere. Today, there are too many automobiles, too many parking lots; traffic is slow, people are more agitated because of the space and big overcrowding. If possible, I would like to live in the Bucharest of 40-50 years ago.

Reporter:  What is your dearest memory of Bucharest?

Zamfir Dumitrescu: I would call it vivid, because dear does not cover it. I can vividly remember the winter of 1953, when my street got covered in 2-3-4m high snow. I was of course on school holiday and we would bore tunnels through the snow. Cars were not driving, there were not many of them back then. Everything was blocked off, covered in snow. For some days, that was the empire of childhood and game playing using the snow piles as castles, tunnels and fortresses.

Reporter:  What would you wish Bucharest on its birthday? What would be the best wish for the city on its 555th anniversary?

Zamfir Dumitrescu: Formally, I should say: May it live, flourish, get bigger and more civilised! I guess I would choose the last part, of civilisation, respect for the streets in terms of cleanliness, respect for the people, of people’s respect for their peers.

By e-Cultura.info/author: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu

George Ivașcu: Bucureștiul înseamnă viața mea; să ne dea Dumnezeu încă 555 de ani

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ

Bucureștiul este un loc care adună foarte multe energii, care poate obosi pe cineva neobișnuit cu un oraș mare, dar care, dacă este lăsat în urmă în concedii, lipsește oricărui bucureștean, afirmă actorul George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”.

El recunoaște că nu s-a gândit niciodată să plece din București, pentru că aici se află familia sa. ”Nu m-am gândit niciodată să plec din București datorită familiei mele. Mi-ar fi foarte dor”, spune actorul.

Reporter: Sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dumneavoastră orașul București?

George Ivașcu: Pentru mine, Bucureștiul pot să spun că este locul natal, ceea ce te leagă foarte mult de amintirile din copilărie, în primul rând. Aici este casa bunicilor, e casa poveștilor, locul în care am învățat să spun “Înger, îngerașul meu!”, învățându-mă bunica, este locul în care m-am îndrăgostit prima oară, este locul în care am făcut facultatea. De fapt, Bucureștiul înseamnă viața mea.

Reporter: Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră?

George Ivașcu: Era un oraș, zic eu, mult mai frumos, din perspectiva copilului, mie plăcându-mi Bucureștiul vechi. În copilărie țin minte că mă plimbam pe străzile cu case vechi, îmi plăcea să-mi imaginez cum era pe vremuri, cu birje, cu toată atmosfera de mic Paris, cum i se spunea. Pe vremea copilăriei era foarte frumos. (…) Locuiam într-un cartier, Militari, printre blocuri. Era foarte frumos că ne întâlneam, aveam maidanul nostru unde jucam fotbal și țin minte că era competiția între blocul 56, în care locuiam eu, cu blocul 58, cu 61, și era o comunitate, de fapt. Minunat! Dacă simt că lipsește ceva Bucureștiului la ora aceasta este exact acest spirit de comunitate, faptul că ne cunoșteam vecinii din blocul ăla cu celălalt, eram toți împreună și, neavând alte distracții, faptul că aveam multe lucruri în comun — jucam hoții și vardiștii — erau minunate relații dintre noi, relațiile interumane. Asta aș putea spune că mi-a fost copilăria. Dar, repet, pentru mine copilăria, întotdeauna când mă întrebați, este casa bunicii.

Reporter: Ce vă place acum la București? Ce vă place cel mai mult la București?

George Ivașcu: Sunt destul de multe lucruri care îmi plac acum la București. Faptul că Bucureștiul, prin natura lui, adună foarte multe energii, uneori, din păcate, și negative, dar, cel mai adesea, iată cât de repede se construiește, se întâmplă lucruri aici. Este o viteză… de aceea majoritatea celor care vin în București spun: “Domne, mă obosește!”. Dar orice capitală, fiind foarte aglomerată, fiind foarte multă viață, deosebit de multe culturi adunate, să zicem, într-un singur loc, evident că poate obosi pe cineva care își dorește să aibă tihnă. Dar recunosc că fiind un om căruia îi place aglomerația…

George Ivaşcu

George Ivaşcu

Reporter: Ca orice bucureștean…

George Ivașcu: Ca orice bucureștean, da, sigur că spun ‘De abia aștept să merg în concediu, să mă liniștesc, să una, să alta!’. Dar, după o săptămână-două, îmi e atât de dor de București … Probabil că asta îmi place cel mai mult (…) faptul că am posibilitatea să cunosc oameni mulți, tot timpul. Fiind o natură comunicativă probabil că asta mi-ar lipsi dacă aș sta numai în acele două-trei cunoștințe și faptul că aici se petrec lucrurile puțin în avans în sensul că, chiar dacă poate fi un defect că bucureșteanul este grăbit, să zic așa, că poate fi un defect, într-un fel poate că și eu sunt o natură mai temperamentală și de asta, probabil, îmi place graba asta.

Reporter: V-ați gândit vreodată să vă mutați din București?

George Ivașcu: Nu. Nu m-am gândit niciodată să plec din București datorită familiei mele. Mi-ar fi foarte dor.

Reporter: Profesia v-a purtat prin multe orașe ale lumii. Este vreunul care v-a rămas la suflet?

George Ivașcu: Da. Sunt multe, dar pe primul plan aș pune Londra. Este orașul în care, dacă nu m-aș fi născut în București, mi-ar fi plăcut să trăiesc. De ce spun asta? Pentru că mie îmi place foarte tare cum au îmbinat, cu câtă creativitate, tradiția cu modernitatea. Ați văzut la ei taxiurile sunt noi, sunt moderne, dar arată ca atunci, își păstrează o poezie și, mai ales ceva foarte important, identitatea. Iar viața culturală, știm foarte bine că în West End sunt peste optzeci și ceva de teatre, sunt muzee și pun foarte mare preț pe cultura lor. E un oraș în care turismul este unul cultural, în primul rând. Nu poți să zici mă duc la Londra să mănânc bine. Mănânci oricum bine. Spui: mă duc la Londra să vizitez, mă duc să văd aia, să văd un spectacol (…). Sigur, Parisul are poezia lui, toate capitalele, Roma — absolut senzațională, dar eu revin la Londra spunând că îmbină foarte bine tradiția cu modernitatea și este foarte bine armonizată. Asta mi-aș dori și pentru București.

Reporter: Credeți că străinii iubesc Bucureștiul? De ce ar trebui ei să-l iubească?

George Ivașcu: Ei iubesc Bucureștiul pentru că, cu toate bunele și relele noastre, suntem niște oameni foarte comunicativi și atunci cred că doza asta care uneori ne lipsește din educație, apropo de cum este cu exercițiul ăsta al libertăților care să nu pice în libertinism, dacă el ar fi bine gestionat, tocmai asta probabil place la noi. Suntem niște oameni destul de fermecători tocmai pentru că am adunat multe din culturile noastre și suntem o intersecție foarte frumoasă culturală și indiferent de unde vine străinul respectiv, undeva, ceva, identifică și din el. Pentru că așa a fost soarta, zic eu, minunată a acestei națiuni de a acumula din mai multe. Poate asta ne și face mai altfel un pic, dar ăsta este farmecul nostru și ar trebui să-l conștientizăm și să spunem: “Da, am avut poate șansa neșansei de a fi la intersecția multor culturi”, dar tocmai înmagazinând foarte mult iată (…) oricine vine găsește ceva din spiritul lui într-unul sau într-un alt loc. Adică nu este obligatoriu să meargă într-un loc și acolo să găsească tot. Dar cred că acesta este și farmecul Bucureștiului, farmecul uneori obositor al Bucureștiului.

George Ivaşcu

George Ivaşcu

Reporter: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?

George Ivașcu: Mi-ar plăcea să putem spune că suntem un pic mai educați și un pic mai atenți unii la ceilalți. Uneori, din cauza distanțelor lungi, a aglomerațiilor, suntem prea supărați unii pe ceilalți.Mi-ar plăcea să fim mai animați, în sensul pozitiv, să ne și bucurăm, să văd pe stradă, spre exemplu, ca la Barcelona, artiști care cântă, care fac jonglerii, care improvizează, adică mi-ar plăcea să fie mult mai vesel. Mai vesel pentru că știu că avem probleme, le știu, nu aș vrea să par desprins … dar mi-ar plăcea să văd mai multă artă, să văd mai multe teatre, să văd mai multe muzee renovate, să văd mai multe lucruri care să definească o identitate atât de frumoasă și, repet, specială și specifică, care să zică: “Da, sunt mândru că sunt bucureștean pentru că am muzeul acela, am aia, hai să vizitezi, hai să vezi și spectacolul ăla!”. Adică să fie mai artistic, mai boem.

Reporter: Pentru că ați adus aminte despre artă, conduceți un teatru de proiect, unul dintre cele mai mari din București. Bucureștenii vin la teatru, apreciază teatrul de proiect?

George Ivașcu: Teatrul de proiect nu este diferit de teatrul de repertoriu. După cum observați, și rugămintea mea este să accesați cu încredere site-ul nostru, o să vedeți că aici joacă de la maestrul Radu Beligan până la tinerii absolvenți. Am un portofoliu de 21 de spectacole. Teatrul de proiect are o singură deosebire față de teatrul de repertoriu, faptul că fiecare spectacol are propria lui distribuție. De regulă, teatrul de repertoriu, ca să înțeleagă lumea, înseamnă un teatru care are o trupă fixă, 20-30 de actori angajați pe care îi tot vezi în diferite spectacole. Teatrul de proiect este exact ca la film, fiecare spectacol are propria lui distribuție. Deci veți vedea tot timpul alți actori, dovadă că în aceste spectacole anul trecut am avut aproximativ 192 de contracte cu actori care joacă pe scena Teatrului Metropolis, repet de la maestrul Beligan până la cel care a absolvit anul trecut sau chiar studenți care joacă diverse roluri în spectacole alături de marii actori.

Ce mai este iarăși important? Când cei șapte ani, pentru că acum pe 1 noiembrie vom împlini șapte ani de când s-a înființat Teatrul Metropolis, sloganul teatrului nostru este “Un teatru deschis cu casa închisă”, suntem teatrul care am ajuns să jucăm și de două-trei ori pe zi, ca la cinematograf, jucăm de lunea până duminica, inclusiv, și, pentru că singurele reclamații sunt că nu se găsesc bilete și că se epuizează foarte repede, avem și numărul scurt, (…) care poate fi accesat și de pe orice rețea mobilă — *7707. De ce am ales acest număr, ca la taximetru, este: 7 — pentru că sunt șapte arte, 7 ani de când ne-am înființat și se reține foarte ușor. De asta vă spun că da, este un teatru deosebit de căutat, care și-a câștigat o notorietate față de teatrele de tradiție pe care oamenii le știau și alături de care am copilărit cu toții.

George Ivaşcu

George Ivaşcu

Reporter: În București care este locul dumneavoastră preferat?

George Ivașcu: Teatrul Metropolis, fiindcă pot să vă spun, cu modestie, că din toate rolurile pe care le-am făcut cel mai frumos în teatrul românesc este că am construit un teatru și acesta va rămâne indiferent — și iarăși spun cu modestie că eu nu sunt un director de instituție, eu sunt un actor care are grijă de un teatru. Atunci eu sunt convins că, efemer, am grijă de acest teatru pentru că el va rămâne chiar dacă eu nu voi mai fi director sau nu voi mai fi pe această planetă.

Reporter: Bucureștii de altădată sau Bucureștiul de azi?

George Ivașcu: Bucureștiul de altădată. (…) Știți de ce? Pentru că Bucureștiul de altădată avea Capșa, se plimbau oamenii în birjă, se îmbrăcau frumos când veneau la teatru. Știți ce era, în primul rând? Se respectau pe sine oamenii, era un respect față de sine, și atunci eu mi-aș dori, pentru că Bucureștiul are potențialul acesta, Bucureștiul este plin de oameni deosebit de deștepți, deosebit de cultivați, deosebit de informați, prin comparație cu alte locuri, și atunci este păcat să nu pui primul lucru respectul față de sine și apoi de semenul tău. Să spui: ‘Eu sunt bucureștean!’, ‘A, și eu!’, și atunci mă bucur. Cum fac cei care se întâlnesc ‘Eu sunt din Timișoara!’, ‘Păi și eu sunt timișorean!’ și au o mândrie a faptului că fac parte din acea comunitate. Asta ne lipsește nouă și cred că asta ne trebuie, cred că asta avea farmec odinioară în Bucureștiul de altădată. Nu mă refer la clădiri, pentru că au apărut și în epoca modernă clădiri foarte frumoase, au apărut lucruri noi care sunt necesare într-o nouă tehnologizare și modernizare. Este firesc să fie așa, dar cred că trebuie readus în prim plan acest spirit al respectului față de sine, față de semen și față de identitatea locului în care trăiești, chiar și flotant.

Reporter: Care este cea mai dragă amintire legată de București?

George Ivașcu: Sunt foarte multe pentru că eu, cum am zis, totuși am petrecut 46 de ani în acest București neavând rude în altă parte decât aici și oricând mă duceam la o mătușă, la un unchi, era doar dintr-un cartier în altul. Eu sunt bucureștean get-beget. Din păcate, n-am avut rude în altă parte și zic ‘din păcate’ fiindcă mi-ar fi plăcut ca în copilărie să mă duc și eu la țară. Îmi e frică și de o găină … îmi e frică fiindcă dacă n-am văzut găini din copilărie, n-am văzut capre, mă sperii. Asta e! Cea mai plăcută (n.r. — amintire) … nu știu. Mi s-a întâmplat chiar vara trecută, m-a apucat nostalgia, din păcate, plecând ai mei bunici, cum e și firesc, casa s-a vândut și m-a apucat nostalgia copilăriei, drept care m-am dus și am stat, am fumat o țigară, în fața blocului în care au locuit bunicii, unde mi-am petrecut toată copilăria. Mă uitam acolo și mă gândeam: “Cine o locui acum? Cum o fi?”, și să vedeți cum e. Am fost invitat la Liceul Lazăr (n.r. Liceul “Gheorghe Lazăr”) să le vorbesc copiilor despre treptele succesului. Foarte frumos, am fost bine primit, liceu absolut senzațional, de marcă, Liceul Lazăr. Și după aceea au venit câțiva elevi să ceară autografe. La un moment dat a venit o fată care a spus: “Știți, eu locuiesc în camera în care ați copilărit dumneavoastră, numai că acum e mov!”. M-a bucurat foarte tare, i-am dat autograful, m-a emoționat foarte tare. Din păcate, i-am uitat numele, poate că citind articolul o să zică: “Să nu mă mai uitați, așa mă cheamă!”, și acum pot să vă spun, pentru că mai am puțin și sar pârleazul la 50 de ani, cel mai drag loc îmi este cartierul Militari, locul în care am copilărit, prietenii, bunicii, tot ceea ce nu mai am, din păcate.

Reporter: Dacă ar fi transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care credeți că i s-ar potrivi cel mai bine?

George Ivașcu: Să ne dea Dumnezeu încă 555 de ani!

e-Cultura.info/autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu

Proiect editorial iniţiat de Agerpres

Photographies by Vlad STAVRICA

Photographies by Vlad STAVRICA

Bucharest is a place that gathers many energies, it can be exhausting for someone not used to living in a big city, but longed-for while on vacation, actor George Ivascu, director of the Metropolis Theatre, said in an interview with AGERPRES, given as part of the “MY CITY BUCHAREST” project.

He admits that he never thought of moving to another city, because his family is here. “I never thought about leaving Bucharest because of my family. I would miss them dearly,” George Ivascu says.

Reporter:You were born in Bucharest. What does Bucharest mean to you?

George Ivascu: My birthplace, childhood memories first of all. Here is the house of my grandparents, the house of stories, the place where my grandmother taught me “My Little Angel” prayer, the place where I fell in love for the first time, the place where I graduated. In a few words, Bucharest is my life.

Reporter: How was Bucharest in the time of your childhood?

George Ivascu: Much more beautiful, through the eyes of a child, as I am fond of the old Bucharest. As a child, I remember that I used to stroll along the streets with old houses, I loved picturing life in the old days, the carriages, the atmosphere of the Little Paris, how Bucharest used to be called. Bucharest was a lovely city back in the times of my childhood. … I lived in the Militari neighbourhood. We had our own vacant land where we met to play football and I remember that there was a fierce competition between the apartment block number 56, my residence and block number 58, and number 61, we were a community. It was great! If something is missing in today’s Bucharest, I believe it’s precisely this spirit of community, the fact that we knew our neighbours, we spent a lot of time together and having no other amusement, we had many things in common, we played cops and robbers, our relations, the inter-human relations were wonderful. These are the words I would use to describe my childhood. But again, whenever you ask me about my childhood, I would say my grandmother’s house.

Reporter: What do you like most about this city?

George Ivascu: There are lots of things I love about today’s Bucharest. The fact that Bucharest, by its nature, gathers many energies, sometimes, unfortunately, negative, but often a myriad of things happen here, the fast-paced construction projects for instance. Speed rules everything around us … for this reason, most of the people who come to Bucharest say “God, it’s so exhausting!”. But any capital, being very crowded, very much alive, hosting a large array of cultures, in one place, obviously it may bother someone who prefers quietness. But I have to admit I am kind of addicted to urban crowding…

George Ivaşcu

George Ivaşcu

Reporter: Like any other Bucharester…

George Ivascu: Like any other Bucharester, but at the same time I look forward to going on vacation, relaxing and enjoying my spare time. But, after a week or two, I miss Bucharest so much … Probably this is what I like most, the fact that I have the opportunity to meet a lot of people, all the time. Being a communicative person by my very nature, I would find very hard to meet only with two or three acquaintances. I also like our fast-paced lifestyle, although it could be considered a flaw, the fact that the Bucharest resident is always in a hurry, but I myself am a bit temperamental, and that’s why I find this hurry appealing.

Reporter: Have you ever considered moving out of Bucharest?

George Ivascu: No. I never thought about moving to another city, because my family lives here. I would miss them dearly.

Reporter: Your profession has carried you to many cities worldwide. Is there a city that won a place in your heart?

George Ivascu: Yes, many, but my top choice would be London. I would have liked to live in this city, if I had not been born in Bucharest. Why do I say this? Because I find very appealing how they mixed tradition with modernity, in such a creative way. You’ve seen their taxis, they are new, modern, but they look like in the old days, they preserve a poetry and most important, their identity. And when it comes to the cultural life, we know very well that there are more than 80 theatres in the West End [area of Central London], museums, they value their culture highly. Cultural tourism is the most important in London. One cannot visit London for good food. Good food is not a problem. But one goes to London to visit various attractions, see a show, all sorts of other activities, and for this reason, I say London. Of course, Paris has its charm and all the other capitals, Rome is absolutely stunning, but London combines tradition with modernity harmoniously. This I’d like to see in Bucharest as well.

Reporter: Do you think foreigners love Bucharest? Why, do you think, would foreigners be attracted to Bucharest?

George Ivascu: They love Bucharest because, despite our flows, we are very talkative and I believe that is precisely what they love about us. We are pretty charming as people precisely because we have inherited a lot from various cultures and we are a very beautiful cultural mixture, and regardless of the foreigner’s nationality, there is something connecting our cultures. Because this was the wonderful faith of this nation, to accumulate from other cultures. Perhaps this makes us a little bit different from others, but this is also our charm and we should become conscious of it and admit the fact we had the good luck and the bad luck to be located at the junction of various cultures, but precisely because we stored many things, … any visitor finds something of his/her spirit somewhere around here. But I believe this is the charm of Bucharest, the sometimes tedious charm of Bucharest.

George Ivaşcu

George Ivaşcu

Reporter: What would you like to see change in Bucharest in the coming years?

George Ivascu: I’d like to be able to say we are a bit more educated and nice to each other. Sometimes, due to long distances, crowding, we are too upset with people around us. I’d like to become more lively, in the positive way, have a joyful living, see on the streets for instance as in Barcelona artists singing, juggling, improvising, I’d like to see a much cheerful atmosphere. More cheerful because I know we have problems, I’m aware of them, I would not like to seem detached … but I’d like to see more art, more theatres, more revamped museums, more things defining such a beautiful identity and I repeat, special and typical. I’d like a more artistic and bohemian city.

Reporter: Because you spoke about arts, you are the director of a project theatre, one of the biggest in Bucharest. Do the Bucharest residents go to the theatre, they appreciate this type of theatre?

George Ivascu: The project theatre is not different from the repertory theatre. As you can see, and I would kindly ask you to access our website, our actors include master Radu Beligan, as well as fresh graduates. I have a portfolio of 21 plays. There is a single difference between the two types of theatre, the fact that in the project theatre, each show has its own cast. Usually, the repertory theatre means a theatre with a fixed team, 20-30 actors you see all the time in various plays. The project theatre can be compared to a movie, each show has its own cast. So, you’ll see all the time other actors, last year we signed 192 contracts with actors performing on the stage of the Metropolis Theatre, I repeat from master Beligan to fresh graduates or even students playing various parts alongside great actors.

The Metropolis Theatre will celebrate its 7th anniversary on November 1, our slogan is a theatre opened with sold out theatre shows, our plays are performed even two or three times a day like at the cinema, we perform from Monday till Sunday included, and because the only complaints regard the lack of available tickets, as they are sold at breakneck pace, we set up the short number *7707 that can be called from any mobile network. We chose this number because there are seven arts, we celebrate our 7th anniversary and it’s easy to retain. Yes, it’s a very popular theatre among the Bucharest inhabitants, it has become even more popular than the traditional theatres we grew up with.

George Ivaşcu

George Ivaşcu

 Reporter: What is your favorite place in Bucharest?

George Ivascu: The Metropolis Theatre, because I can tell you in all modesty that of all the roles I have performed, my most beautiful achievement in the Romanian theatre is the fact that I set up a theatre and it will survive no matter what, and I also tell you in all modesty that I’m not a director of an institution, but an actor who takes care of a theatre. I am positive that although I will take care of this theatre for a short time, it will still be functional when I am no longer its director or I am no longer on this planet.

Reporter: Between the Bucharest in its old days and the Bucharest nowadays, what would you choose?

George Ivascu: Bucharest in its old days. … You know why? Because there was Capsa, people used to take a stroll in a carriage, they dressed sharp for the theater. But the most important thing was people’s respect for themselves, I’d wish people nowadays developed a higher respect for themselves, because Bucharest has this potential, it’s full of people very smart, highly cultivated, informed, by comparison to other places, and then it’s a pity not to value first the respect to oneself and afterwards to the other. To say “I am a Bucharester!”, “So am I!”, I would be so happy. Take for example the case of the Timisoara residents, they are proud to be members of the same community. This is what we’re missing and I believe this is what we need, this was the charm of Bucharest in its old days. I’m not talking about buildings, because very beautiful buildings have been built in the modern times as well, new things that are necessary in the new technologised world. This is only natural, but in my opinion, this spirit and the respect to oneself, your equal, the identity of the place where you live and even to the floating resident has to be brought to the forefront.

Reporter: What would be your dearest memory of Bucharest?

George Ivascu: There is a multitude of memories, because, as I said, I spent 46 years in Bucharest, having no relatives elsewhere and whenever I visited an aunt or an uncle, I just had to go to a different neighbourhood. I am a true-born Bucharester. Unfortunately, I had no relatives elsewhere and I say unfortunately because I would have liked to spend my holidays as a child in the countryside. Even a hen scares me, because I saw no hens or goats as a child. There’s nothing to do about it. My dearest memory … I don’t know. It happened last summer, nostalgia came over me, as my grandparents passed away, it’s only natural, their house was sold and I was filled with nostalgia for my childhood days, therefore I went to smoke a cigarette in front of the apartment block where my grandparents lived, where I spent my whole childhood. I stayed there for a little while wondering who is the current owner of the flat, and a very strange thing happened next. I was invited to the Lazar High School [Gheorghe Lazar High School] to speak to students about the steps to success. It was a lovely meeting, I was well welcomed, it’s one of the best high schools. At the end of my lecture, some students came to me to ask for autographs. At one point a girl came and told me: “You know, I live in the room where you spent your childhood, only now it’s purple.” I was very happy to hear that, I gave her my autograph. Unfortunately, I forgot her name, perhaps she will read this article. Now I can reveal you, because soon I will turn 50 years old, my dearest place is the Militari neighbourhood, the place where I spent my childhood, my friends, my grandparents, everything I don’t have anymore, unfortunately.

Reporter: If you were to wish Bucharest something, what would it be?

George Ivascu: God grant us another 555 years!

e-Cultura.info/autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu

An editorial project initiated by Agerperes

Cascadorul Dan Motanu: Dacă m-aș mai naște de 100 de ori, tot în București aș vrea

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ

Cascadorul Dan Motanu, vicepreședintele Uniunii Cascadorilor Profesioniști din România, a mărturisit, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, că, dacă s-ar mai naște de 100 de ori, tot în București ar vrea să se întâmple.

L-am întâlnit în timpul unui antrenament la o bază hipică din Băneasa și am stat de vorbă despre ”pionieratul” său în ale cascadoriei, despre munca de echipă din spatele filmării unor cadre cu cascade și cascadori, despre parcul unde merge să se relaxeze și să se gândească la noi idei de spectacole. Ne-a explicat pericolele filmării unor cascade, dar a vorbit și despre satisfacția unui film sau show bine realizat. Dan Motanu a recunoscut că i-ar fi plăcut să trăiască în Bucureștiul perioadei interbelice, adresându-le bucureștenilor invitația de a merge la un film sau la un spectacol de teatru, să uite de internet și să vină la o bază hipică pentru a călări, a face sport. Pe noi ne-a convins, am urcat pe cal pentru a fi la aceeași înălțime cu el în timpul interviului.

Reporter: Un cascador și calul lui. Dan Motanu, unul dintre cei mai cunoscuți cascadori, nu doar la noi, ci și afară. A filmat în numeroase filme alături de Dolph Lundgren, Wesley Snipes, Steven Seagal, Jean Claude van Damme și lista poate continua. Și, totuși, în filmele de la Hollywood a apărut un cascador bucureștean. Ce înseamnă Bucureștiul pentru tine?

Dan Motanu: Bucureștiul pentru mine e o poveste atât de frumoasă încât, dacă m-aș mai naște de 100 de ori, tot aici aș vrea s-o fac. Locul unde am copilărit, unde am cunoscut oameni frumoși, oameni deosebiți… Lăsând la o parte prietenii pe care mi i-am făcut de-a lungul timpului și pe care încă îi păstrez, prin natura meseriei mele am cunoscut foarte mulți actori, regizori, scenariști, scenografi, oameni de cinema, care sunt superbi. De ce? Pentru că nu te plictisești niciodată alături de ei. Tot timpul faci ceva nou, tot timpul lucrezi cu oameni noi, lucrezi cu echipe noi, nu e o meserie monotonă.

Reporter: Cum era Bucureștiul în vremea copilăriei tale?

Dan Motanu: Este impropriu spus că era frumos. Frumos era prin ochii mei de copil, din perioada aceea. Era gri, era cenușiu, toți știm prin ce am trecut în perioada comunismului. Însă am petrecut o copilărie foarte frumoasă. În ce sens? La o vârstă extrem de fragedă, chiar în școala generală sau înainte, mergeam prin fabricile de cărămidă, unde se filma ”Pistruiatul”. Acolo l-am văzut pentru prima dată pe Sergiu Nicolaescu și în momentul acela am avut un declic și m-am targetat către zona asta, către cinema. Pentru că este o meserie, într-adevăr, frumoasă, și — repet — nu e monotonă, tot timpul faci altceva. În permanență vizitezi locuri superbe, intri în contact cu oameni frumoși, nu te plictisești niciodată.

Reporter: Așa vedeai Bucureștiul cu ochi de copil. Cum îl vezi acum?

Dan Motanu: Sincer, mai mult îmi plăcea înainte. Pentru faptul că era așezat, știai de unde să te apuci în ceea ce intenționai să faci. Acum e o nebunie, toată lumea e disperată, aleargă după bani. Nu s-a respectat arhitectura care ar fi trebuit — din punctul meu de vedere, este opinia mea — este un conglomerat, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar sunt turcisme, țigănisme. În anumite zone, pentru că sunt și zone superbe, dacă iei în calcul zona Dorobanți, Floreasca, într-adevăr, dacă ar veni cineva, acolo l-aș duce și i-aș arăta Bucureștiul… sau zona Băneasa, zona Pipera.

Reporter: Te referi la aspect.

Dan Motanu: La aspect, da. Oamenii nu mai sunt cei care erau odată. Înainte știai clar că ai un serviciu la care te duci, te întâlneai cu prietenii după, nu exista nebunia cu internetul, ieșeai la cârciumile de cartier sau la terase în parcuri. Parcuri frumoase și la vremea aceea, acum deosebite, din punctul meu de vedere. Acum, toată lumea e înnebunită după bani, cu oricine te-ai întâlni nu mai faci petrecerile, ”ceaiurile” cum le spuneam noi la vremea aceea, faci întâlniri de afaceri mai curând, pentru că la orice petrecere te întâlnești să discuți despre bani.

Dan Motanu

Dan Motanu

Reporter: Prin natura meseriei tale, ai colindat țara în lung și în lat, ai ieșit în afara țării, ai filmat afară. Spune-mi care oraș ți-a plăcut în mod deosebit și, dacă ți-a plăcut ceva acolo, în mod special, ce ai aduce sau ce ai încerca să sugerezi și autorităților din București să pună în practică?

Dan Motanu: Nu aș spune un oraș, ci mai degrabă o zonă, zona Bucovinei, unde m-am simțit extraordinar. Și, dacă aș aduce ceva, aș aduce civilizația de acolo. Sunt altfel de oameni, parcă trăiesc în altă țară: buni, primitori, ospitalieri, calmi, blajini. Pot să-i compar cu ardelenii, pentru că și ardelenii îmi plac foarte mult. Dar lăsând la o parte faptul că zona este superbă, ai ce vedea, mi-au plăcut oamenii. Sunt atât de primitori, cum nu am întâlnit nicăieri. Și am străbătut țara asta în lung și-n lat.
Reporter: Și din afara țării?

Dan Motanu: Nu poți face comparație. De afară aș aduce tot.

Reporter: Care e orașul care ți-a plăcut foarte mult?

Dan Motanu: Orașul meu de suflet, după București, este Sibiu. Un oraș cu oameni minunați, un oraș liniștit, un oraș frumos cu oameni calculați, ospitalieri, primitori. Este o diferență între București și Sibiu ca de la cer la pământ.

Reporter: Revenind tot la meseria ta și — dacă vrei — la începuturile tale în cascadorie, care a fost primul loc sau prima filmare, prima cascadorie în București?

Dan Motanu: Marea majoritate nu se fac în București pentru că nu permit locațiile, nu permit administratorii, marea majoritate se fac ori la studiourile din Buftea ori la Castel Film. Însă mi-aduc aminte că am făcut o reclamă la un suc, undeva prin Lacul Tei. A trebuit să sar de la etajul 4, îmbrăcat în femeie. Și am avut o negociere destul de dură, la sânge, cu producătorii, pentru că le ceream destul de mulți bani. Și au spus ”Bine! O faci o dată și bine și cu asta am terminat”. E, și de bine ce am făcut-o, nu știu ce nu le-a mers lor, pentru că filmau cu patru camere, am făcut cascadoria de vreo 12 ori. I-am secat la bani, dar cascada a ieșit foarte frumoasă și m-a ținut minte lumea ca fiind baba aia căreia i se urcă rochia în cap, pentru că inițial am sărit în picioare și mi-a venit rochia în cap, după care am aterizat pe saltea. Ca locuri, e o poveste mai lunguță, dar încerc să o rezum. Erau cluburile astea, case de cultură mai bine zis, unde am început repetițiile, după care am fost la Circ, alt loc apropiat de sufletul meu. Acolo a fost pionieratul, pentru că eram vecin de cabină cu niște foști cascadori care își făcuseră o trupă de acrobații călare. Și, astfel, auzeam tot ce discutau ei din viața de cascador: ce se întâmpla pe la filmări, cum se distrau, și așa mai departe. Și mi-au plăcut în mod deosebit caii. Din dragoste pentru cai m-am apucat de meseria asta, pentru că asistam la toate repetițiile lor în manejul mic de la Circ până când intram în spectacol. După ce ieșeam din spectacol mă întorceam la cai. Deci datorită lor am început școala în 1987, la filmul ”Mircea” al lui Sergiu Nicolaescu, școală care a durat vreo șase luni în loc de trei, timp în care am învățat de la cascadorii din generația veche.

Reporter: Duci o viață foarte agitată.

Dan Motanu: E adevărat, dar frumoasă.

Reporter: Dar probabil că și tu ai nevoie de momentele tale de liniște. Există un loc în București unde vrei să fugi departe de gălăgie, departe de toți și de toate, unde să te relaxezi?

Dan Motanu: Da, există și profit de el cât pot. Este Parcul IOR, acum îi spune Alexandru Ioan Cuza, unde merg de fiecare dată să mă adun, să mă odihnesc și acolo și creez.

Dan Motanu

Dan Motanu

Reporter: Îți vin idei pentru viitoare spectacole.

Dan Motanu: Da.

Reporter: Pentru că tu faci niște spectacole de anvergură, pe stadioane, pe hipodrom, chiar am văzut câteva dintre ele. Ai filmat în multe filme istorice, chiar și aceste spectacole sunt cu tentă istorică…
Dan Motanu: Da, și aceste spectacole sunt foarte educative.

Reporter: Ca să rămânem în tentă istorică, dacă ar fi să alegi între Bucureștiul de altădată și Bucureștiul de azi ce ai alege?

Dan Motanu: Aș alege, clar, Bucureștiul din perioada interbelică. Eu mă regăsesc în perioada aia. De ce? Pasiunea mea foarte mare este cinematografia. Ca să-ți dau un exemplu, la vremea aceea erau 40 de cinematografe care duduiau. Oamenii își luau cultură de la cinematograf atunci, s-a dezvoltat foarte tare și radioul, televiziunea era pe drum, ”pe cale să”. Nu degeaba îi spunea ”Micul Paris”, arăta într-un mare fel Bucureștiul, și aș vrea să revină la aspectul de atunci.
Reporter: Eu, de câte ori v-am văzut pe voi, cascadorii, v-am văzut în echipă…
Dan Motanu: E muncă de echipă, clar.

Reporter: Văzându-vă și în show-uri atât de mari, sunteți ca o armată. Când o să putem vedea în București spectacole cum ați făcut în alte orașe ale țării?

Dan Motanu: Dacă am fi solicitați, am face și în București. Am făcut la un moment dat, chiar de Zilele Bucureștiului, acum vreo șase ani, cred, un spectacol în Parcul Herăstrău, cu cavaleri, cu domnițe, foarte reușit.

Reporter: Plasat în ce zonă istorică?

Dan Motanu: A fost un spectacol medieval, la Curtea Franței, un turnir. Mă întrebai mai devreme de munca în echipă. Da, este îngrozitor de multă muncă. Cam toți colegii care iau parte la acest proiect nu doar joacă în spectacolul respectiv, fac și producție, și transport, și muzică, și sonorizare, și lumini. Ne ocupăm noi, ca echipă, de absolut tot ce se întâmplă acolo. Nu poate face față unul singur la toată povestea asta pentru că este foarte, foarte grea. Echipa e mare, compusă din vreo 250-300 de persoane, cu 100 și ceva de figurație, care nu știu despre ce este vorba. Noi, în funcție de orașul în care mergem, alegem figurație și avem la dispoziție o săptămână să-i pregătim. Deci în perioada noastră de pregătire în locul respectiv nu știi ce să faci mai repede: să repeți textul, să aranjezi cutiile pentru cascadorie, să pregătești caii, să pregătești figurația. Deci este o muncă asiduă, dar rezultatul este de excepție. Adică în momentul în care nu te mai lasă publicul o jumătate de oră să ieși de pe stadion datorită bisurilor, ai uitat de tot.

Reporter: E o senzație pe care o trăiești…

Dan Motanu: De vis! Uiți și de oboseală și de tot.

Reporter: Până la urmă, voi sunteți niște artiști, nu?

Dan Motanu: Da, noi suntem niște artiști care îi facem mari pe actori (râde — n.r.).

Dan Motanu

Dan Motanu

Reporter: Îi protejați, aș spune eu, în anumite situații.

Dan Motanu: Într-adevăr. Hai să-ți dau un exemplu. Cel mai mare film care s-a filmat la noi până acum a fost ”Cold Mountain”, unde noi am avut o sarcină înfiorător de grea. În ce sens? Se filma într-un crater de vreo 30 de metri adâncime cu o circumferință de 50 de metri. Era înfiorător de cald, erau afară vreo 42 de grade, în câmp, unde nu bătea vântul absolut deloc. Pe marginea craterului, pe fundul lui, erau focuri aprinse. Acțiunea din secvența aceea se petrecea iarna. Noi eram îmbrăcați în haine foarte groase, aveam actori în față cu care aveam și scheme de luptă și trebuia să-i și protejăm de figurația pe care o aveam în spate. Deci aveam vreo 1.200 de soldați care ne împingeau către actori, iar noi trebuia să ne luptăm și cu soldații, și cu actorii și să facem și schemele de luptă între noi. În plus, noi trebuie să protejăm și cameramanii, și animalele, în condițiile în care animalele se sperie.

Reporter: Revenind la subiectul interviului nostru, Bucureștiul împlinește 555 de ani. Transmite-i o urare.

Dan Motanu: Mai degrabă aș adresa un îndemn bucureștenilor: i-aș îndemna să voteze cu capul, nu cu inima, pentru că avem nevoie de oameni gospodari. Totodată, le-aș sugera să se civilizeze, să nu mai fie atât de agitați, să-și aducă aminte — cei care au citit, evident, cei din perioada pe care noi am trăit-o oarecum frumos — să mai iasă la un teatru, la un cinematograf, la o terasă, e Centrul Vechi splendid, ai unde să mergi, nu te mai poți plânge. Stau în casă și sunt disperați după bani, atât. Stau pe internet… Nu îmi mai place viața din București cum îmi plăcea în perioada copilăriei.

Reporter:Vrei să spui că ai pleca din București?

Dan Motanu: Nu aș pleca din București în veci, dar fac tot posibilul să-i scot din casă. Eu organizez fel de fel de evenimente culturale cu scopul de a-i atrage, de a-i scoate ”din bârlog”. În momentul în care s-au obișnuit, ies mai des.

Reporter: Dar dacă ar fi să atragi străinii care vin la noi în țară, cum i-ai atrage? Ce crezi că ar trebui să admire?

Dan Motanu: Fetele frumoase din București, clar. În primul rând (râde — n.r.). Sunt atâtea locuri în București care pot fi vizitate. Unele sinistre, cum e Casa Poporului, dar merită vizitată o dată în viață. Sunt cartierele astea foarte frumoase, cele noi sau cele vechi, cum pomeneai și înainte de zona Primăverii, Dorobanți, Domenii. Acolo, într-adevăr, eu, care sunt obișnuit cu ele, mă plimb de fiecare dată cu plăcere când ajung pe acolo.

Reporter:Și să facă și o cursă cu calul?

Dan Motanu: Nu ar fi rău. Să facă și puțină mișcare. Sunt o puzderie de baze hipice în jurul Bucureștiului, este un sport extrem de complex și extrem de benefic pentru organism. Lucrează absolut toți mușchii din corp, începând de la gleznă până la ceafă. Deci recomand cu căldură bazele hipice din jurul Bucureștiului.

Reporter: Îți mulțumesc mult, îi mulțumesc și căluțului tău că a avut răbdare să stea cu noi în timp ce am vorbit și abia aștept un spectacol cu voi în București.

Dan Motanu: Cu mare drag. Depinde de oficialități. În schimb, aș adresa o rugăminte oamenilor: să vină cât mai des la cinematografe și la teatru. Și să facă sport, să facă mișcare, să încalece pe cal că e păcat de Dumnezeu!

e-Cultura.info/autor: Marina Bădulescu, editor: Georgiana Tănăsescu

Proiect editorial iniţiat de Agerpres

 

Photos taken by: (c) Vlad STAVRICA

Photos taken by: (c) Vlad STAVRICA

Stuntman Dan Motanu, the vice president of the Union of Professional Stuntmen of Romania maintained in an interview to  the project ‘MY CITY, BUCHAREST’ that if he were born 100 times, he would still choose Bucharest as his birthplace.

We met him during a training session at an equestrian facility in Baneasa, north of Bucharest, and we talked about his pioneering in stunting, about the teamwork behind the shooting of stunt scenes, about the park where he goes to chill out and think of new ideas for shows. He explained the dangers of filming stunts; he also mentioned the satisfaction of a well done film or show. Motanu admitted he would have liked to live in interwar Bucharest. He invited Bucharesters to go see a movie or a play, forget about the Internet and come to an equestrian base to ride a horse and to train. He was persuasive — he made us get on the back of a horse to be on his level during the interview.

Reporter: A stuntman and his horse. Dan Motanu, one of the most famous stuntmen home and abroad. He filmed alongside Dolph Lundgren, Wesley Snipes, Steven Seagal, Jean Claude van Damme and so on. A stuntman of Bucharest finally appeared in Hollywood movies. What is Bucharest to you?

Dan Motanu: Bucharest is such a beautiful story for me, if I were born 100 times, I would still want to be born here. The place of my childhood, where I met beautiful, special people… Besides the friends I made over time, which I still keep, owing to the nature of my profession I have met many actors, directors, stage designers, cinema people, which are brilliant. Why? Because you never get bored with them. It’s something

new every minute, working with new people, new teams — it’s not a dull job.

Reporter:  How was Bucharest when you were a child?

Dan Motanu: It would be improper to call it beautiful. It was beautiful in my child eyes, then. It was grey, it was drab; we all know what we went through during communism. But I had a very pleasant childhood. What I mean is, at a very young age, even during or before elementary school, I used to roam the brick factories, where ‘Pistruiatul’ [Freckly, a Romanian children’s film] was filmed. It’s there I first saw [director and actor] Sergiu Nicolaescu, and I had an aha moment and set my target in this area, in cinema. Because it’s a profession, a fine one, indeed, and — I repeat myself — it’s not dull, you do something new all the time. You always visit splendid places, get in contact with beautiful people, you are never bored.

Reporter:  That’s how you saw Bucharest as a child. How do you see it now?

Dan Motanu: Honestly, I liked it better before. Because it was stable, you knew where to start what you were going to do. Now it’s madness, everybody is desperate, chasing money. The proper architecture — as I see it — was disregarded; it’s a conglomerate, I don’t mean to offend anybody as there are also splendid areas, if you include the Dorobanti and Floreasca neighbourhood . It’s there I would take anyone to show them Bucharest… or Baneasa, Pipera.

Reporter:  You’re thinking of the look.

Dan Motanu: The look, yeas. People are not anymore what they used to be. In the past, you clearly knew you had a job to go to, there was no Internet madness, you would go out to hood taverns or to terrace restaurants in parks. Beautiful parks back then, too, now special ones from my point of view. Now everybody goes berserk over money, no matter who you meet you don’t have the parties, the ‘teas’ as we used to call them; you rather have business meetings, because at every party you meet to talk money.

Dan Motanu

Dan Motanu

Reporter:  By your profession, you travelled throughout the country and abroad; you made films abroad. Tell me which city you liked especially, and if there was something specific you liked. What would you bring to Bucharest, or try to suggest the authorities to put into practice?

Dan Motanu: I wouldn’t name a city; rather a region, the region of Bucovina [northereastern Romania], where I felt extraordinary. If I were to bring something, I would bring the civilization they have there. They’re a different breed, like they lived in another country: kind, welcoming, calm, mild. I can compare with folks in Transylvania, because I like those very much, too. But beauty aside — there’s much to be seen, too — I loved the people. They’re so welcoming; I’ve never seen that elsewhere. And I did stroll every corner of this country.

Reporter:  How about abroad?

Dan Motanu: There’s no possible comparison. From abroad, I’d bring everything.

Reporter:  What’s the city you loved?

Dan Motanu: My soul city, next to Bucharest, is Sibiu [central Romania]. A city with excellent people; a peaceful city; a beautiful city with reasoned, hospitable, welcoming people. There’s a difference between Bucharest and Sibiu like between heaven and earth.

Reporter:  Getting back to your profession, and — if you like it — to your debut in stunting, what was your first set, or your first shooting, or the first stunt in Bucharest?

Dan Motanu: Most of it isn’t done in Bucharest, because the places do not allow it, the administrators won’t allow it. Most of it is done in the studios of Buftea or at Castel Film. Nevertheless, I remember I did a commercial for some soft drink, somewhere in Lacul Tei [neighbourhood]. I had to jump from the 4th floor, dressed as a woman. And I had a pretty tough, cutthroat negotiations with the producers, as I was asking quite a lot of money. And they said, ‘Alright! Do it once, do it good and it’s over.’ Well, I did it so good — I don’t know what didn’t work for them, as they were shooting with four cameras — that I needed a dozen of takes. I took their last dime, but the stunt came out beautifully, and people remembered me as that crone with her skirts up; because I jumped feet forward at first, and the dress came up to my head, then I landed on a mattress. When it comes to places, it’s a longer story, but I’ll try to make it short. There were those clubs, or rather culture houses, where I began to rehearse; then I went to the Circus, another place close to my soul. That’s were pioneering was, as I had my cabin next to some former stuntmen who had set up a team of equestrian acrobats. So I heard all their stories about stuntmen’s life, what they did on sets, how they had fun and so on. And I especially loved horses. I took this profession out of my love for horses, because I used to witness all their rehearsals in the small riding place at the Circus before entering the show. After I exited the show, I used to get back to horses. So it’s owing to them I started school in 1987, in Sergiu Nicolaescu’s ‘Mircea’; the school lasted about six months instead of three; during it, I learned from the old generation stuntmen.

Reporter:  You live in a frenzy.

Dan Motanu: True, but it’s beautiful.

Reporter:  You must, however, need your moments of peace. Is there any place in Bucharest where you want to escape the noise, everyone and everything, where you relax?

Dan Motanu: Yes there is, and I take the most I can out of it. It’s the IOR Park, now called Alexandru Ioan Cuza, where I go to recollect and rest every time; it’s there I create, too.

Dan Motanu

Dan Motanu

Dan Motanu: Yes.

Reporter:  Because you make large scale shows, on arenas, on the hippodrome; I’ve actually seen some of them. You made many historical movies — even these shows have historical colour…

Dan Motanu: Yes, and they’re very educational shows, too.

Reporter:  To stick to the historical colour, what would you choose between old time Bucharest and today’s Bucharest?

Dan Motanu: I would definitely choose interwar Bucharest. I find myself in those times. Why? My big passion is cinematography. As an example, there were 40 cinemas back then, all booming. People got culture from cinema back then, radio also strongly developed, television was under way, ‘about to.’ It’s not for nothing they called it Little Paris — Bucharest had that big look, and I’d like it to get it back.

Reporter:  Every time I saw you, stuntmen, I saw you as a team…

Dan Motanu: It is a teamwork, obviously.

Reporter:: Seeing you in such big shows, you’re like an army. When will we see in Bucharest shows like you did in other Romanian cities?

Dan Motanu: If they would ask for it, we’d do it in Bucharest, too. We once did the Bucharest Days, about six years ago, I think. It was a show in Herastrau Park, with knights, ladies — very successful.

Reporter: In what historical age was it placed?

Dan Motanu:  It was a medieval show, at the Court of France, a joust. You asked about teamwork. Yes, it’s an awful amount of work. Pretty much all of my colleagues in this project don’t just act in the show — they do production, transportation, music, audio engineering, and lights. We, as a team, take care of absolutely everything happening there. One man alone could not handle all this stuff, because it’s really, really hard. The team is large, about 250-300 people, with more than 100 extras who don’t know what it’s all about. We, depending on the city, pick our extras, and have one week to train them. So during our preparations on site one doesn’t know what to do first: rehearse the script, arrange boxes for stunts, prepare the horses, or prepare the extras. So it’s strenuous work, but the result is exceptional. I mean, when the audience won’t allow you to leave the arena for half an hour, demanding encores, you just forget everything.

Reporter:  It’s a sensation you live…

Dan Motanu: Dreamlike! You forget about exhaustion and everything.

Reporter:  In the end, you’re artists, aren’t you?

Dan Motanu: Yes, we’re artists who make actors big. [laughs]

Dan Motanu

Dan Motanu

Dan Motanu: Indeed. Let me come with an example. The greatest movie filmed here so far was Cold Mountain, where we had a terrific job. Meaning? They were filming in a crater about 30 metres deep, with a circumference of about 50 metres. It was terribly hot, there were roughly 42 degrees out in the field, were wind didn’t blow at all. On the crater’s rim and at the bottom there were fires burning. The action in that scene was in winter. We wore very thick clothes, we had actors in front of us with which there were fight schemes, and we had to protect them from the extras behind us. So we had about 1,200 soldiers pushing us towards the actors, and we had to fight them and the actors, and do our fight schemes among us. Moreover, we had to protect the cameramen and the animals, and animals do get scared, too.

Reporter:  Back to the subject of our interview, Bucharest celebrates 555 years. Wish it something.

Dan Motanu: I’d rather urge Bucharesters to vote with their heads, not with their hearts, because we need diligent people. I’d also suggest them to get civilized, to stop being so frantic, to remember — those who read, of course, those of the times when we lived quite nicely — to go out to a theatre, to a cinema, to a terrace; the Old Downtown is superb, there are places to go, no reason to complain anymore. They stay home and are desperate to make money, that’s all. They stay on the Internet… I don’t like life in Bucharest as I used to when I was a child.

Reporter:  You mean you would leave Bucharest?

Dan Motanu: I would never ever leave Bucharest, but I do everything I can to get people out of their homes. I organize all kinds of cultural events to attract them, to get them out of their dens. Once they get used to it, they get out more often.

Reporter:  How would you attract foreign tourists? What should they admire?

Dan Motanu: The pretty girls in Bucharest, definitely. Firstly [laughs]. There are so many places to visit in Bucharest. Some creepy ones, like the People’s House [Parliament Palace] — but it’s worth seeing it once in a lifetime. There are these beautiful neighbourhoods, new or old, like those you mentioned earlier, in the Primaverii, Dorobanti and Domenii areas. There, indeed, as I’m used to them, I gladly take a walk anytime I get there.

Reporter:  And ride a horse, too?

Dan Motanu: It wouldn’t be bad. Shake a little. There’s a heap of equestrian facilities around Bucharest; it’s a very complex sport, highly beneficial for the body. Absolutely every muscle in the body is put at work, from the ankles to the neck. So I warmly recommend the equestrian facilities around Bucharest.

Reporter:  Thanks a lot, and thank your little horse for patiently staying with us as we talk; and I am looking forward to a show of yours in Bucharest.

Dan Motanu: I’d be very glad. It depends on the officials. On the other hand, I’d ask the folks to come as often as possible to cinemas and theatres. And practice sports, train, ride a horse, for God’s sake!

By e-Cultura.info/autor: Marina Bădulescu, editor: Georgiana Tănăsescu




  
  • CATEGORII

  •   
                                                                                  Carte   Arte vizuale   Cronică de teatru   Teateru-Film   Muzică-Dans   Etnografie   Târguri și expiziții   Istorie   Cetăți și castele                                                                                   Spiritualitate   Articole Externe   Știință   Interviu   Documentar    Personalități culturale   Actualitate culturală   Emisiuni   Live

     
        
  • DESPRE

  •   
                                                                                 Despre   Termeni și condiții   Cod de conduită   Politică de cookkie   Kit de presă   Hartă site   Portofoliu   Susține site-ul   Contact

     
     
  •  

     

    © 2020 e-Cultura.info. Toate drepturile rezervate.

    Site premiat în cadrul festivalului Simfest



    Conținutul acestului site se supune legii dreptului de autor. Este interzisă republicare, redistribuirea, publicarea în eter sau pe alte site-uri fără un acord prealabil.