fbpx

Categorie: Pe urmele lui Enescu

Te rugam să apreciezi sau să distribui

 
                                                                                                                                                                 

            
 


 

‘Ciocâlteul lui Brâncuși’ – portret din cuie și ață al marelui sculptor

'Ciocâlteul lui Brâncuși'

‘Ciocâlteul lui Brâncuși’

‘Ciocâlteul lui Brâncuși‘, un portret al marelui sculptor, realizat din cuie și ață, prin tehnica string art, de către o echipă de patru tineri artiști, membri ai comunității ‘Cufir’, a fost expus la Craiova, la Muzeul de Artă și la Electroputere Mall.

Rareș Mateescu, unul dintre cei patru inițiatori ai proiectului ‘Ciocâlteul lui Brâncuși’, a precizat că opera are o înălțime de 2 metri și o lățime de 1,30 metri și a fost realizată din 7.000 de cuie și 20 km de ață.

“Facem parte din comunitatea Cufir, care promovează string art-ul în România, o tehnică din secolul al XIX-lea, dezvoltată de către o profesoară pe matematică care a dorit să le explice elevilor cum se văd în spațiu figurile tridimensionale. Pe lângă faptul că noi am donat prin SMS pentru Cumințenia Pământului, am zis să facem ceva pentru a arăta că tinerii pot să ducă un proiect la bun sfârșit. Ne-am decis să facem chipul lui Brâncuși într-o operă de 2/1,30 metri, iar denumirea de “Ciocâlteul lui Brâncuși” am dat-o după ce am găsit un sinonim pentru cui care nu suna tocmai bine: ciocâlteu este un cui de lemn care se folosește la a fixa jugul la proțapul carului, un sinonim din zona Hobiței. Am început să creionăm opera la Hobița, în urmă cu trei săptămâni și am început să batem cuiele la “Masa Tăcerii”, urmând ca ața să o finalizăm la Coloana Infinitului”, a spus Rareș Mateescu.

Andrei Mimiș, un alt artist care a lucrat la acest portret, a afirmat că lucrarea a fost pentru cei patru tineri o provocare atât în ceea ce privește dimensiunile, fiind cel mai mare tablou realizat de ei până acum, cât și în ce privește complexitatea tabloului, care are mai multe umbre, penumbre.

“Când trebuia să dăm cu ața peste multitudinea de cuie era greu să ne dăm seama de unde trebuie să începem și unde trebuie să ajungem. Vizavi de tablou, ni s-a părut că românii sunt, de fapt, ca o mână de cuie. În fond, un român poate străpunge zidul și își poate susține obiectivul, însă dacă nu sunt uniți, nu au o direcție comună, s-ar putea risipi. De aceea ața ar putea simboliza liantul dintre români în scopul salvării operei lui Brâncuși, Cumințenia Pământului”, a spus Andrei Mimiș.

Lucrarea va fi expusă în mai multe orașe din țară, iar pe 28 septembrie va fi scoasă la licitație, banii urmând să fie donați pentru ‘Cumințenia Pământului’. Opera a fost creată de cei patru artiști cu sprijinul a aproximativ 1.000 de persoane care i-au susținut inclusiv prin donații, prin intermediul paltformei ‘creștem idei’.

e-Cultura.info / Autor: Maria Mitrică


Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.
URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

PE URMELE LUI ENESCU: Lucrările lui Enescu, punct de referință în programele Academiei Sighișoara

Violonistul Alexandru Gavrilovici

Violonistul Alexandru Gavrilovici

Președintele Asociației Cultura Viva Sighișoara din Berna (Elveția), violonistul Alexandru Gavrilovici, a declarat că lucrările compozitorului George Enescu au reprezentat un adevărat punct de referință în programele Academiei Sighișoara, care va ajunge în această vară la ediția a XXII-a, și că de anul viitor în cadrul acestui festival-școală va începe un proiect denumit “Pentru Enescu”.

“Academia Sighișoara, ca oricare for de cultură muzicală din România, trebuie să fie prezentă în această ‘mișcătoare mișcare’ generată de necesitatea de a aduce un tribut corespunzător unui titan al muzicii universale. În ultimii ani, lucrările maestrului George Enescu au reprezentat un adevărat punct de referință în programele Academiei Sighișoara. Ne gândim că tocmai în anii care nu sunt numiți oficial ‘ani Enescu’, aportul Academiei Sighișoara poate fi mai util, mai eficient. Aceste programe le vom numi ‘Pentru Enescu’. Avem idei concrete referitoare la concretizarea acestui concept, anul viitor”, a declarat Alexandru Gavrilovici.

Ca un preambul la anul comemorării a 60 de ani de la moartea lui compozitorului român, la ediția din anul 2014, concertul inaugural al Academiei Sighișoara a cuprins “Sonata nr. 1 pentru vioară și pian” de Arthur Honegger și “Octet pentru coarde în Do major, Op. 7” de George Enescu, în dorința de a-i readuce împreună pe cei doi foști prieteni, compozitorii emblematici ai Elveției și României.

“La alcătuirea programelor Academiei Sighișoara încercăm întotdeauna să aruncăm o privire și în culisele pe care destinul le creează în viața marilor creatori. George Enescu și Arthur Honegger au părăsit lumea aceasta în același an, 1955, iar între cei doi compozitori a existat un real contact bazat pe prețuire  precum și înrudire față de ideal. (…) Într-adevăr, în ultimele sale zile maestrul George Enescu a dorit să vadă partitura lucrării ‘Jeanne d’Arc au bűcher’ (Ioana d’Arc pe rug) a lui Arthur Honegger, un lucru extrem de emoționant dacă realizăm această nevoie imperioasă a maestrului de a fi în contact cu ai săi colegi, ascultând muzica dânșilor, citind-o. Domnul profesor Viniciu Moroianu, distinsul reprezentant al pianisticii românești, mi-a făcut cunoscute aceste legături Enescu-Honegger, legături care fără îndoială nu au fost întâmplătoare”, a arătat Gavrilovici.

Fondatorul Academiei Sighișoara — care a avut-o în debutul manifestării, în 1993, drept parteneră pe flautista elvețiană Heidi Indermuhle — a arătat că Sighișoara a fost un loc privilegiat și l-a avut deseori ca oaspete pe George Enescu în turneele acestuia în România, iar festivalul își propune să continue tradiția muzicală creată de marele compozitor.

PROMO

PROMO

“Este de presupus că Enescu a fost atras de acel public de origine săsească în special, care a știut să se bucure din plin și corespunzător de prezența maestrului. Acea viață muzicală de odinioară este în plină renaștere la Sighișoara, iar prezența, timp de 22 ani, a Asociației Cultura Viva din Berna prin Academia Sighișoara este o dovadă grăitoare, precum și o garanție”, a subliniat Alexandru Gavrilovici.

Violonistul, care a fost prim concert-maestru al Orchestrei Simfonice din Berna timp de peste trei decenii, a precizat că Elveția și România au fost întotdeauna legate prin prezența în Confederație a unor personalități excepționale venite din Romania, cum ar fi pianista Clara Haskil și compozitorul Dinu Lipatti și că memoria acestora este cinstită de elvețieni.

“În Vevey, unde Clara Haskil a trăit, strada principală se cheamă Clara Haskil. La Geneva, clasa unde a predat Dinu Lipatti la Academia de Muzica îi poartă numele, iar bustul său este în holul de onoare. (…) În acest loc aș dori să exprim un gând pe care vreau să-l împărtășesc: ce caută statuia lui George Enescu în cel mai nepotrivit loc din inima Bucureștiului, în zarva claxoanelor, în forfota comerțului și a altor gălăgii, din fata magazinului Eva?”, a spus Alexandru Gavrilovici.

Academia Sighișoara a fost inițiată în 1993, s-a numit Festivalul de Muzică de Vară Sighișoara și dintr-un curs pentru studenți din România și Elveția, susținut de profesioniști în domeniu, recunoscuți pe plan mondial, s-a transformat treptat într-un important festival internațional, dar cu păstrarea caracterului de școală de vară.

A XXII-a ediție a Academiei Sighișoara va fi organizată în acest an în perioada 1-14 august de Asociația Cultura Viva Sighișoara din Berna (Elveția) și de Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca, în parteneriat cu Primăria Sighișoara, în cadrul unui grant elvețian, iar anul trecut a fost considerată către de site-ul CMUSE, care oferă cele mai noi știri și videoclipuri din industria muzicală mondială, ca fiind una dintre cele mai interesante 20 de destinații muzicale din întreaga lume.

La ediția din acest an vor fi organizate, pe lângă o serie de concerte, zece cursuri pentru tinerii muzicieni prezenți la Academia Sighișoara, care vor fi susținute de 19 muzicieni de renume și profesori din Elveția, Germania, Spania, Austria și România.

e-Cultura.info/Autor: Dorina Matiș

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

PE URMELE LUI ENESCU: Compozitorul, a poposit de mai multe ori la Timișoara

Pe urmele lui Enescu

Pe urmele lui Enescu

Împletire armonioasă între melosul și spiritul românesc, George Enescu nu a scăpat niciun colț de țară unde să nu mângâie duios sufletele melomanilor, iar Timișoara este locul în care a poposit de douăsprezece ori pentru concerte simfonice consemnate de presa vremii.

Reputat om de cultură, Luciana Ianculescu, absolventă a Conservatorului “George Dima” din Cluj și profesor de muzică din Timișoara, a relatat lucruri mai puțin sau deloc cunoscute despre compozitor, trudă a multor ani petrecuți în Arhivele Statului pentru a cerceta prezența lui George Enescu în Timișoara.

“În Timișoara, maestrul George Enescu a susținut multe concerte, în cele douăsprezece popasuri (în anii: 1921, 1922, 1923, 1925, 1927, 1929, 1931, 1936, 1937, 1938, 1942 și 1943), concerte consemnate în presa vremii: Temeswar Zeitung, Nadejdea, Temesvari Hirlap, Banater Zeitung, Voința Banatului, Orai Ujsag, Magyar Neplap, Deli Hirlap, Fruncea, Vestul, Dacia.

Marele umanist Franyo Zoltan, care se întreținea de fiecare dată cu artistul, când acesta venea în Banat, insista în eseurile sale mai mult asupra sensului moral, mesianic al artei enesciene. ”Fiecare concert al lui George Enescu, celebrul violonist român, este o sărbătoare a spiritului (muzicii — n.r.). Cel de aseară a dobândit o semnificație cu totul deosebită în acești ani de război, când a te înălța câteva ceasuri în imperiul fără de limite al muzicii absolute e din cale-afară de minunat” (Magyar Neplap, 4 mai, 1942).

Când a împlinit vârsta de 50 de ani, timișorenii l-au omagiat, numindu-l Cetățean de onoare al orașului și Președinte de onoare al “Societății Amicii Muzicii”. Orașul făcuse pregătirile cuvenite pentru un asemenea eveniment. Enescu a oferit, la rându-i, mai mult ca de obicei: trei concerte (recitaluri), la 25, 26 și 27 noiembrie 1931. ”Sărbătorirea a avut loc la scenă deschisă. Elogiile și urările de sănătate i-au fost adresate de oficialități și îndrumători de instituții și societăți muzicale ale diferitelor etnii într-o comuniune pe care doar girul unui om atins de aripa geniului o poate realiza. Programul recitalurilor s-a înscris pe cele trei coordonate de forță ale repertoriului baroc, clasic și romantic: Bach, Haendel, Leclair, Vitali, Tartini-Kreisler, Vivaldi, Schumann, Dvorak, Paganini, Bruch, Pierne, Wieniawski”.

În anul 1931, Gardonyi Istvan îi ia un interviu lui George Enescu, pe care-l publică în Temesvari Hirlap, prezentând gândurile compozitorului înaintea unui recital.

Redăm câteva rânduri din acest interviu. ”În timp ce apărea pe scenă, iar publicul aplauda, Enescu mulțumind printr-o plecăciune, încercam să-l văd pe Om. Nu era o apariție elegantă. Ținuta lui nu mi s-a părut câtuși de puțin impresionantă. Fracul său nu-i venea defel turnat, atitudinea nu era falnică, mersul lui nu mi se părea ‘voinicesc’, ci mai curând de o umilință, într-un cuvânt, sacerdotală (…). Mai târziu, în timp ce stăteam în față cu maestrul, am simțit cum mă învăluie un calm nemărginit. Există, trebuie să existe un fluid ce se transmite de la un om la altul. Spuneți-i suflet sau Karma — totuna e. Acest fluid l-am simțit în timp ce mă aflam în fața lui Enescu, iar el mă învăluise asemenea unei infinite liniști… — Cred că vă înșelați — spune Enescu, odată ce asta nu este liniște, ci disciplină și stăpânire de sine. Nu mă simt în stare să-ți descriu furtuna ce mă răvășește ori de câte ori apar pe scenă. A pune frână acestei furtuni și a o lăsa să se manifeste doar pe măsura trebuinței — asta se cheamă artă. În ultimă analiză, ea nu este altceva decât stăpânire de sine. Lucrul acesta este valabil îndeosebi în cazul artistului interpret, care de-a lungul întregii sale vieții nu face altceva decât să-și tălmăcească sufletul în forme preexistente. Critica mă consideră adesea un filosof al violinei; nu știu dacă merit cu adevărat acest frumos calificativ, odată ce mă aflu tocmai la polul opus gândirii: ‘trăiesc prin simțire operele cântate'”.

În cartea “Timișoara de altădată” scrisă de dr. Aurel Cosma jr. în anul 1982 (nepotul soțului Luciei Cosma, dr. Aurel Cosma, primul prefect al județului Timiș-Torontal din administrația română), aflăm și despre un popas al lui George Enescu în Timișoara, unde a fost invitat la o recepție, ca oaspete de onoare și despre care autorul spune că “George Enescu la Timișoara este o altă amintire a mea” (probabil, în anul 1931).

PROMO

PROMO

Iată ce scrie Aurel Cosma jr. despre această recepție. “Marele nostru violonist a întreprins un turneu în vestul Transilvaniei cu prilejul aniversării de la naștere. Cu această ocazie a dat și un concert în orașul nostru (au fost de fapt trei). A fost primit cu tot entuziasmul de marele public timișorean, care l-a sărbătorit prin ovații și aplauze, iar Lucia Cosma (soprană de renume european, născută la 13 septembrie, anul 1875 în Beiuș, cu studii muzicale la Sibiu, Timișoara, Paris, Londra și Milano, supranumită ‘Privighetoarea Ardealului’ — n.r.), o veche cunoștință și prietenă cu sentimente de admirație și atașament admirativ pentru celebrul nostru muzician, i-a oferit după concert o recepție (…) în casa sa de lângă Sinagoga din Fabric.

La recepție, în prezența invitaților, Lucia Cosma i-a ținut un toast, scoțând în relief splendida operă (…) și talentul magistral al violonistului nostru de renume mondial, la care George Enescu i-a răspuns emoționat: (…) ŤCe frumos ați vorbitť. George Enescu nu era orator, iar elocința sa se manifesta prin glasul viorii. Recepția s-a desfășurat în salonul de canto al Luciei Cosma, în prezența câtorva critici din presa locală și a celor mai reputați oameni de muzică din orașul nostru. Recepția s-a continuat într-un cadru intim care a avut loc în sufrageria de alături, cu participarea unchiului meu, dr. Aurel Cosma, ministru de Lucrări Publice în Guvernul liberal de la București și al altor personalități locale, anume alese de mătușa mea. (…) Primirea lui George Enescu de către ministrul Aurel Cosma și soția acestuia, artista lirică Lucia Cosma, a avut după aceea un larg ecou în orașul nostru, în Banat, și chiar în toată România”.

După cercetările făcute de Luciana Ianculescu în Arhivele Naționale, Filiala Timișoara, s-au găsit în Fondul familiei dr. Aurel Cosma jr. notări referitoare la anul în care ar fi avut loc această recepție. George Enescu a susținut concerte în orașul Timișoara și în anii 1921, 1922, 1923.

În unul dintre acești ani, George Enescu a fost oaspetele familiei prefectului dr. Aurel Cosma Senior și al soției sale, soprana Lucia Minodora. (…) George Enescu ar fi fost astfel la această recepție în unul dintre acești ani, și nu în anul 1931, pentru că dr. Aurel Cosma Senior, decedase în 31 iulie 1931. Despre această recepție scrie și dr. Franz Metz în EMS: “Concertele lui George Enescu în Timișoara”. George Enescu venise singur, nu era căsătorit cu Maria Rosetti Tescanu. Povestea lor de dragoste a fost cu multe meandre, care au adus multă suferință maestrului.

Enescu a iubit Timișoara și venea deseori în “Mica Vienă”.

În anul 1979, în România ajungea de la Paris o valiză cu note, partituri, multe dintre ele neterminate, ale lui George Enescu. Două dintre aceste prețioase manuscrise se află, de atunci, în Arhiva Filarmonicii Banatul. Lucrările au fost interpretate în primă audiție absolută, în urmă cu peste 30 de ani, chiar de Orchestra simfonică timișoreană, după ce maestrul Remus Georgescu a finalizat cea de-a doua partitură. Ioan Coriolan Gârboni, actualul director al Filarmonicii Banatul, vrea să reitereze evenimentul într-un concert dirijat tot de maestrul Remus Georgescu. Poemul simfonic “Voix de la nature” și “Suite Chatelaine” pentru orchestră, cele două partituri, sunt de atunci obiecte păstrate cu grijă. Dacă Poemul simfonic a fost finalizat de Enescu, Suita nu a fost terminată în 1911, atunci când a fost scrisă. Remus Georgescu a reușit să ducă la bun sfârșit și această partitură, folosind schița celei de-a doua părți a Suitei. Cele două lucrări au fost intepretate, în premieră absolută, de Filarmonica Banatul, în stagiunea 1980-1981.

Criticii consideră că muzica lui George Enescu este atât de subtilă, încât de la un punct nu mai poate fi analizată. Secretul? Îl dezvăluie chiar compozitorul: “Am fost de două ori pecetluit: ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost divinitățile copilăriei mele. Le-am rămas credincios, transferându-le în muzica! Urzeală țesută de o mână nevăzută, care ,’tălmăcește trăirile sufletului'”.

“Într-o zi de toamnă, aflându-mă în capitala Franței, am pus și eu o frunză ruginie în cimitirul Per Lachaise, pe lespedea mormântului celui care a rămas urzitorul muzicii măiastre, izvorâte din ființa neamului românesc”, încheie relatarea prof. Luciana Ianculescu.

În semn de recunoștință și de eternă aducere aminte față de marele nostru compozitor care și-a purtat pașii și prin Timișoara, Asociația Pro Philarmonia i-a dedicat lui George Enescu o stea din aur bătută în granit pe Aleea Muzicienilor din fața Filarmonicii Banatul, montată în anul 2002, prima din șirul celor 24 care vor străluci aici.

e-Cultura.info/Autor: Otilia Halunga Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii. URMĂREȘTE <stronge-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

PE URMELE LUI ENESCU: ‘Comorile’ ascunse din Casa Memorială de la Liveni

Casa Memoriala George Enescu Liveni

Casa Memoriala George Enescu Liveni

Casa Memorială ”George Enescu” din localitatea Liveni din județul Botoșani reprezintă, fără nicio îndoială, un punct de reper pentru orice om de cultură, în general, și pasionat de muzică, în mod special.

Deși greu accesibil din cauza poziției geografice, dar și din cauza infrastructurii proaste, muzeul de la Liveni adăpostește adevărate ‘comori’ care amintesc de personalitatea și opera marelui muzician român.

Alături de pianul, vioara jucărie, trusa de culori pentru desen și mai multe desene făcute de copilul George Enescu, în muzeu dăinuie cărțile de onoare completate de-a lungul timpului de marile personalități care au trecut pragul casei.

Mii de mesaje de apreciere, scrise în limba română, dar și în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, japoneză sau rusă, confirmă dragostea de care Enescu s-a bucurat și se bucură nu doar în România, ci oriunde în lume.

Personalități ale vieții publice din România, dar și simpli turiști, români sau străini, și-au exprimat, în aceste cărți de onoare, sentimentele față de Enescu, dar și emoțiile generate de vizita la Liveni.

Pe 2 iulie 1992, în Casa Memorială ”George Enescu” intra, pentru prima dată, președintele de atunci al României, Ion Iliescu. Contactul cu marele muzician pare să îl fi copleșit.

PROMO

PROMO

‘La numele lui Enescu și pe locurile copilăriei sale vibrează orice inimă de român, Enescu fiind simbolul geniului muzical al poporului nostru’, scria, atunci, Ion Iliescu.

În mai 2002, soprana Mariana Nicolescu și-a exprimat, la rândul ei, ‘Un gând plin de o imensă emoție’, desenând, totodată, în cartea de onoare, un portativ pe care a așezat cheia sol și o notă muzicală.

De asemenea, pe 6 noiembrie 2014, fostul ministru al Culturii Răzvan Theodorescu și-a manifestat și el respectul față de Enescu, notând: ‘Cu bucuria de a trece prin acest loc sacru’.

Personalitatea lui Enescu pare să fi fost extrem de puternică pentru mulți alți turiști care au ajuns la Liveni. ‘George Enescu: singurul OM care nu îmi va permite niciodată să uit că sunt român!’, a scris unul dintre vizitatorii Casei Memoriale.

Casa de la Liveni, situată la 50 de kilometri de municipiul Botoșani și la 15 kilometri de municipiul Dorohoi, a reprezentat pentru Enescu ”casa visurilor”, locul în care a reușit să compună prima sa operă pentru vioară și pian, ‘Țara Românească’, la vârsta de doar cinci ani. Tot acolo, în casa părintească, Jurjac, cum îl alintau părinții, a compus și ‘Poema Română’ în 1894.

Locul în care acum 133 de ani se năștea marele geniu al muzicii românești a devenit, din 1957, Casa Memorială ”George Enescu”, administrată de Muzeul Județean de Istorie.

e-Cultura.info/Autor: Cristian Lupașcu

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

PE URMELE LUI ENESCU: Alexandru Tomescu: Vreau să mă implic pentru salvarea casei marelui compozitor

Violonistul Alexandru Tomescu

Violonistul Alexandru Tomescu

Violonistul Alexandru Tomescu, inițiatorul Turneului Stradivarius, a declarat, într-un interviu, că proiectul de restaurare a casei lui George Enescu de la Mihăileni, județul Botoșani, demarat de pianista Raluca Știrbăț, l-a acaparat cu totul și că dorește să se implice cât de mult poate în salvarea acestui imobil, care a însemnat atât de mult pentru cel mai mare compozitor român.

În acest sens, violonistul, alături de pianistul Eduard Kunz, a decis ca Turneul Stradivarius — Enescu Experience 2015, în cadrul căruia ”Integrala pentru vioară și pian a lui Enescu” este prezentată în premieră în România, să fie pus în slujba atragerii de donații pentru restaurarea casei compozitorului din Mihăileni.

Pentru salvarea casei lui George Enescu, Alexandru Tomescu a anunțat că, pe lângă cutia de donații care îl însoțește în Turneul Stradivarius 2015, a fost deschis un cont pe numele fundației Pro Patrimonio RO87 BPOS 7070 2802 395 ROL01 (în lei) și RO54 BPOS 7070 2802 395 EUR01, (în euro), la Bancpost Sucursala Grivița din București.

Violonistul a declarat că, după restaurare, în casa lui George Enescu în Mihăileni va fi deschis un centru cultural, în cadrul căruia tinerii să aibă posibilitatea de a-și descoperi talentul artistic.

Alexandru Tomescu și Eduard Kunz s-au aflat zilele acestea la Palatul Culturii din Târgu Mureș, locul în care George Enescu îl descoperea pe Constantin Silvestri în anii ’20, unde au susținut un concert cameral în cadrul celei de-a 45-a ediții a Festivalului ”Zilele Muzicale Târgumureșene”.

Tomescu a precizat că va merge mai departe cu Turneul Stradivarius și în anii care urmează, întrucât sunt foarte multe de făcut în domeniul muzicii clasice.

Reporter: Domnule Tomescu, ați câștigat cele mai mari competiții muzicale din lume, aveți un mare succes pe plan internațional, dar ați decis să vă reîntoarceți în România, unde v-ați implicat în organizarea unor turnee naționale de muzică clasică, cum este Turneul Stradivarius. Care a fost motivația dumneavoastră?

Alexandru Tomescu: Pentru mine nu a fost vorba de a mă reîntoarce în România, nu a fost un drum înapoi, ci un drum înainte. Am mers în străinătate pentru a învăța și pentru a experimenta direct ceea ce e mai important legat de fenomenele culturale și artistice și mi-am dat seama că în România aș putea ajuta mult mai mult în această direcție și am simțit că locul meu este aici. Cred că în clipa în care îți iubești țara cu adevărat, atunci poți să îți asumi anumite lucruri, adică să o iei așa cum este, și cu bune, și cu mai puțin bune.

Lucrurile s-au schimbat foarte mult față de perioada de dinainte de 1989, când într-adevăr a trăi în România și a funcționa aici, ca artist, era un proiect foarte frustrant, pentru că nu puteai să te miști. Și chiar dacă aveam doar 13 ani la momentul Revoluției, am simțit și eu direct, pe pielea mea, primeam invitații în străinătate cărora nu puteam să le dau curs fiindcă nu puteai pleca așa de pe o zi pe alta sau de pe o lună pe alta, erau adevărate aventuri birocratice. Or, în ziua de astăzi ne-am câștigat un drept extrem de important, acela de a putea călători liberi și asta pentru un artist înseamnă foarte, foarte mult. A trăi în România și a funcționa aici ca artist este, după părerea mea, la fel de bine ca în orice țară europeană, din punctul de vedere al libertății de mișcare.

Pe de altă parte, la nivelul a ceea ce este de făcut, simt că este nevoie de aportul pe care îl pot aduce și eu și sper să am suficientă energie pentru a duce la bun sfârșit toate proiectele în care sunt implicat.

Reporter: Sunteți descris ca un violonist capabil să abordeze cele mai grele partituri în concerte-maraton, în turnee de zeci de orașe, așa cum este și ”Turneul Stradivarius — Enescu Experience 2015”. Când timp v-a luat organizarea acestui turneu și pregătirea repertoriului și care este gradul de dificultate al acestuia?

Alexandru Tomescu: E destul de greu să trasezi o limită atât de precisă când e vorba de muzică, pentru că muzica lui Enescu o cânt încă de când eram copil. Acest proces al devenirii muzicale nu se încheie niciodată, pentru că viziunea muzicală evoluează odată cu tine, ca artist, mereu.

Organizarea propriu-zisă a turneului, organizarea fizică, un milion de lucruri care aparent nu au nicio legătură cu muzica, este foarte importantă. La primele turnee, cele de acum 10 ani, mă ocupam de organizare împreună cu colegii mei din ”Romanian Piano Trio”. Am ajuns însă la momentul în care colaborăm cu profesioniști, cei mai buni profesioniști, pentru a putea funcționa perfect. Când faci pionierat, trebuie să faci totul, de la lipit afișe, la stabilit cele mai mici detalii — lucruri pe care le-am făcut și a fost o școală foarte bună—, dar în momentul de față mi se pare că a venit și în România momentul ca artiștii să aibă un manager, care să se ocupe de aspectele organizatorice, pentru ca artistul să se poate concentra pe partea muzicală.

Integrala pentru vioară și pian a lui Enescu, care, din câte știu, nu a fost cântată niciodată în România în această formă în public, este un program integral Enescu de la A la Z. Nu este ușoară nici pentru violonist, nici pentru pianist și nici pentru public, dar în ultimii patru ani cred că am creat o așteptare la publicul care vine la spectacolele din Turneul Stradivarius pentru astfel de priviri globale, de ansamblu, asupra unor compozitori și asupra unei opere. Pornind de la Integrala Paganini sau Integrala Bach — care dura circa două ore și jumătate, un concert fără întrerupere cântat exclusiv în catedrale — cred că atunci când abordezi un astfel de program odată tu, ca artist, ai această viziune a tot ceea ce a însemnat compozitorul respectiv în toată devenirea lui și poți să o împărtășești și publicului. Publicul, cel puțin acum, în concertele Enescu, vede cum compunea el la vârsta de 12 ani, când scria Balada, vede cum compunea în anii lui de școală, când compunea Sonata I, sau în anii de maturitate când compunea Sonata a 3-a și pe urmă în ultimii săi ani, de la Paris.

Publicul are ocazia să empatizeze și să simtă în mod direct tot ce simțea și Enescu. În România, dintr-o supra protecție a valorilor naționale — e de înțeles oarecum această supra protecție, nu avem foarte multe, suntem departe de alte culturi occidentale — așa că acest puțin pe care îl avem e apărat cu strășnicie și suit pe niște piedestaluri de neatins, niciodată nu poți spune ceva altfel, ceva uman despre Eminescu sau despre Enescu. Cred că de fapt aceasta lucrează în defavoarea acestor mari creatori, a acestor genii ale noastre, pentru că le îndepărtează de public. Publicul trebuie să empatizeze, să îl înțeleagă pe Enescu și în latura sa umană, așa că mi se pare foarte important ca pe lângă muzica pe care o cântăm în concert să dispun și de libertatea de a prezenta lucrările, de a spune ceea ce simt și ceea ce gândesc legat de piesa respectivă. Asta deschide foarte mult calea pentru a înțelege muzica.

Toate aceste concerte sunt dublate în majoritatea localităților și de întâlniri mai puțin formale cu publicul, cu tinerii, la licee, facultăți sau conferințe motivaționale pe care le ținem legate de ideea Enescu Experience și toate aceste lucruri ajung să genereze o înțelegere mai adevărată și mai profundă a muzicii pe care o cântăm.

Reporter:Ce înseamnă George Enescu pentru dumneavoastră?

Alexandru Tomescu: Enescu este pentru mine prototipul artistului renascentist, care a excelat în toate domeniile pe care le-a atins, cu toate că el își dorea de fapt să fie doar compozitor. Toate celelalte cariere ale sale — cea de violonist, de pedagog sau de dirijor — le vedea ca pe niște activități care îi aduceau satisfacții artistice importante, dar îi răpeau din timpul necesar compoziției, un om consumat de această pasiune, de această nevoie de a așterne pe hârtie ceea ce îl măcina. Avea această flacără, toți marii creatori au în ei această neliniște care trebuie comunicată. Enescu asta a încercat să facă întreaga sa viață, un om de o vitalitate impresionantă, care a ajuns la niște profunzimi spirituale la care puțini ajung și care a avut marea generozitate ca să ne lase o muzică ce te copleșește. În clipa în care o asculți, în clipa pe care o trăiești în ritmul ei, devii alt om.

Reporter: Acesta este motivul pentru care veți contribui la refacerea casei memoriale a lui George Enescu de la Mihăileni?

Alexandru Tomescu: Este o poveste foarte interesantă, poate prea familiară pentru multe alte locuri din România, o casă care a aparținut familiei lui George Enescu, de altminteri singura casă care făcea parte din patrimoniul familiei lui Enescu, căzuse într-o uitare totală, dublată de o distrugere lentă, dar sigură.

Am aflat despre povestea dramatică a acestei case citind un apel lansat de pianista Raluca Știrbăț, la Viena, care a lansat la nivel internațional toată această poveste: să salvăm casa lui Enescu de la Mihăileni!

PROMO

PROMO

Din păcate, reacția autorităților din România e de cele mai multe ori foarte lentă și am auzit reacții de genul. ”Ce nevoie mai avem de încă o casă a lui Enescu fiindcă o avem pe cea de la București, pe cea de la Sinaia?”. Și stăteam să mă întreb dacă în Austria s-ar descoperi prin Alpi o casă a lui Mozart, unde el să fi creat, să fi simțit atâtea lucruri, ar fi tratat-o cu aceeași indiferență? Eu cred că nu.

E un proiect care m-a acaparat cu totul, de la bun început, am știut că vreau să mă implic cât de mult pot pentru a salva acest loc care a însemnat atât de mult pentru George Enescu. Acum, la un an de când am aflat despre povestea casei, progresele care s-au făcut sunt absolut remarcabile. Proiectul a devenit unul al solidarității între artiști, pentru că foarte mulți artiști muzicieni au sprijinit acțiunea de salvare, nu doar la nivel declarativ, ci și la nivel de evenimente caritabile. Acțiunea caritabilă din Turneul Stradivarius am deschis-o împreună cu Raluca Știrbăț într-un concert caritabil la Londra, numeroși alți artiști și-au manifestat deschiderea și dorința de a contribui cu operele lor la salvarea casei.

Persoana care m-a inspirat cel mai mult și mi-a dat încrederea că nu este un proiect nebunesc, ci unul fezabil și cu sorți de izbândă este domnul Șerban Sturdza, președinte al Ordinului Arhitecților din București și al Fundației Pro Patrimonio, care a văzut din start întregul potențial al acestui proiect și faptul că poate arăta întregii comunități că există o solidaritate între artiști la un nivel larg.

Anul trecut, în urma strângerii unor fonduri la nivel local s-au adunat suficienți bani pentru a proteja casa de la o prăbușire iminentă, pentru că e vorba despre o casă tradițională din lemn, cu pereții din chirpici, care are peste 100 de ani și care stătea să cadă fiindcă nu mai fusese întreținută aproape deloc. În clipa de față, casa este asigurată cu niște stâlpi care susțin acoperișul și grinzile, acoperișul care era cam ciuruit și stătea să cadă a fost acoperit cu niște prelate care împiedică pătrunderea apei, deci procesul de degradare rapidă a casei a fost stopat.

Pentru vara acestui an sunt prevăzute lucrări foarte minuțioase de restaurare a casei — este extrem de important a face o restaurare și nu o renovare sau reconstrucție. În clipa în care ai la dispoziție astfel de locuri care poartă amprenta lui George Enescu, eu cred că niciun efort nu este prea mare pentru a păstra ceea ce s-a păstrat acolo. Dl. Sturdza chiar a descoperit niște lucruri absolut remarcabile din punct de vedere arhitectural, ceea ce crește valoare casei — ea este încadrată pe lista monumentelor istorice datorită încărcăturii istorice. Dar iată că încărcătura istorică a lui Enescu este dublată și de calitățile intrinseci ale casei.

Planul nostru este de a face acolo mult mai mult decât o restaurare: vrem să deschidem un centru cultural de care să beneficieze în primul rând comunitatea locală, vrem să creăm un loc viu care să aducă un plus pentru comunitatea de acolo — în special tinerii să poată descoperi artele frumoase, să își poată descoperi talentele. România are o rezervă uriașă de talente care se pierd fiindcă majoritatea celor tineri nu au acces la cultură ca să știe ce ar putea face și, în clipa în care și-ar descoperi un talent, să și-l poată cultiva.

Dorim să fie un centru cultural cu deschidere largă, odată ca adresabilitate către comunitatea locală și către cea națională și internațională. Vrem să oferim cursuri nu doar de muzică clasică — bineînțeles că nu vor lipsi din ofertă — dar și cursuri de muzică populară, precum și de alte feluri de muzică, dublate de cursuri de arte dramatice și de arte vizuale. Îmi doresc să îi invit să participe și pe cei de la Festivalul Ideo Ideis din Alexandria, un festival de teatru tânăr, sprijinit de către cei mai renumiți actori ai momentului.

Reporter: Am remarcat că vorbiți cu pasiune despre George Enescu. Ce simte un artist interpretându-l pe George Enescu pe scena pe care a cântat acesta și, mai ales, pe scena Palatului Culturii din Târgu Mureș, exact în locul în care compozitorul l-a descoperit pe Constantin Silvestri?

Alexandru Tomescu: Orice loc atins de magia lui Enescu păstrează acea încărcătură emoțională. Palatul Culturii din Târgu Mureș este o bijuterie arhitectonică și, după părerea mea, una dintre cele mai frumoase săli de concerte din România. Poate fi o experiență copleșitoare, pentru că intensitatea trăirilor este extremă, iar atunci când te afli într-un loc în care coincid aceste energii cu cele istorice, lucrurile nu fac decât să se potențeze.

Reporter:În Turneul Stradivarius 2015 îl aveți ca partener pe pianistul Eduard Kunz, la fel ca anul trecut. Este acesta un parteneriat de durată între doi foști copii minune și actuali artiști a căror valoare este recunoscută în lume?

Alexandru Tomescu: Am în clipa de față o mulțime de parteneriate cu o mulțime de alți muzicieni, fie ei pianiști sau nu, este mult mai fecund pentru mine și experiența muzicală este mult mai interesantă cântând cu alți parteneri. Eduard Kunz este un artist remarcabil, nu am întâlnit pe nimeni care să se compare cu el prin creativitatea sa și prin felul în care simte muzica.

Aparent avem niște temperamente foarte diferite, opuse chiar, dar eu cred că exact din această combinație se poate naște acel echilibru care să ofere publicului un spectacol perfect. Eduard trăiește în România de foarte mulți ani, are o soție româncă, fetița lor este născută aici, este extrem de legat de țara noastră, de România, și pentru el muzica lui Enescu a reprezentat ocazia de a cunoaște și simți la modul cel mai direct și profund ce înseamnă să fii român. Cântăm Enescu în România, în toată țara, călătorim mii de kilometri și astfel se pot pune în legătură toate informațiile și toate energiile.

Reporter: Citeam pe site-ul Turneului Stradivarius 2015 că ați pornit acum câțiva ani pe un drum dificil pentru schimbarea percepției existente în România asupra muzicii clasice. Ați constatat o îmbunătățire a percepției publicului român asupra muzicii culte?

Alexandru Tomescu: Sunt niște lucruri remarcabile care s-au întâmplat sub ochii noștri, chiar mai repede decât m-aș fi așteptat. Astăzi, în 2015, propunând un program cu Integrala Enescu, sălile sunt pline, chiar arhipline, nu sunt suficiente bilete la câți doritori ar fi, ceea ce reprezintă un succes uriaș. În România a existat și există în continuare o anumită respingere a ceea ce este nou, mai ales în domeniul muzicii clasice. Un astfel de pariu de a propune un program integral — nu mai este nici Paganini, să fie muzică de virtuozitate, nu mai este nici Bach, pe care toată lumea îl cunoaște, este vorba de muzica lui George Enescu, care pentru mulți melomani este încă necunoscută.

Pentru mine este un succes foarte important și îmi arată că nu am greșit asumându-ne aceste riscuri în urmă cu aproape 10 ani. Cred că un artist trebuie să aibă și această misiune de a educa, de a cultiva gustul publicului.
De multe ori organizatorii de spectacole preferă programe mai puțin riscante, dar atunci când nu riști, nu ai șansa de a obține rezultate spectaculoase.

Dincolo de succesul de public, mulțumirea pentru mine este că încep să simt, că încep să mă apropii de lucrurile care contează pentru mine cu adevărat. A nu face rabat de la alegerea repertoriului, a păstra standardele muzicale cât de sus este posibil reprezintă un lucru foarte bun și mă bucur că pot să fac acest lucru în România. Media de vârstă a publicului care vine la concerte este foarte scăzută, deci suntem departe de acea prejudecată potrivit căreia muzica clasică este pentru pensionari. Foarte mulți tineri vin la concerte, le place să asculte muzica clasică, poate fi chiar cool să asculți un concert Enescu Experience și pe urmă să postezi pe Instagram sau pe Twitter ce ai simțit acolo.

Reporter: Turneul Stradivarius este realizat exclusiv din fonduri private, cum reușiți să faceți față unor astfel de cheltuieli și cum capacitați oamenii de afaceri să vă susțină, în condițiile în care mulți sunt înclinați să sponsorizeze mai mult acea muzica comercială, considerată de unii ca fiind mai atractivă și aducătoare de bani?

Alexandru Tomescu: Lucrurile evoluează inclusiv la acest nivel de finanțare. Dacă în urmă cu 10 ani a iniția un turneu național susținut privat părea o utopie, iată că în ziua de astăzi este un lucru fezabil. Turneul se bucură de sprijinul important, vital chiar, al unor sponsori care au înțeles importanța de a oferi publicului produse culturale de calitate premium. Avem și parteneriate cu instituțiile de cultură din orașele în care cântăm, colaborarea la nivel local este foarte importantă. Cred că lucrul cel mai important într-un astfel de program este să oferi un produs de cea mai bună calitate posibilă, fiindcă oricât de puternic ar fi marketingul într-un eveniment, oricâți bani s-ar cheltui pe publicitate, nu poți păcăli publicul an de an cu produse mediocre. În clipa în care ești sincer cu tine ca artist și dai tot ce e mai bun în tine, atunci lucruri minunate pot începe să se întâmple.

Voi merge mai departe cu Turneul Stradivarius și în anii care urmează. Sunt încă atâtea de făcut, atâta muzică extraordinară de descoperit împreună cu toți iubitorii de frumos din România! De idei pentru proiectele viitoare nu duc lipsa, totul este să am suficient timp și energie pentru a le duce pe toate la buna împlinire.

e-Cultura.info/Autor: Dorina Matiș

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

PE URMELE LUI ENESCU: Pentru mine Enescu înseamnă ‘acasă’

Violonistul Vlad Stănculeasa

Violonistul Vlad Stănculeasa

Violonistul Vlad Stănculeasa afirmă, într-un interviu în cadrul proiectului editorial ‘PE URMELE LUI ENESCU’, că pentru el marele compozitor George Enescu înseamnă “acasă”.

“Enescu reprezintă pentru mine ‘acasă’… Mi-e foarte greu să vorbesc despre locul pe care îl ocupă în inima mea. (…) Pentru mine muzica lui Enescu înseamnă o permanentă căutare, o neliniște greu de stăpânit, un dor permanent, nestins… Există înlănțuiri armonice în piesele lui care îmi dau fiori, iar modul incredibil de ‘personal’ în care a tratat vioara în creația sa dovedește legătura organică pe care a avut-o cu instrumentul căruia i-a datorat atât gloria, cât și nefericirea, în timpul vieții aura de interpret umbrind-o, în mod nedrept, pe cea de compozitor”, mărturisește violonistul.

El spune că se surprinde revenind mereu la muzica lui Enescu, pe primul său compact disc, realizat alături de pianul Thomas Hoppe și dedicat creației românești pentru vioară, lucrările enesciene situându-se în prim plan.

În interviu, Vlad Stănculeasa vorbește despre pasiunea sa pentru muzică, despre studiile în țară și la prestigioasa Academie Yehudi Menuhin, despre relația sa cu un instrument unic care a aparținut lui Enescu — vioara Sanctus Serafin, despre dorința de a reveni în țară, de fiecare dată când are ocazia, în sălile de concert sau în căutarea unui “sâmbure de tihnă”.

Reporter: Cum și când a început totul: tu, vioara și mai ales muzica?

Vlad Stănculeasa: Mi-ar fi foarte greu să delimitez, temporar, un moment de început… cum ia naștere o pasiune? Cum se cristalizează în ființa ta ceva ce te va defini întreaga existență? Mi-e greu să spun. Dacă vă imaginați că a fost ceva ieșit din comun, că a existat o revelație sau un moment dramatic în care am simțit că trebuie să iau o decizie în acest sens, o să fiți dezamăgit. Totul a fost un parcurs natural, fenomenologic, dacă vreți. Spațiul a creat nevoia, iar în cazul meu, conjunctura a fost una favorabilă.

Pe scurt, totul a început — așa cum se întâmplă de multe ori în cazul muzicienilor — în familie, unde pianul la care cânta sora mea îmi acompania zilnic existența. Astfel m-am ales cu ceea ce se cheamă “auz absolut”, căruia i-am datorat ușurința de a mă “împrieteni” cu sunetele muzicale cu mult înainte de a învăța să stăpânesc cum trebuie limbajul vorbit.

Și cum în familia mea nu a existat niciodată “nu se poate”, firesc a fost și faptul că ai mei mi-au înțeles și apreciat “darul”, încurajându-mă să urmez această cale a sunetelor. Probabil că singurul moment în care chiar am avut ceva de spus, care a implicat noțiunea de “alegere”, a fost acela în care mama m-a întrebat dacă vreau să învăț și eu să cânt la pian, iar eu i-am spus că aș prefera vioara… chiar am argumentat că “îmi place mai mult cum sună”… Aveam șapte ani și urma să încep școala. Și pentru că sora mea era elevă la Liceul de Artă “Marin Sorescu” din Craiova, a părut absolut normal ca și eu să merg acolo, cel puțin pentru ciclul primar. Aveam două argumente — o învățătoare cu vocație, renumită în Craiova — Adriana Zamfir și un profesor de vioara, Ștefan Dumitru, ce s-a dovedit a fi exact ce am avut nevoie în acei ani atât de “greu de acordat”, pe care-i presupune începutul studiului viorii.

Deja momentul în care am ajuns la București, mai întâi la Liceul de Muzică “George Enescu” (profesori Mihaela Tomescu și Cezar Marin), iar apoi pentru un semestru la Academia de Muzică, la clasa maestrului Ladislau Csendes, era o certitudine faptul că muzica devenise constanta vieții mele.

Reporter:  Ai studiat la vestita Academie Yehudi Menuhin, apoi ai participat la Concursul Enescu. Spune-mi, la București ai cântat pe violina maestrului?

Vlad Stănculeasa: Sigur, am avut această ocazie, atât pe scenele unor filarmonici din țară, cât și la București, la Ateneu sau la Sala Radio. Practic, din momentul în care am devenit student la Academie, am încercat să revin în țară aproape în fiecare an pentru a susține concerte.

Reporter: Cum ți-a fost încredințată vioara Sanctus Serafin? A fost doar o întâmplare fericită? A contat și faptul că erai român?

Vlad Stănculeasa: Probabil că acest gen de întâmplare are darul de a confirma faptul că, dacă îți dorești ceva cu toată ființa, atunci întreg universul complotează în favoarea ta. Faptul că deja fusesem invitat să intru în cercul restrâns al studenților Academiei Menuhin — lucru pe care i-l datorez violonistului Liviu Prunaru — ținea de domeniul incredibilului, pentru mine. Părea că totul începea să aibă sens, aveam șansa extraordinară de a învăța de la cei mai buni instrumentiști ai lumii și mi se clădea încrederea că pot să mă ridic la nivelul unei școli de prestigiu, în ciuda vârstei fragede. Ar trebui să precizez faptul că Academia Menuhin este, dacă vreți, o platformă mai potrivită perfecționării după absolvirea unei instituții de învățământ superior; conceptul de bază este unul bazat pe foarte multă practică, ești “aruncat în foc” prin intermediul concertelor pe care le susții alături de profesorii tăi, ceea ce complică și ridică nivelul de exigență foarte mult; la mine, întâmplarea a făcut ca lucrurile să stea invers… mai întâi a fost Academia Menuhin și apoi a venit rândul Conservatorului din Lausanne. O dovadă în plus că în viață nu există reguli, ci oportunități.

Odată intrat în universul Academiei, am aflat de existența mecenatului artistic despre care citisem doar în biografiile muzicienilor sau la cursul de istoria muzicii. Ei bine, am descoperit că există chiar și în ziua de astăzi oameni care înțeleg să investească în achiziționarea de instrumente valoroase pe care, mai apoi, să le încredințeze unor tineri muzicieni care să le mențină, cântându-le, în centrul atenției publicului pentru care au fost construite în urmă cu sute de ani.

Distinsa doamnă Martha Muller, sponsor al Academiei, oferea studenților instrumente pentru a fi cântate pe perioada studiilor. Așa am ajuns să intru în posesia acestei minunate viori, care i-a aparținut lui George Enescu.

Aveam să aflu că acest instrument avea o poveste cu totul aparte. Yehudi Menuhin, elev al lui George Enescu, o relatează în cartea sa intitulată “Călătorie neterminată”: “De câte ori veneam la Paris, împreună cu Diana, îl vizitam zilnic, îndurerați că puteam face atât de puțin pentru el și umiliți de demnitatea și umorul care-l ajutau să nu vadă situația în care se afla. Pe drept. Sau nu, se temea că vioara Guarnerius, care îi fusese dăruită cu mulți ani în urmă de români și Casa regală, i-ar putea fi luată, prin cine știe ce ademeniri, principesei. M-a chemat într-o bună zi în cămăruța lui, unde dormea și făcea și muzică, și mi-a încredințat vioara. ‘Nu voi mai cânta niciodată’, îmi spuse el. ‘Va fi mai în siguranță în America decât aici.’ (În cele din urmă, vioara a fost trimisă pe bună dreptate României). Mi-a dăruit atunci și prima lui vioară bună, Santo Serafino, cumpărată din economiile lui ca student la Viena: o păstrez cu multă fervoare și acum. Astfel, fără vreo ceremonie, fără cuvinte de prisos, se despărți de tovarășii de viață, despuindu-se de ultima sa splendoare, de ultimele obiecte îndrăgite, de toate cele la care mai ținea, pregătindu-se pentru drumul cel din urmă. A murit la Paris, la 4 mai 1955.”

Faptul că această vioară a ajuns la mine după ce mai fusese încredințată altor studenți, care însă nu reușiseră să o “îmblânzească”, dovedește că nu a contat faptul că sunt român.

Vă puteți imagina însă emoția copleșitoare care m-a cuprins când această vioară mi-a fost încredințată spre folosință, pe perioada studiilor. Dar și plăcuta și neașteptata surpriză pe care am trăit-o în momentul în care, spunându-i doamnei Muller că îi mulțumesc pentru faptul de a-mi fi încredințat această vioară, distinsa doamnă mi-a răspuns: “Eu îți mulțumesc, pentru că, în sfârșit, vioara și-a găsit violonistul care să o poată cânta…”

Reporter:  Cum e să ai un astfel de instrument rar? Necesită o îngrijire specială? Cât de des o folosești?

Vlad Stănculeasa: În primul rând este o mare responsabilitate. Devii răspunzător pentru ceea ce ai îmblânzit, nu-i așa? Acest instrument este și va rămâne unic pentru mine. Am convingerea că această vioară are un suflet al ei, un suflet aparte, pe care eu am învățat să-l cunosc și să-l ascult. Și, ca orice instrument de valoare sau obiect de preț, trebuie îngrijită și protejată de diferențele de temperatură sau de umiditate.

Iată că anul acesta se împlinesc zece ani de când ieșim împreună pe scenă. De aceea, având în vedere fragilitatea ei, am luat hotărârea să o folosesc mai rar, doar în concertele importante, pentru a o proteja și a o păstra cât mai mult timp într-o formă optimă.

Reporter:  Ce te-a făcut să alegi Suedia și să rămâi acolo? Ce au ei în plus față de români?

Vlad Stănculeasa: După absolvirea Academiei Menuhin, am urmat Conservatorul din Lausanne, “Diplome de soliste”, la clasa maestrului Pierre Amoyal. În ultimul an (2009 — 2010) am fost și concertmaistru (part-time) la Orchestra de Cameră din Basel. În același timp, am început să caut, așa cum caută toată lumea, pe internet, oferte de muncă. Am aflat că Orchestra Națională din Goteborg organiza concurs pentru ocuparea unui post de concertmaistru. Și cum nimic nu e întâmplător, concursul era organizat la câteva zile după terminarea studiilor și a concertului de absolvire de la Lausanne. Așa am putut să mă prezint la concurs, unde am susținut proba — eu și vioara mea — în spatele unui paravan. Am reușit și, după un an de probă, am fost angajat definitiv.

După cum vedeți, nu mă pot lăuda că am ales Suedia. Mai degrabă, pot spune că Suedia m-a ales pe mine. Dar ce m-a cucerit pe mine la suedezi a fost naturalețea lor, relaxarea lor extraordinară pe care o vezi la tot pasul, practic o simți în aerul pe care îl respiri. Sunt onești cu ei înșiși și cu cei din jur și apreciază corect lucrurile. Nu prea îi vezi tânjind după ceva ce nu au, dimpotrivă, știu să se bucure de tot, începând cu lucruri pe care noi le considerăm normale, cum ar fi, de exemplu, o zi cu soare… Sunt oameni care nu cunosc frustrarea, iar asta face minuni pentru munca în echipă, atât de necesară unei orchestre care trebuie să funcționeze ca un singur instrument gigant alcătuit din 80 de suflete…

Reporter:  Ai o lucrare preferată de Enescu? Ce loc ocupă el în inima ta?

Vlad Stănculeasa: Enescu reprezintă pentru mine “acasă”… Mi-e foarte greu să vorbesc despre locul pe care îl ocupă în inima mea. Probabil că mi-ar fi mai ușor să cânt despre asta și am și făcut-o, cu suita “Impresii din copilărie” pe care am interpretat-o la ediția 2007 a Concursului “George Enescu” alături de pianista Verona Maier, am obținut “Premiul pentru cea mai bună interpretare a unei sonate pentru vioară și pian de George Enescu”.

Pentru mine muzica lui Enescu înseamnă o permanentă căutare, o neliniște greu de stăpânit, un dor permanent, nestins… Există înlănțuiri armonice în piesele lui care îmi dau fiori, iar modul incredibil de “personal” în care a tratat vioara în creația sa dovedește legătura organică pe care a avut-o cu instrumentul căruia i-a datorat atât gloria, cât și nefericirea, în timpul vieții aura de interpret umbrind-o, în mod nedrept, pe cea de compozitor.

Mă surprind revenind mereu la muzica lui. Și nu întâmplător, primul meu compact disc, alături de pianul Thomas Hoppe, a fost dedicat creației românești pentru vioară, lucrările enesciene fiind în prim plan.

Reporter:  E o întrebare pe care nu ți-am adresat-o și la care ai dori să răspunzi?

Vlad Stănculeasa: Cred că da. Aș vrea să nu creez falsa impresie că în țară nu am fost sprijinit. Nu pot să uit faptul că datorită sprijinului acordat de Ministerul Culturii am putut face primele călătorii în Elveția pentru a participa la masterclass-urile organizate de Academia Menuhin sau ajutorul sponsorilor din perioada studiilor.

Un artist are soarta unui nomad și nu de puține ori cheltuielile pot fi substanțiale. Au existat oameni care m-au sprijinit și cărora se cuvine să le mulțumesc. Ba chiar au fost persoane care au dorit să-și păstreze anonimatul și cărora nu le-am putut exprima recunoștința decât personal, cum este cazul unei nobile și distinse doamne din București, care îmi repetă mereu că cea mai mare mulțumire pentru domnia sa o reprezintă statutul pe care îl am acum…

Și-apoi cred că se cuvine să amintesc și faptul că nu puține au fost filarmonicile din țară care mi-au arătat încredere, programându-mi concerte: o să încep cu Bucureștiul (Filarmonica “George Enescu”, Orchestra Națională Radio), apoi Iași, Bacău, Sibiu, Brașov, Târgu Mureș, Pitești, Râmnicu-Vâlcea și, bineînțeles, Craiova.

Reporter:  Revii la o nouă ediție a Festivalului Internațional “George Enescu”? Cum este văzut el în afară? Dar România?

Vlad Stănculeasa: Începând din anul 2007 (când am fost laureat al Concursului Internațional “George Enescu”), am fost prezent la fiecare ediție a Festivalului: în 2009, împreună cu “Camerata Lysy” a Academiei Yehudi Menuhin, condusă de legendarul violonist și profesor Alberto Lysy, în anul 2011 am împărțit partitura solistică cu violonistul Liviu Prunaru, iar în 2013 am revenit pe scena Ateneului alături de violonistul Maxim Vengerov.

Și anul acesta voi fi în Festival cu Orchestra de Cameră “Tharice Virtuosi”, alcătuită din absolvenți ai Academiei Menuhin, formație a cărei constituire reprezintă un omagiu adus memoriei celei care a fost sufletul și susținătoarea Academiei — Martha Muller…

M-ați întrebat care a fost capitalul de imagine adus României… Sincer vă spun că acest festival este cartea noastră de vizită și evenimentul care a așezat Bucureștiul pe harta marilor evenimente muzicale ale lumii. Pare de domeniul fantasticului faptul că reușim să perseverăm în acest domeniu și demonstrăm continuitate. Probabil că echipa “Artexim” și domnul Mihai Constantinescu merită toată aprecierea noastră.

Reporter:  Ce legături mai păstrezi cu țara? Îți lipsește ceva de aici? Ce spune românul din tine?

Vlad Stănculeasa: Când plec, pentru un timp, îmi vine cumva greu, dar cum viața mea e muzica, iar acolo fac muzică, nu pot spune că îmi lipsește ceva în mod special. Pe de altă parte, tot românul din mine este cel care spune că aici e casa mea, iar asta nu se va schimba niciodată. Încerc să vin acasă cel puțin de două ori pe an, o dată cu ocazia Sărbătorilor de iarnă și când am concerte. E ocazia de a-mi reîncărca bateriile pentru că revederea cu cei de acasă, cu prietenii este mereu un prilej de mare bucurie. Recunosc faptul că îmi propun mereu să vin și fără să-mi programez concerte, în căutarea acelui sâmbure de tihnă pe care toți visăm să-l găsim în mijlocul familiei.

***

Născut în Craiova, Vlad Stănculeasa a studiat la Academia Internațională de Muzică “Menuhin”, Gstaad, Elveția, cu Alberto Lysy și Liviu Prunaru. Mai târziu a obținut diploma de masterat la Conservatorul din Lausanne cu Pierre Amoyal.

Câștigător în Concursul Internațional de Vioară “George Enescu”, solistul a evoluat împreună cu Maxim Vengerov, James Maddox, Ettore Causa, Viktoria Mullova, Per Enoksson, Philippe Graffin or Ana Chumachenco.

A fost concertmaistru la Orchestra de Cameră din Basel, iar din 2010 este concertmaistru la Orchestra simfonică din Goteborg. Cântă pe o vioară Sanctus Serafin din 1739, încredințată de “Tharice” Foundation, Elveția.

e-Culruea.info/Autor: Daniel Popescu

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
<stronge-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

PE URMELE LUI ENESCU: Tescani – “Laboratorul” cu aură misterioasă, unde “Orfeul Moldav” a creat Oedip

Tescani (Bacău) - "Laboratorul" cu aură misterioasă, unde "Orfeul Moldav" a creat Oedip

Tescani (Bacău) – “Laboratorul” cu aură misterioasă, unde “Orfeul Moldav” a creat Oedip

Publicul prezent, în seara zilei de 13 martie 1936, în impunătoarea și somptuoasa Operă Garnier din Paris pentru premiera mondială a Operei Oedip, aparținând lui George Enescu, nu ar fi putut bănui și nici măcar să se întrebe, după răsunătorul succes, unde a fost concepută această lucrare lirică, ce va deveni, potrivit criticilor timpului, una din “cele mai fertile” expresii muzicale a “gândirii” sufletului uman.

De altfel, nici publicul bucureștean ce a luat parte, mult mai târziu, la cea dintâi reprezentație în țară a operei, pe 22 septembrie 1958, cu prilejul primei ediții a Festivalului internațional “George Enescu”, nu a părut interesat de “laboratorul” unde compozitorul pusese în “amestec” sufletul său cu epica tragediilor lui Sofocle “Oedip în Colona” și “Oedip Rege”, condensate într-un libret aparținându-i scriitorului francez Edmond Fleg.

Atunci, nimeni nu era interesat să știe unde fusese realizată transpunerea muzicală a bogăției sufletești a miticului personaj, lucrare care, potrivit afirmațiilor lui Enescu, i-a “ocupat gândirea” timp de 25 de ani și pentru realizarea căreia a “lucrat efectiv”, în “suferință și bucurie”, dar “cu toată inima” alți zece ani. Enescu a considerat, de altfel, Oedip opera vieții sale.

Dacă atunci se știa că Enescu era un bun cunoscător al lucrărilor dramaturgiei antice grecești, că muzica sa are caracteristicile “ritm și simetrie”, întâlnite și în Oedip, la multă vreme de la cele două premiere a fost identificat drept “catalizator” al creației și o locație — Tescani!

Pe urmele lui Enescu Tescani județul Bacău

Pe urmele lui Enescu Tescani județul Bacău

Tescani, un spațiu nobil, înconjurat de o anumita aură misterioasă, dar și un așezământ cultural, ce a căpătat această dimensiune încă din vremea întemeietorilor săi, familia Rosetti — Tescanu, întinsă pe opt generații, timp de două secole și jumătate.

În coasta unui deal situat la marginea nord-vestică a acestei comune situată la 37 de km în vestul municipiului Bacău, într-o armonie perfectă cu natura, străjuit de păduri, o livadă de meri și de apa Tazlăului Sărat, se ridica conacul vechii familii de boieri Rosetti Tescanu. O oază de umanitate și cultură într-o Moldovă patriarhală, a cărui existență conduce pe urmele lui George Enescu la vârsta maturității creative, odată cu prezența sa, mai întâi ca invitat la serile muzicale de acolo, iar apoi ca soț al Mariei, una din cele două fiice ale proprietarului conacului, considerată a fi fost printre cele mai frumoase femei ale vremii.

Edificiul, influențat arhitectonic de principalele stiluiri și curente curente ale vremii, are o istorie care începe în 1880, când boierul Dumitru Rosetti Tescanu, licențiat în drept și filosofie, talentat muzician și instrumentist în tinerețe, cărturar și om politic, o personalitate în cultură prin scrierile sale în franceză și română, printre care volumele “La nuit, l’Aurore et le Jour ou L’Empire, la Dictature et la Nation”, “Etude critique sur la condition de la femme dans l’Inde antique” și “Biografia lui Vasile Conta”, a ridicat în mijlocul unui parc dendrologic de aproximativ patru hectare, clădirea concepută în trei caturi cu un nivel, având o fațadă impunătoare spre est, iar în spate un puternic zid de piatră.

Pe urmela lui Enescu

Pe urmela lui Enescu

Accesul în parc se face străbătând o alee de tei, plantați odată cu realizarea construcției, iar pe latura exterioară de o alee ducând la “plopii fără soț” din poezia eminesciană. Se spune că aleea cu plopi a parcului este cea care i-a inspirat lui Enescu finalul apoteotic al capodoperei sale “Oedip”.

Luând în considerare anumite caracteristici ale construcției, amplasarea acesteia, precum și gândirea spațiului înconjurător, conacul familiei Rosetti Tescanu, a fost clasificat de către președintele Asociației Colecționarilor din România, Vasile Parizescu, în categoria “micilor palate”.

Locul a devenit foarte repede de la finalizarea construcției conacului, sub patronajul gazdei, punct de întâlnire a artiștilor, dar și a membrilor mișcării unioniste, care au pus bazele procesului de unificare a României.

Specialiștii în câmpuri energetice susțin că Tescani este un loc binecuvântat, puternic încărcat cu energii pozitive, favorabil activităților creatoare.

Mișcarea culturală care a gravitat în jurul moșiei de la Tescani a înflorit, însă, la începutul veacului al XX-lea, iar alături de Mihail Jora, rudă a Marucăi și Alfred Alexandrescu, George Enescu s-a situat între maeștrii seratelor artistice derulate în ambianța intimă și creatoare a conacului. Din anul 1909, când a făcut cunoștință cu mirajul Tescaniului până la plecarea sa definitivă în străinătate, în 1946, George Enescu s-a inspirat câteva luni pe an din frumusețea și parfumul locului, beneficiind de liniștea zonei, de bunătatea și simțul artistic al locuitorilor. Aici a compus Opera “Oedip”, lucrare care l-a făcut celebru în lumea muzicală mondială și pe care a dedicat-o Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni în 1937 soția lui George Enescu.

“Umbre și lumini. Memoriile unei domnițe moldave” — un jurnal pe care nu a dorit să-l publice cât a fost în viață, până în anul 1968, dar pe care nepoata sa, Oana, ce locuiește la Paris, a decis să fie editat în anul 2000, la insistențele prof.univ.dr. Elena Bulai, fost director al Centrului de cultură de la Tescani — se constituie într-un document al unui timp trăit, aflat dincolo de orice informație istorică. Personajele reale descrise sunt o mixtură de pasiune fioroasă și geometrie morală perfectă. În fond, e o carte din care se poate afla multe din culisele a ceea ce însemna să fii aristocrat în Moldova sfârșitului de secol XIX și prima jumătate a celui următor.

Pe urmele lui Enescu Tescani Judetul Bacău

Pe urmele lui Enescu Tescani Judetul Bacău

Cea alintată de familie și cunoscuți cu numele de Maruca, a trăit mai mult decât a scris. Născută la Tescani, soția lui Enescu, probabil cea mai frumoasă dintre doamnele aristocrației românești din prima jumătate a secolului trecut, confidentă a Reginei Maria, se mărita la 19 ani cu Mihail Cantacuzino, fiul șefului conservatorilor, “nababul” Gheorghe Cantacuzino. Suferă, însă, o mare decepție, pentru că îl surprinde în plin adulter cu sora ei, Nellie, dar căsătoria nu se va desface decât odată cu moartea soțului, în 1928, într-un accident.

În 1907, îl cunoaște pe tânărul de 26 de ani George Enescu, de care se îndrăgostește. Îi va deveni soție, însă, mai târziu, în 1939, după ce, între timp, avuse o aventură cu profesorul Nae Ionescu.

După căsătoria cu Enescu, Maruca nu e amfitrioană, ci mai degrabă muza perfectă. Lumea în care trăia era una de muzicieni. Ionel Perlea, Dinu Lipatti, Mihail Jora, Alfred Alexandrescu, Yehudi Menuhin, elevul cel mai celebru al lui Enescu, Herbert von Karajan, au fost oaspeții soților conacului familial de la Tescani.

În perioada lucrului la Oedip, George Enescu a terminat la Tescani și o serie de lucrări simfonice ori camerale, reprezentative pentru stilul de maturitate al compozitorului: Simfonia nr. 2 în La major, op. 17 (1914), Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op. 20 (1915), Simfonia nr. 3 în Do major, op. 21 (1918 — 1921), precum și Cvartetul de coarde în Mi bemol major, op. 22, nr. 1 (1920), Sonata pentru pian în fa diez minor, op. 24, nr. 1 (1924), Sonata pentru pian și vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc, op. 25 (1926).

Pe urmele lui Enescu Tescani Judetul Bacău

Pe urmele lui Enescu Tescani Judetul Bacău

Înainte de a părăsi definitiv România după turneul american din 1946, cei doi au făcut un ultim popas la Tescani, unde pe 14 iulie în acel an Enescu notează și semnează pe o bucată de hârtie “Ultima dorință”, prin care cere să fie înmormântat la Tescani alături de soția sa Maria.

Autoexilați în Franța, soții Enescu au decis, însă, în 27 august 1947, să doneze “definitiv și irevocabil” conacul și moșia de 33 de hectare statului român, în scopul “înființării unui așezământ cultural cuprinzând și case de odihnă”, care “să adăpostească temporar sau periodic artiști și intelectuali români sau străini, (…) desemnați de un comitet consultativ”.

“Dorința mea fierbinte este ca, în acest loc de odihnă, reculegere și creațiune, să nu aibă acces la ospitalitatea Așezământului alte persoane decât cele care au cele mai strânse afinități cu arta muzicală, plastică și intelectualitatea creatoare”, se specifica în actul de donație semnat de Maria Cantacuzino.

EnescuGestul soților a salvat locul de la distrugere, dar nu l-a scutit de sinuozitățile specifice timpului, conacul fiind, pe rând, centru de colectare a laptelui, școală și bibliotecă. Chiar dacă pianul la care interpreta Enescu a rămas intact, la fel ca și vioara “Bernadel” primită de George Enescu drept premiu la terminarea studiilor la Conservatorul din Paris pe 24 iulie 1899, într-o seară din toamna anului 1948 un “binevoitor” responsabil comunist a decis să ardă la “un foc de tabără” toate cele mai bine de 12.000 de volume de carte valoroasă. Generalul Radu Rosetti menționa că erau titluri pe care nu le găsea nici la Biblioteca Academiei Române. Pe rafturile din “lemn de Tazlău” ale marii biblioteci se aflau și cărțile provenite dintr-o donație foarte mare făcută lui Dumitru Rosetti de Vasile Conta, pentru că proprietarul conacului de la Tescani îi tradusese “Teoria ondulației universale” în franceză. Pe lângă volume de literatură ori filosofie erau și cărți de agronomie, științe juridice.

“M-am rătăcit în biblioteca Rosetteștilor!”, exclama edificator George Enescu, uimit de numărul mare și varitatea cărților din bibliotecă.

Pe urmele lui Enescu Tescani judetul Bacău

Pe urmele lui Enescu Tescani judetul Bacău

 În anii ’70, autoritățile băcăuane, sensibilizate de puternica mișcare culturală inițiată după reapariția revistei de cultură “Ateneu”, fondată de George Bacovia, și apelând la diverse subterfugii, au redat conacului și parcului înconjurător destinația dorită de foștii proprietari, specificată în actul de donație.

A fost restaurată, mai întâi, Casa memorială, aflată într-o stare de degradare avansată, aceasta primind destinația actuală, specificată, de altfel, în mod explicit în actul de donație și în testamentul lui Enescu. Spațiul interior a căpătat destinațiile hotărâte de către Maruca Cantacuzino-Enescu.

Muzeograf era atunci Alexandru Popovici, detașat de la Muzeul din Bacău să refacă atmosfera enesciană a Tescaniului. A fost ajutat de Romeo Drăghici, cel care în calitate de secretar și avocat al lui George Enescu lucrase la testamentul acestuia și la actul de donație. Romeo Drăghici a distribuit și la Tescani, o parte din obiectele ce rămăseseră de compozitor, alte bunuri ale acestuia fiind donate muzeelor Enescu din București și Sinaia.

“Am primit ochelarii, bagheta de dirijor, un baston, chiar și piese de mobilier original, Louis XV, ce au aparținut maestrului. Și pianul este al lui, și vioara. În cea mai mare parte mobilierul original a fost păstrat, de la cel aflat în camera folosită de Enescu, până la piesele din salon, dormitoare, sala de mese, holuri. Am mai găsit în sat câteva lucruri de-ale lui Enescu”, dezvăluia Georgeta Popovici, soția primului curator al Așezământului de la Tescani.

Cu toate acestea, au existat și momente tensionate. Era de așteptat ca o asemenea “vilă” să trezească dorințe ascunse mai-marilor epocii. Într-o Sâmbătă Mare, a Paștelui din 1978, a venit în vizită Ilie Rădulescu, secretar al PCR. “Se uita de pe terasa din fața așezământului, unde bate o lumină specială, pe care o înțeleg și reproduc cel mai bine pictorii, când, deodată, ne-a zis scurt: ‘Opriți-vă!’. Am intuit că ar fi vrut să facă acolo un loc de recreere pentru alte persoane, nu intelectuali români și străini, cum prevedea testamentul soților Enescu. Atunci, Aurel Ilie Calimandric, om politic comunist, dar care influențat în bine de oamenii de cultură băcăuani, inițiase proiectul refacerii așezământului către destinația vizată de donatori, și-a folosit relațiile personale, și după luni de zile de tergiversări și tertipuri benefice continuării lucrărilor, am primit din nou dispoziții să ne apucăm de treaba. S-a făcut muzeul, a venit cooperativa ‘Decorativa’ și a așezat toate camerele, a pus mochetele, perdelele, s-au instalat vitrinele, am panotat pereții, iar în 1980 am inaugurat muzeul din Casa memorială denumită inițial ‘George Enescu‘. Numele Rosetti Tescanu, nume de boieri, nu trebuiau incluse”, mărturisea în urmă cu vreo 20 ani custodele Alexandru Popovici.

În cea mai mare parte mobilierul original a fost păstrat, de la cel aflat în camera folosită de Enescu, până la piesele din salon, dormitoare, sala de mese, holuri.

Este puțin straniu să regăsești, chiar și acum, în tăcere și nemișcare, spațiul unde celebra gazdă își primea colaboratorii ori prietenii, admiratori care participau la audiții muzicale intime, de multe ori la urechea auditoriului ajungând frazele unor piese cântate în premieră absolută de magicianul sunetelor care a fost Enescu.

Aici aveau loc serate muzicale, au fost pregătite primele numere ale revistei Muzica, s-au pus bazele Asociației “Amicii Muzicei”. Din 1937, soții Enescu au fost, timp de aproape un deceniu, “gazde absolute”, până la plecarea lor din țară.

La Tescani, pe peretele din față, în sala mare, denumită “Oedip”, unde se găsesc ochelarii maestrului, agenda sa de lucru din 1920, cărți de vizită, facsimile ale unor manuscrise de partituri ori din corespondența purtată de compozitor, este expus și un tablou realizat de un pictor italian, ce o reprezintă pe Nelly, sora soției a lui George Enescu. O creație ce suprinde figura unei femei frumoase, dar a cărei viața a fost una plină de evenimente mai romantice, ba chiar gotice. “Neliniștile” par a se fi transmis și după moartea sa în conacul de la Tescani. Se spunea despre respectiva tânără că s-a spânzurat, fiindcă nu a fost lăsată să se căsătorească cu un soldat oarecare ce era cazat la conac, iar ulterior a fost amanta primului soț al Mariei, prințul Mihai, fiul lui Gheorghe Caatacuzino. În fiecare an, pe 13 octombrie, spun localnicii, stafia fetei se arată sub diferite întruchipări la cei din conac.

Pe urmele lui Enescu Tescani Judetul Bacău

Pe urmele lui Enescu Tescani Judetul Bacău

Salonul familiei, în care sute de seri au răsunat acordurile muzicii celeste, se numeste sala “Oedip” pentru că aici a fost desăvârșită celebra opera enesciană. Manuscrisul original al acestei capodopere se păstrează la Muzeul “George Enescu” din București, dar sunt expuse fotocopii ale acestuia. Camera de zi folosită de Maruca, a cărei mamă, Alice, era născută Jora, se numește acum sala “Jora”. Încăperea care adăpostea biblioteca este azi panotată cu fotografii și documente reprezentative pentru viața compozitorului.

Casa este înconjurată de un parc secular a cărui “vedetă” este “Ulmul lui Enescu”, un arbore a cărui vârstă trece de 250 de ani, sub care nu de puține ori, spun martorii, virtuosul român s-a așezat să cânte pentru țăranii veniți să-l venereze.

În imediata apropiere a casei se păstrează intactă “merăria”, locul unde se depozitau fructele pentru iarnă, transformată, după reabilitarea Așezământului, în sala de expoziție.

Tot în curtea conacului a fost așezat pe un soclu un monument reprezentându-l pe Enescu, realizat din marmură de Rușchița, sub care, în consonanță cu dorința testamentară a artistului, a fost dispus un cavou în care urmau să fie aduse rămășițele pământești ale compozitorului și soției sale, înmormântați în cimitirul parizian ”Pere Lachaise”. Opoziția fiicei lor, fundamentată și de inconsecvența autorităților centrale privind soarta Așezământului de-a lungul timpului, ce au produs “falii” în gestionarea locației, a făcut ca, deocamdată, ultima dorință a soților să nu fie încă îndeplinită.

În spatele monumentului a fost consolidată o mică înălțime pe care se afla un foișor din lemn, loc unde Enescu obișnuia să se retragă pentru momentele în care dorea să fie singur cu gândurile sale învăluite de muzica sa ce deschidea și mai deschide, spun specialiștii, noi dimensiuni ale artei componistice și interpretative.

Dar, Așezământul de cultură de la Tescani nu a fost reconectat la viața culturală, conform voinței donatorilor, doar ca un muzeu, ci drept o casă a artiștilor și a intelectualilor.

Conacul, cu parcul său, la care s-au adăugat, apoi, încă două cabane, ajungându-se, în momentul de față, la 38 de camere, a fost tot timpul, inclusiv pe vremea lui Ceaușescu, nu doar un loc fermecător, ci și unul de creație, rezultantele acesteia putând fi urmărite fie în expoziția permanentă deschisă în fosta uscătorie de mere, fie în seratele muzicale ce sunt organizate aici.

În 1980 au venit primii oaspeți rezidenți: 15 artiști participanți la cea dintâi tabără de artă plastică. De atunci, Tescaniul a devenit casa de creație a Uniunilor Artiștilor Plastici, respectiv Compozitorilor. După inaugurare, artiștii din cele două organizații de creație le-au abandonat pe celelalte la care aveau acces, Bran și Cumpătu, “fascinați de ce au găsit la Tescani: parcul, Dealul Merilor, pădurea, apa Tazlăului, dar mai ales de lumina specială care bântuie zona”, potrivit Gabrielei Ilaș, de asemenea fost curator al Așezământului.

De-a lungul a peste 35 de ani au trăit clipe “de iluminare” la Tescani Horia Bernea, foarte legat de acest loc unde venea de două-trei ori pe an, avea chiar un atelier al lui, Theodor Rusu, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horia Pastina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv, Ilie Boca, Sultana Maitec, Cristina Ciobanu, Tudor Marinescu, Ioana Panaitescu, Ileana Micodin, Sabina Negulescu, Florin Ciubotaru, Mihai Chiuaru, Ala Jalea Popa, Doru Ulian, Simona Runcan, Anamaria Smigelschi, Ileana Ploscaru-Panait, Dacian Andoni, Marcel Lupse, Vasile Crăița Mândră, Dan Hatmanu, Vlad Florescu, Vlad Micodin, Dan Palade, nume întipărite în “conștiința” plasticii românești.

Despre plasticienii “iluminați” de atmosfera acestui loc special în geografia spirituală a României “încrustează” mărturie în “Jurnalul de la Tescani”, Andrei Pleșu, fost ministru al Culturii, cel care, trimis cu domiciliu forțat de către regimul comunist, a lucrat în calitate de bibliotecar la Casa memorială “George Enescu”.

“De câțiva ani văd, în preajma Tescanilor, pictori lucrând în peisaj. Unii, rapizi, întreprinzători, cu aerul de a exercita fără emoție un meșteșug bine stăpânit. Alții, căutând, privind îndelung, cu capul lăsat într-o parte și cu ochii strâmtați, pomul sau pajiștea din față: puțin afectați, (…), capabili să identifice tabloul în imensitatea oricărei priveliști. Alții, concentrați, asudați, absorbiți într-o transă ritmică, lacomă să surprindă palpitul unui loc. Toți din ce în ce mai intelectuali: singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, în natură și care mai au simțul pur al imediatului. Miraculoși în nevoia lor de a capta aerul unui loc. Aerul. O achiziție fără corp, un abur, în care să se simtă mirosul lui Dumnezeu”, nota Andrei Pleșu în 1989.

Despre “exilul” lui Andrei Pleșu, Georgeta Popovici povestește cu drag și nostalgie, reflectând atmosfera ce domnea la Tescani.

“Pleșu a fost o binecuvântare pentru Tescani. Eu lucram la Muzeul din Bacău și am auzit că va fi transferat acolo. A fost detașat la Tescani. A stat într-o încăpere creată pentru Horia Bernea. Aici l-a prins Revoluția. Primea câte un telefon de la prietenul lui, Dan Hăulică, care-l sfătuia să meargă pe dealuri. Mai pornea la plimbare și cu prietenul său Teodor Enescu, care venea în câte o scurtă vacanță. Ideea era să nu stea de vorbă în spații închise. Pe soțul meu, directorul muzeului de atunci, l-a întrebat cineva la telefon: ‘E adevărat că dl. Pleșu lucrează la voi, la Tescani?’; ‘Da, e adevărat, mătură prin curte’ — a răspuns el… A fost reprodus în ziarele momentului… Serile citeam aici Ilf și Petrov, Caragiale, Zoscenko. Se râdea copios. Erau și seri de muzică. Johnny Răducanu improviza la pian, dl Pleșu cânta…”

Basul David Ohanesian, oaspete și el al Așezământului de cultură, mărturisea în urmă cu vreo două decenii la Tescani că Enescu a adus personajului mitic în opera sa “fațete interpretative mereu de descoperit, ce dovedesc genialitatea compozitorului”.

“L-am cântat pe Oedip de aproape o sută de ori, și dacă l-aș cânta de 500 de ori tot aș avea ceva de descoperit ceva nou. Este opera operelor. O spun eu care am interpretat 41 de roluri din creația de operă a lumii”, preciza David Ohanesian, cel apreciat a fi fost cel mai valoros al miticului personaj.

La Tescani se mai desfășoară Tabăra de coregrafie “Terpsichore”, bursele pentru scriitori “Pro Helvetia”, alte evenimente culturale, tabere internaționale de filosofie, dar și recitaluri private de interpretarea vocală, pian, vioară, violoncel, instrumente de suflat ori concerte camerale instrumentale pentru trio-uri, cvartete, cvintete.

Casa memorială “George Enescu” din incinta clădirii principale a devenit în 1990 Centrul de Cultură Tescani, iar din 1993 Centrul de Cultură “Rosetti Tescanu — George Enescu”. Începând cu 2006, este secție a Muzeului Național “George Enescu”.

Și în forma actuală, așezământul de cultură nu este, în consonanță cu voința donatorilor, doar un muzeu. Cuprinde o sală de concerte de cameră “Oedip”, estrada în aer liber din parcul conacului pentru orchestre simfonice de 80 de instrumentiști, aici având loc anual Festivalul “Enescu — Orfeul Moldav”, singurul important eveniment din România care include, în prezent, concerte simfonice în aer liber. De asemenea, dispune de o sală de conferințe, de trei ateliere multifuncționale, de o galerie de artă, biblioteca clasică și biblioteca de specialitate pentru cercetare cuprinzând un fond documentar “Enescu” la dispoziția specialiștilor din țară și din străinătate, săli de lectură ori audiție, spații de cazare și servirea mesei pentru creatorii care vin în zonă.

Desfășurând, de-a lungul anilor, programe în domeniul culturii, artei, științei, la nivel național și internațional Așezământul de cultură de la Tescani face parte din Asociația Europeană “Les Rencontres”, cu sediul la Paris, din Asociația internațională “Res Artis”, cu sediul la Amsterdam, dar și din Rețeaua Europeană de Reședințe pentru Scriitori și Traducători, cu sediul la Montpellier, care funcționează sub egida Academiei Franceze.

Ca urmare, în momentul de față, locul nu și-a pierdut destinația culturală prevăzută în actul de donație. Găzduiește, în continuare, evenimente. Dar, totuși, ca în momentul premierei Oedip, nu pare a mai fi de interes locul unde s-a născut capodopera. Un mare semn de întrebare privind viitorul său, după ce finanțarea acestui lăcaș de cultură pare a secătui de la preluarea sa, pe vremea când la conducerea Ministerului Culturii se afla Adrian Iorgulescu, ca secție a Muzeului Național “George Enescu”. A început, astfel, odată cu pierderea personalității juridice și subfinanțarea acestui prim centru de cultură atestat în România. Dacă conacul este încă primitor, parcul nu mai beneficiază de o întreținere corespunzătoare. S-a degradat foarte mult și lucrarea artistică monumentală realizată în inox de către artistul plastic Constantin Lucaci, cel numit de colegi “părintele fântânilor cinetice”, artist ce s-a impus prin sculpturile în oțel inoxidabil, cărora le-a dat de multe ori dimensiuni monumentale. De asemenea, lipsa de personal, doar un muzeograf, o contabilă și un paznic, dar și de pregătire de specialitate, șeful secției este un inginer mecanic, nu oferă o garanție privind perpetuarea emulației culturale a Așezământului. Salvarea vine, deocamdată, de la o serie de organizații neguvernamentale românești și străine, care inițiază diverse programe. Dar, numărul acestora a scăzut dramatic în ultimii doi ani, așa încât, o mărturisește sub anonimat un localnic, în acest an “doar în lunile de vară va fi ceva mai multă animație”.

Autoritățile județene au aprobat în 2012 preluarea Așezământului de la Tescani. Consilierii au formulat atunci către Ministerului Culturii o cerere de preluare a secției din Tescani a Muzeului Național și crearea unei entități cu personalitate juridică.

“Complexul e unul dintre puținele obiective culturale din județ care sunt prețuite și în afara țării, prin urmare e foarte important pentru promovarea Bacăului ca destinație turistică culturală”, explica atunci Dragoș Benea, președintele Consiliului Județean.

Pentru a face față dificultăților financiare s-a luat decizia, încălcându-se, astfel, chiar cerințele donatorilor, ca în cele 35 de locuri de cazare să fie găzduiți nu doar artiști, ci și alte persoane care ar dori să petreacă un week-end la Tescani, în cel mai vechi centru de cultură din țară.

Locuitorii din Tescani se arată mândri de existența Așezământului.

“Sunt fericit că locuiesc în Tescani, sat cu oameni de o bunătate sufletească, mândri de existența casei memoriale, precum și obiceiurile străvechi ce se țin în pragul sărbătorilor. Invit oamenii de pe alte meleaguri să cunoască direct Tescaniul. Vor fi încântați”, spune Viorel Tănase, un tânăr localnic.

Elena Filimon, de asemenea o localnică, scoate în evidență trăirile celor care trec pe la Tescani.

“Dacă te plimbi pe aleea de tei sau cea de plopi simți energia pozitivă ce se transmite, dar și acordurile muzicale ale lui Enescu. Când eram adolescentă mă plimbam pe acele alei ale conacului, frumuseți rămase neschimbate. Pe aleea cu plopi m-am plimbat prima dată cu soțul meu. Era cel mai romantic loc gândindu-mă că acolo, pe aceeași alee și-au purtat pașii George Enescu și Maruca. Doamne, ce mult îndrăgesc frumosul meu sat natal! Tescanii lui Enescu sunt și Tescanii mei, câtă mândrie! O spun pe unde ajung”, spune femeia.

Impresiile acestor oameni sunt în consonanță cu rândurile notate pe o foiță de hârtie la Tescani de George Enescu, pe 27 septembrie 1942. “Vreau ca țara noastră, poporul nostru admirabil să iasă la lumină. Asta simt eu. Asta trebuie să simtă toată lumea”, scria marele compozitor. Impulsionat de aerul Tescanilor, Enescu mai spunea: “Vreau să storc până la ultima suflare, sucul fructului sălbatec pe care anii l-au copt. Atât cât exist, vreau să cânt”!

e-Cultura.info/Autor: Cornel Cepariu

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
<stronge-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

PE URMELE LUI ENESCU: Am încercat să îl aduc pe George Enescu acolo unde îi e locul

Mihai Constantinescu

Mihai Constantinescu

Directorul ARTEXIM, Mihai Constantinescu, afirmă, că prin organizarea Festivalului și Concursului Internațional “George Enescu” a încercat să îl aducă pe marele compozitor român “acolo unde îi este locul”.

“Enescu este pentru mine un scop în sine de a-l pune acolo, în istoria muzicii, și acolo unde îi este locul. Acolo unde acest loc este din ce în ce mai mult recunoscut de marii artiști. Pentru că toată lumea a zis: ‘Este un compozitor al secolului XXI, va fi înțeles, va fi descoperit atunci’. Deci, încet-încet, faptul că a început să se cânte atât de mult este un scop deja împlinit și eu cred că e bine”, mărturisește directorul ARTEXIM.

În interviu, Mihai Constantinescu, care organizează începând din 1991 Festivalul ”Enescu”, vorbește despre bucuria descoperirii muzicii marelui compozitor de tot mai mulți tineri muzicieni din străinătate, despre necesitatea formării unei Școli naționale de interpretare a lui Enescu, care să transmită mai departe această experiență, despre începuturile festivalului și modul în care a colaborat cu președinții evenimentului de-a lungul anilor.

Reporter: Mihai Constantinescu, ești directorul ARTEXIM, organizatorul Festivalului și Concursului Internațional “George Enescu”, ce înseamnă 15 ani de discuții cu Filarmonica din Berlin pentru ca aceasta să accepte, în sfârșit, să participe la ediția din 2015 a evenimentului?

Mihai Constantinescu: 18 deja. 15 au fost în momentul în care noi am anunțat, în 2013. Noi am început, practic, discuțiile, în 1998, când a venit Larry Foster (n.r. — dirijorul Lawrence Foster). Le-am transmis atunci invitația. Și de-atunci am tot încercat. Și fie era prea devreme, fie era prea târziu. Practic, nu voiau să vină. Asta era problema și ultima discuție pe care am avut-o acum cinci ani a fost așa: ‘Nu putem să venim că suntem obosiți. Avem un turneu înainte!’. Deci era clar că nu aveau încă toate informațiile necesare ca să poată să vină în condițiile în care vin ei. Pentru că este totuși cea mai organizată orchestră, ca să nu zic dificilă, pentru că dificile au fost și celelalte. Și atunci, în momentul în care au văzut că a fost și Staatskapelle Berlin, a fost și Berlin Radio Symphony Orchestra (Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin), au fost și celelalte orchestre — s-au informat și mi-au dat acordul că pot să vină. La un moment dat, au fost discuții pentru că ne-am legat de un turneu: ei au turneul acela european în august-septembrie și ne-au inclus și pe noi în acest parcurs. Vin cu un singur concert. Bine că vin. Suntem în discuții deja pentru 2019. Am intrat în agenda lor. Ceea ce este foarte, foarte important.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine Enescu?

Mihai Constantinescu: Înseamnă foarte mult. În primul rând că sunt de formație muzician și asta spune foarte mult. Am încercat să îl aduc pe Enescu acolo unde-i este locul. Pentru că, recunosc, în 1991, când am început această activitate de organizare a Festivalului, Enescu era undeva departe. Pentru noi era foarte important, era acel slogan ‘Noi cântăm cel mai bine Enescu!”. Ok, noi îl cântăm, dar cine știe că noi îl cântăm? Cine îl știe? Trebuie să-l știe toată lumea ca să poată să fie cântat de toată lume și recunoscut. Și atunci am început această activitate. Enescu este pentru mine un scop în sine de a-l pune acolo, în istoria muzicii, și acolo unde-i este locul. Acolo unde acest loc este din ce în ce mai mult recunoscut de marii artiști. Pentru că toată lumea a zis: Este un compozitor al secolului XXI, va fi înțeles, va fi descoperit atunci. Deci, încet-încet, faptul că a început să se cânte atât de mult este un scop deja împlinit și eu cred că e bine.

Reporter: Te-am întâlnit în iarnă la concertul dirijat de Vladimir Jurowski cu Simfonia a III-a, în premieră absolută în capitala Marii Britanii. Ce ne scapă nouă, românilor, din personalitatea lui Enescu și ce surprind străinii? Mă refer la muzicieni.

Mihai Constantinescu: Enescu este cântat încă de români ca o obligație. Dar nu este o obligație asumată. Adică îl cântăm că trebuie să-l cântăm, că este al nostru. Nu este cântat pentru că ne place Enescu. Noi nu am ajuns la ceea ce au ajuns străinii, pentru că ei nu au nicio obligație să-l cânte. Străinii îl cântă pentru că a început să le placă. Lui Jurowski, de exemplu, a început să-i placă extraordinar de mult. Și acest lucru trebuie să fie luat ca un profit al nostru. Și nu numai Jurowski. Tinerii — dirijorii, soliștii — au început să-l înțeleagă pentru că îl aud din ce în ce mai mult.

Reporter: Străinii sau românii?

Mihai Constantinescu: Străinii… Ai noștri… Noi îl facem ca o obligație: “Trebuie să-l învățăm ca Tatăl Nostru!”. Ok, îl înveți, dar asta nu înseamnă că îl și înțelegi. Din păcate, acea pleiadă a marilor interpreți ai lui Enescu, acea Școală a lui Enescu — Ștefan Gheorghiu, Valentin Gheorghiu — nu mai există acum. Noi nu avem o școală enesciană care să poată să predea ștafeta, ca să spun așa. Foarte rar sunt enescologi. Luiza Borac, de exemplu, care a făcut înregistrarea Sonatelor, sau Remus Azoiței. Foarte bine. Ei trebuie să transmită mai departe experiența lor. Și aici este un gol care trebuie să fie umplut de pedagogia românească. Iar în ceea ce privește înregistrările străine, ducem lipsă și acolo de două lucruri: de partituri și de înregistrări. Deci, cine vrea să facă Enescu ne cere partitură. Noi le dăm, din păcate, niște copii. Cine vrea să audă Enescu, le dăm înregistrări din Festival, și unele care au devenit tradiționale, înregistrările Radioului cu Horia Andreescu sau ale Filarmonicii cu Cristian Mandeal.

Reporter:Ți-ai exprimat adesea părerea că facem puțin pentru Enescu. Ce ne-ar mai trebui?

Mihai Constantinescu: Eu cred că se poate face mult mai mult aici. Festivalul nu poate să le facă pe toate. Trebuie să ne corelăm toate forțele: educația, propaganda, ca să-i spun astfel, Uniunea Compozitorilor, ca să editeze acele lucrări. Știu, nu sunt ale noastre. Sunt ale altor edituri, dar se poate face.

Reporter:Aud povestea asta de ani de zile.

Mihai Constantinescu: Povestea asta se poate face. A fost în perioada aceea când nu ne ‘vindeam’ țara. Și-n momentul acela noi am ratat, în ’92, ocazia de a participa la editarea acelor lucrări. Pentru că a fost o problemă de procent. Francezii au vrut 51%, noi am vrut 51% și pentru că noi am vrut 51 și ei au vrut 51 au rămas francezii, pentru că ei aveau acest drept asupra partiturilor și nu ni l-au mai dat nouă. A fost un moment în care noi am pierdut. Am văzut, s-au făcut niște reeditări ale unor lucrări postume sau ale unora găsite de curând. Dar asta nu e totul. Trebuie reeditate lucrările orchestrale, sonatele pentru vioară, pentru violoncel, cvartetele. Deci sunt niște partituri vechi, pe care nu le mai găsești, sau cei care vor să le interpreteze nu le mai găsesc. Ne facem de râs. Noi le cerem orchestrelor sau soliștilor să vină și să cânte Enescu și noi n-avem ce să le dăm, pentru că nu există partituri.

Reporter: Eu l-am ascultat pe Jurowski. Și în interpretarea London Philharmonic Orchestra Enescu suna atât de românește…

Mihai Constantinescu: Exact. Și el atunci s-a scuzat. A zis: ‘Dacă aș fi avut o repetiție în plus, o făceam mai bine’. (n.r. la interpretarea în premieră londoneză a Simfoniei a III-a, la pupitrul London Philharmonic Orchestra, pe 7 februarie, la Royal Festival Hall de la Southbank Centre). Și dovadă că el în 2017 dorește să facă acel Oedip. E un fan Enescu, e clar.

Reporter: Ai ascultat multe interpretări Enescu ale străinilor. Cine altul îl face la fel de bine?

Mihai Constantinescu: Vox Maris-ul l-a făcut foarte bine Pappano (n.r. — dirijorul Antonio Pappano) și el — l-ai văzut la acel concert al lui Jurowski — a spus că va face Simfonia a III-a în Festivalul din 2017. Abia aștept să-l ascult și eu. O premieră a acestei simfonii o să fie la Roma. Revenind, a fost în 2001 o orchestră finlandeză, care a făcut, tot așa, Vox Maris; evident Larry Foster, care face parte din pleiada asta de enescologi; a mai fost Petrenko (n.r. — Vasily Petrenko), care o să facă și anul acesta Simfonia a III-a. După aceea, cu o variantă a fost, în 2011, RAI Torino; iar o interpretare foarte bună a fost Kocsis (n.r. — dirijorul ungar Zoltan Kocsis) cu Orchestra budapestană, care a dirijat pe dinafară Simfonia a II-a. Există oameni care îl înțeleg pe Enescu și pot să ducă mai departe această înțelegere și asta este foarte important. Trebuie să înțelegem că Enescu trebuie interpretat și de alții și asta este una dintre menirile Festivalului, de a-i aduce și de a-i ruga să cânte Enescu. Pentru că au fost și sunt, în continuare, câteva curente foarte periculoase care spun: ‘Noi cântăm cel mai bine. Nu e nevoie să ni-l cânte ceilalți!’.

Reporter: Încă mai sunt?

Mihai Constantinescu: Încă mai sunt. Și asta este foarte periculos. Adică am avut o discuție pe această temă. Am mai auzit aceste aprecieri înainte de ’89. Și au fost foarte periculoase. Pentru că nu trebuie să facem un zid. Facem un zid în jurul nostru și spunem: Suntem cei mai buni! Dar trebuie să fim văzuți și apreciați și de ceilalți. Numai așa putem s-o facem.

Reporter: Te ocupi de Festival și Concurs de 20 de ani. Cum au fost începuturile, după 1990? Care sunt diferențele astăzi?

Mihai Constantinescu: Începuturile grele, diferențele foarte mari. Adică, în 1991, prima ediție a fost una foarte romantică. Spiess era director… Cea mai importantă formație care a fost atunci, având în vedere și situația politică neclară, a fost St Martin-in-the-Fields, în varianta 17 instrumentiști. A fost cea mai importantă participare străină. În rest au fost participări ale Diasporei, care atunci a zis: ‘Haideți să dăm o mână de ajutor!’ A revenit Bergel (n.r. — Erich Bergel) în țară. Au fost niște evenimente, în dorința de a face și de a reînvia ceva. Atunci a fost important că s-a reluat Concursul Enescu. Pentru că atunci am avut mulți concurenți și mulți din străinătate. A fost un semnal: se mișcă ceva. După aceea a fost o perioadă în care nimeni nu și-a mai asumat nicio răspundere, până în 1995.

Normal trebuia să fie în 1994. Spiess, Dumnezeu să-l ierte, a zis: ‘Eu nu semnez să se facă festivalul în 1994, să semneze viitorul ministru care va veni!’ Bun. Și s-a făcut în 1995. Îmi aduc și acum aminte, m-am întâlnit cu Mihai Brediceanu (…) și zice: ‘Am vorbit cu lordul Menuhin (n.r. — marele violonist Yehudi Menuhin), care ar putea să vină în ’95 la festival. Facem festivalul?’ Și eu i-am spus: ‘Maestre, facem nu facem festivalul, nu contează. Menuhin trebuie să fie chemat. Găsim să facem un festival pe toată structura Menuhin, îl facem. Găsim o soluție ca el să vină’. El trebuia să vină cu Royal Filarmonica. Și el mi-a zis: Ok, dă-i drumul! Și pe structura aceea a fost Mehta, cu Israelul, a fost Maazel, a fost Temirkanov (n.r. — dirijorul Iuri Temirkanov) cu Sankt Petersburg. Practic, acolo a început Festivalul s-o ia în sus. Pentru concurs n-a fost interes. Abia după ce a venit Foster, în ’98, a devenit un moment foarte important. Ce diferă față de 1991 este în primul rând un buget mult mai mare, un public cu totul diferit față de ceea ce a fost atunci și asta este un lucru foarte bun pe care festivalul l-a câștigat.

Reporter:Ți s-a întâmplat vreodată să nu poți să aduci un artist pe care ți l-ai dorit din cauza bugetului?

Mihai Constantinescu: Niciodată. Nu. Normal că am încercat să ne organizăm încât să nu depășim bugetul pe care îl aveam, dar, în general, artiștii care nu au vrut să vină au cerut un onorariu atât de mare încât era normal să-l refuzăm. Și atunci, pe cale diplomatică, le-am spus ‘Mulțumim..’. Dar au fost și situații, de pildă, îmi aduc aminte că noi am adus prima orchestră americană în 1998 și am mai vrut să mai aducem una în 2005 sau 2007. Nu mai știu când trebuia să vină Los Angeles-ul (n.r. — Los Angeles Philharmonic Orchestra). Și le-am trimis celor de la Los Angeles invitație, erau într-un turneu european cu James Levine. Le-am spus Cartea Blanche! Noi vă dăm două concerte în România, nu punem condiții de onorariu, numai să veniți. Și ei au spus: ”Ne pare foarte rău! Nu ne interesează să venim în România. România nu este pe harta intereselor noastre de prezentare. Preferăm să mergem în Grecia, pentru un concert”. Deci noi le dădeam două concerte, fără să avem restricții de buget. Bine, normal, știm care sunt preferințele lor. Și ei au preferat să meargă în Grecia. A căzut atunci Grecia și a căzut tot turneul. Acesta a fost așa ca un blestem al nostru… (râde — n.r.).

Reporter: Cum te-ai împăcat cu președinții Festivalului. Cum era Foster față de Holender?

Mihai Constantinescu: Normal. Fiecare are personalitatea lui. Nu poți să-i compari, pentru că toți au fost mari, importanți, fiecare și-a lăsat amprenta pe festival. Dar așa cum am spus, lui Foster i se datorează foarte multe lucruri, foarte multe idei cu care a venit el: Concertele de la Miezul Nopții, utilizarea Sălii Palatului, concertele în țară, acea rugăminte adresată orchestrelor de a prezenta o lucrare de George Enescu. Deci, de acolo am pornit. Holender a venit cu această idee a pieței festivalului și cu acea prezentare a unor opere în concert, a unor lucrări vocal simfonice. Asta mai mult pentru că venea din acest domeniu și era dorința lui de a prezenta așa ceva.

Au fost personalități cu care nu a fost ușor să lucrezi. Cu niciunul, la început, nu a fost ușor. Pentru că, de exemplu, Foster a venit într-un moment în care Festivalul era deja lucrat în proporție de șaizeci și ceva la sută cu Cristian Mandeal. În momentul în care s-a schimbat conducerea țării s-a schimbat și ideea și s-a zis: ”Chemăm un domn străin!”. Și atunci a venit Larry Foster, care, normal, nu mă cunoștea, nu știa decât ceva vag despre festival. Dar, în momentul în care a lucrat, a spus: ”Facem. Îi dăm drumul”. El venea cam de patru ori în țară, în cursul anului, și lucra cu mine. Normal, avea relațiile lui. A ajutat foarte mult și din acest punct de vedere festivalul.

Revin la Holender. Cu el am avut prima discuție în 2000. A fost unul care era foarte împotriva festivalului. În 2000 am avut o discuție cu el de vreo două ore și ceva. L-am convins să vină la Festival cu Opera din Viena. Noi aveam încă niște discuții cu Filarmonica din Viena să vină în 2001 și a spus că, întrucât vine Filarmonica, vine și el și atunci a fost acel Salomee cu Ozawa. I-a venit pofta mâncând. A văzut festivalul și a zis: “E un lucru ok, la care aș marșa!’. Chiar dacă era ocupat cu Opera din Viena a susținut festivalul prin ceea ce reprezenta el la acea perioadă și prin relațiile pe care le avea în domeniul lui. El a adus niște nume destul de importante în festival.

Dar așa cum ți-am spus, fiecare cu suișurile și coborâșurile lui. Și Mandeal a fost o personalitate deosebită; ediția din 2001 am făcut-o cu el. După aceea l-am avut ca președinte de onoare pe Menuhin, care, să spun așa, a pus cununa de flori pe fruntea Festivalului. A fost Roman Vlad… Au fost Brediceanu și Spiess, cum am mai spus, cei care au lucrat la fundație…

Reporter: Care sunt secretele reușitei într-o astfel de meserie precum a ta? Diplomația, tenacitatea…

Mihai Constantinescu: În primul rând tenacitatea. Diplomația nu. Recunosc și eu că în ultima perioadă am devenit puțin mai dur. Și asta nu este poate bine în relațiile pe care le avem cu străinii. Dar, cum să-ți spun, nu e o chestie care îmi vine din frustrare, vezi Doamne că eu sunt român și pentru chestia asta sunt puțin mai dur. Nu. Eu consider că Festivalul deja are o anumită platformă și poate să ceară și poate să-și exprime un punct de vedere și poate să și certe și poate să susțină și poate să ridice capul. În această perioadă, la acest nivel suntem: ”Domne, stai puțin că noi suntem Festivalul Enescu. Nu te poți juca cu noi”. Că vrei să faci nu știu ce sau că vrei să schimbi un program sau că mai vrei.. Sunt lucruri care nu se mai discută și deja lumea știe cu cine are de-a face.

Un alt punct important este corectitudinea de care trebuie să dai dovadă. Noi am mers foarte mult pe această idee de gentleman’s agreement. În momentul în care ai bătut palma cu cineva, nu mai trebuie să semnezi un contract cu el. A… că noi trebuie să semnăm un contract, nu știu ce. Aia e altă problemă. Dar, dacă cumva acea strângere de mână a fost încălcată, poți să ai zece contracte, că nu mai contează. Adică, deja te-ai discreditat pe piață.

Eu totdeauna am avut grijă și am atenționat că, în momentul în care Festivalul din București va avea o scăpare din acest punct de vedere, sau o întârziere, sau o amânare, sau o chestie din asta care, poate, în străinătate e un lucru obișnuit, la noi este catastrofal. Pentru că abia acum ne-am câștigat o poziție sau o credibilitate și în momentul în care mergem pe lângă… Noi așa suntem priviți ca țară că nu suntem întotdeauna serioși. Îmi pare rău s-o spun. Aici, cel puțin, am dat dovadă de seriozitate. Dacă cumva, Doamne ferește, se întâmplă ceva, s-a terminat definitiv. Au fost acele momente ale Concursului, când se făcea, nu se făcea…. Dacă se face, nu se face. Ne-a fost foarte greu să refacem o imagine. Deci refacerea, pentru noi, este practic un început, pe care trebuie să-l evităm. Cu toate acuzele care ar putea să vină asupra noastră, a Festivalului, acest lucru trebuie să fie menținut. Pentru că am avut momente, în 2001, au mai fost după aceea și altfel, când s-a pus problema: ”Hai domne, facem, nu facem, amânăm, nu știu ce”. M-am rugat cu cerul și pământul. Am zis: ”Nu faceți așa ceva. Puteți să luați alte decizii, dar nu luați decizia de a nu face sau de a amâna sau de a merge la chestii din ăstea, ciupeli. Hai să mai rugăm. (…) Dar poate ne mai dă niște drepturi… Poate ne mai dă un onorariu mai mic”. Au fost discuții de acest fel. Nu. Acestea sunt niște ciorănii, îmi pare rău că o spun, dar care nu vor fi acceptate și care vor afecta foarte mult festivalul.

Reporter:Ai întâlnit triumful? În culise, în sală sau într-o negociere, la telefon?

Mihai Constantinescu: Nu. Triumful dacă este.. Cum să spun, simți ceva în momentul în care se termină festivalul. Până atunci, chiar dacă momentele sunt extraordinare — lume, etc — te gândești la următorul concert, ca să fie pus la punct, ca să nu fie probleme, ca lumea să fie mulțumită, orchestrele să plece… În momentul în care pleacă ultimul artist noi putem să savurăm. E adevărat că, după ce pleacă ultimul artist, începe perioada aceea urâtă. Adică toamna festivalului, cu problemele de decont, cu faptul că nu mai ești în tensiunea dată de festival. Ultimele aplauze sunt cele mai importante pentru noi. Acelea reprezintă foarte mult din punct de vedere al organizatorilor. Eu, de exemplu, nu stau niciodată în sală la concerte. Nu pot. Cel mai grozav este să stai lângă artiști, chiar dacă nu auzi foarte bine acolo. Atâta aud, cât să-mi dau seama dacă e bine sau nu e bine. Dar stai lângă artist. Vezi când intră în sală, cum intră, vezi cum iese din sală. Dacă e mulțumit, dacă zâmbește, dacă te îmbrățișează, dacă te pupă, dacă zice: ”Vai, ce grozav! Vai, mai vin!” Sunt momente punctuale. La sfârșit se trage linie și se zice — a fost un festival bun sau nu.

Reporter: Știu că pregătești cu mult timp înainte o ediție a unui festival. Ediția de la toamnă ne mai poate furniza surprize?

Mihai Constantinescu: Nu. Am discutat cu Uniunea Compozitorilor. Ei sunt interesați să facă și o promovare mai intensă a muzicii românești. O să organizăm niște concerte de muzică contemporană românească. În plus, surprizele, pentru noi, nu pot să fie decât negative, pentru că lumea știe programul. Surpriza poate să fie, Doamne ferește, unul să se îmbolnăvească sau să se întâmple altceva.

Reporter: În afară de Berliner Philharmoniker, mai ai vreun motiv de mândrie pentru ediția 2015?

Mihai Constantinescu: Da, Anne-Sophie Mutter (n.r. — violonistă de renume mondial), care vine pentru prima dată în România. Normal, sunt multe lucruri noi: Opera din Munchen, Staatskapelle, cu Thielemann (n.r. — Staatskapelle Dresden dirijată de Christian Thielemann), Nelsons cu Concertgebouw (Andris Nelsons dirijorul Royal Concertgebouw Orchestra); cu Concertgebouw avem deja o relație foarte bună, în sensul că sunt deja un fel de orchestră de închidere a Festivalului. În 2017 vor veni cu noul lor dirijor, cu Gatti (n.r. — Daniele Gatti). Sunt multe lucruri importante. Faptul că facem Wozzeck-ul cu Filarmonica este iarăși un lucru foarte important — chiar dacă au fost și sunt critici în continuare că orchestrele românești prezintă programe neinteresante. Este total greșit. Este o prostie spusă de niște necunoscători.

Orchestrele românești au o mare șansă care este recunoscută internațional. Festivalurile nu sunt importante pentru că vine și cântă o mare orchestră o lucrare foarte cunoscută. Festivalurile sunt importante pentru momentele speciale care se cântă. Și aici au fost: De exemplu, Wozzeck-ul, Schoemberg-ul, anul trecut, Messiaen, de către Radio, Beriot și Missa de Bergstein, acum câțiva ani. Deci acestea sunt lucrări care nu sunt cântate în mod deosebit în stagiuni și care rămân. La București s-au cântat acele lucrări. Plus că pentru oamenii din orchestrele din România este important că ei cântă și altceva, că descoperă aceste partituri pe care ei nu le-ar cânta în alte condiții. Faptul că aceste lucrări sunt prezentate cu soliști sau dirijori foarte importanți este foarte important și pentru ei. E adevărat că ei poate ar dori să cânte Brahms, Mahler, Șostakovici, ceea ce cântă în stagiune, pentru că, vezi Doamne, cântă mai bine. Lasă să cânte mai bine în stagiune. Dar aici, în Festival, trebuie să cânte lucrări pe care alții nu și le asumă, dar foarte grele, la care ziariștii străini au venit special să le vadă. Ziaristul străin nu vine să-ți vadă Concertgebouw sau Berlinul, pentru că poate să-l vadă la el acasă. El vine să vadă muzica românească contemporană, care este stadiul muzicii în țara respectivă și să vadă evenimente speciale. Deci ei nu vin să-l vadă pe Rattle. Pe Rattle îl poți vedea și pe Mezzo, plus că îl poți asculta mult mai bine, că e sala mai bună. Asta trebuie să înțeleagă oamenii.

Reporter:Ne poți dezvălui ceva pentru 2019?

Mihai Constantinescu: Pentru 2019, London Symphony cu Retl, probabil că Berlinul, să vedem cu cine va fi și… mai departe să vedem. 2019 e puțin mai departe. Cele două orchestre vor veni, dar pentru 2017 suntem într-o fază foarte avansată pentru stabilirea programului și e important. În 2017 sunt niște lucruri interesante pe care le vom prezenta.

e-Cultura.info/Autor: Daniel Popescu

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

PE URMELE LUI ENESCU: Tîrgu-Mureș, locul în care maestrul l-a descoperit pe Constantin Silvestri

Palatul Culturii Tîrgu-Mureș

Palatul Culturii Tîrgu-Mureș

Printre impresionantele întâmplări legate de cea mai frumoasă clădire din Târgu Mureș, Palatul Culturii, dat în folosință în anul 1913, se numără și cea a compozitorului George Enescu, care l-a descoperit la Conservatorul care funcționa aici pe Constantin Silvestri, cel care avea să devină unul dintre cei mai talentați dirijori, compozitori și pianiști români.

Povestea lui George Enescu și a vizitelor sale frecvente la Târgu Mureș a început să fie consemnată în special după darea în folosință a Palatului Culturii, în care funcționa noul Conservator și Școala de Arte Plastice.

Istoricul Palatului Culturii evidențiază faptul că aici au concertat artiști renumiți cum ar fi Pablo Cassals, Jan Kubelik, David Ojsztrah, Bartok Bela, George Enescu, acesta din urmă având cea mai strânsă legătură cu Târgu Mureșul.

‘Conservatorul din Târgu Mureș a avut o relație specială cu George Enescu. Acesta a sprijinit constant eforturile comunității artistice mureșene pentru înființarea și dotarea Conservatorului, inițial acesta având doar rangul de Școală de Muzică. Nu mai puțin de șapte concerte l-au avut ca interpret pe renumitul maestru, iar comunitatea l-a omagiat prin numirea străzii din fața Palatului cu numele său’, arată documentele vremii.

Directorul Filarmonicii de Stat din Târgu Mureș, Vasile Cazan, a declarat că ‘Palatul Culturii este un reper al spiritualității și culturii mureșene, iar prezența lui George Enescu în acest ‘templu al artelor este unul dintre cele mai importante întâmplări ale acestui locaș’.

‘Nu pot să precizez cu exactitate când a venit George Enescu prima dată la Târgu Mureș, însă pot să spun că acesta a concertat aici de șapte ori, ultima dată în 1938, înaintea Diktatului de la Viena. Atunci a fost pentru ultima oară când a venit, au fost niște circumstanțe dificile, totuși Enescu a îndrăznit să vină atunci pentru ultima oară, să delecteze publicul meloman de la noi. A avut relații extraordinare cu Conservatorul Municipal, care la vremea respectivă funcționa în Palatul Culturii după construirea acestei clădiri, în 1913’, a afirmat acesta.

Cazan a spus că prin Palatul Culturii din Târgu Mureș au trecut personalități de excepție, cum ar fi Albert Metz, primul director al Conservatorului și întemeietorul școlii de muzică din Târgu Mureș, apoi Maximilian Costin, iar în Conservatorul înființat aici au studiat, printre alții și Constantin Silvestri, care e sărbătorit în fiecare an la deschiderea stagiunilor filarmonicii printr-un festival care îi poartă numele.

‘Silvestri a umblat zilnic pe treptele Palatului Culturii și în acest Palat al Culturii l-a descoperit George Enescu pe cel care avea să devină marele pianist, dirijor și compozitor (…) Era o producție a Conservatorului municipal când elevii și studenții susțineau recitaluri. Cu ocazia unui asemenea eveniment Enescu l-a descoperit pe Silvestri, care era la clasa de pian. Enescu a fost cel care a depistat talentul fantastic al lui Silvestri. Cred că pe Silvestri l-a ajutat și profesorul său de pian, Rezso Zsizsmann, care îi spunea tatălui lui Silvestri că ‘baiatul (nu băiatul, n.r.) acesta o să ajungă un artist mare’. Profesorul l-a recomandat pe Silvestri lui Enescu, dar în mod sigur a contat forța și tehnica acestuia. Să ai un asemenea artist lângă tine e o șansă foarte rară. Silvestri nu avea mai mult de 15 ani atunci’, a spus Cazan.

Palatul Culturii din Tîrgu-Mureș interior

Palatul Culturii din Tîrgu-Mureș interior

Acesta a subliniat că întâlnirea dintre Enescu și Silvestri a fost providențială, întrucât marele compozitor român a avut un rol hotărâtor în viața artistică a lui Constantin Silvestri.

‘Sunt niște șanse unice să ne întâlnim cu oameni mari. E o șansă imensă să te depisteze un asemenea artist și să te promoveze. Rolul lui Enescu în descoperirea și promovarea lui Silvestri a fost hotărâtor. Mă gândesc cum era copilul Silvestri, la 15-16 ani, ce emoții putea să aibă cântând în fața unui geniu cum a fost Enescu, dar iată că s-a prezentat într-o manieră extraordinară. În orice caz a fost o șansă care l-a costat în bine pe Silvestri’, a spus Cazan.

Constantin Silvestri

Constantin Silvestri

Constantin Silvestri (născut în 31 mai 1913, decedat în 23 februarie 1969 la Londra) s-a stabilit în Anglia din 1957 și s-a naturalizat ca cetățean britanic din 1967, însă la Conservatorul din Târgu Mureș era elevul cu numărul 318, avea numărul matricol 96 în clasa a VII-a, unde îl avea ca profesor pe Rezso Zsizsmann (pian).

Acesta și-a început studiile la Târgu Mureș în 1925, la vârsta de 12 ani — când mama lui s-a recăsătorit aici cu prefectul Târgu Mureșului — avându-l ca profesor de compoziție pe Zeno Vancea, sub îndrumarea căruia a compus prima sa piesă, Lieder pe versuri de Heinrich Heine.

Printre marii elevi și studenți ai lui Enescu care au concertat la Târgu Mureș se regăsește și Ivry Gitlis, un mare violonist născut în 1922, care întotdeauna a fost mândru că a fost elevul lui George Enescu.

Directorul Filarmonicii de Stat din Târgu Mureș a mai spus că George Enescu se simțea foarte bine aici, unde avea o relație de suflet și cu pianistul Laszlo Arpad, care îl acompania în timpul concertelor sale.

‘Laszlo Arpad îl acompania tot timpul pe Enescu, fiindcă atunci nu exista orchestră la Târgu Mureș — aceasta s-a înființat abia în 1950. A fost un partener extraordinar pentru Enescu. În orice caz, Enescu se simțea foarte bine și cred că datorită publicului care îl iubea enorm și îl ovaționa. George Enescu se implica în activitatea Conservatorului, îndruma elevii și ținea cursuri, cred că s-a implicat și financiar, pentru că era recunoscut pentru generozitatea sa și toți cei care l-au cunoscut au fost de acord că pe lângă calitățile sale artistice și talentul său genial, George Enescu avea un caracter deosebit. Se implica în acte de caritate la fel cum a făcut și în primul Război Mondial, când mergea și cânta în spitalele pentru răniții aduși de pe front, o făcea gratuit și cu convingere numai pentru a alina suferințele celor îngrijiți acolo. Atașamentul lui pentru orașul nostru s-a datorat și foștilor directori ai Conservatorului — apoi ai Filarmonicii după 1950 — mă refer la Albert Metz, care a fost 12 ani directorul Conservatorului, și la Maximilian Costin, un profesor de excepție care a introdus și studiu instrumentelor de suflat în Conservator, întrucât până atunci se studia doar pianul și instrumentele cu coarde’, a arătat Cazan.

Acesta a precizat că, din păcate, după instaurarea comunismului în România, Enescu nu s-a mai întors la Târgu Mureș, fapt ce a însemnat o mare pierdere pentru arta mureșeană.

‘El zicea de multe ori — așa cum scria și în Cartea de Aur a Conservatorului — că se simte foarte bine aici, la Târgu Mureș, unde oamenii sunt deschiși (…) Enescu este al nostru! Era modest, asta l-a făcut atractiv, fermecător în fața celor care erau slujitorii muzicii aici, cred că prezența lui Enescu era o sărbătoare’, a subliniat Vasile Cazan.

Așa cum Constantin Silvestri are la Târgu Mureș un festival care îi poartă numele, compozițiile lui George Enescu sunt prezentate în fiecare stagiune a Filarmonicii de Stat din Târgu Mureș ca o recunoaștere a ceea ce a făcut pentru oraș.

Chiar și stagiunea actuală, cu numărul 65, a Filarmonicii cuprinde o ediție specială a Zilelor Muzicale Târgumureșene, prin găzduirea Turneului Stradivarius al lui Alexandru Tomescu, care, în 18 mai, va susține la Târgu Mureș un concert exclusiv din creațiile lui George Enescu.

‘În partea a doua a stagiunii, în toamnă, mai intenționăm să facem și alte acțiuni prin care să îi arătăm recunoștință. Fără Enescu am fi la periferia culturii și artei, Enescu a fost acela care a demonstrat că suntem un popor talentat și ne-a dus faima peste hotare’, a conchis Vasile Cazan.

e-Cultura.info/Autor: Dorina Matiș

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

Proiect editorial la împlinirea a 60 de ani de la trecerea în neființă a compozitorului George Enescu

Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la trecerea în neființă a compozitorului George Enescu.

Cu acest prilej Agenția Națională de Presă Agerpres derulează un proiect editorial intitulat ”PE URMELE LUI ENESCU”

Prin intermediul unor reportaje și interviuri, proiectul va face o incursiune în viața și activitatea marelui compozitor.

Vila Luminiș de la Sinaia, Casa memorială de la Liveni, Conservatorul din Târgu Mureș sau așezământul cultural de la Tescani — sunt doar câteva repere din drumul pe care îl vom parcurge “pe urmele lui Enescu”.

Platforma media culturala e-cultura.info va publica acest proiect editorial în scopul promovarii proiectului dar si a personalității compozitorului în rândul cititoriilor.

***

George Enescu sa născut la daa de 19 august 1881 în Livezeni- Vârnav, azi George Enescu, din judeţul Botoşani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici.

Cele mai cunoscute compoziţii ale lui George Enescu datează din primii ani ai începutului de secol XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului compozitor şi dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905).

În 1913 a instituit şi susţinut din fonduri personale Premiul naţional de compoziţie George Enescu, acordat anual până în 1946. Organizat în vederea încurajării creaţiei româneşti, acest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor, alături de sume de bani generoase, şansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost de asemenea membru fondator (1920) şi preşedinte (1920 – 1948) al Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti.

e-Cultura.info

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER

PE URMELE LUI ENESCU: Vila Luminiș de la Sinaia

Vila Luminiș de la Sinaia

Vila Luminiș de la Sinaia

O siluetă a cărei culoare albă contrastează cu verdele brazilor maiestuoși care o ”protejează” și o despart de lume se odihnește pe malul râului Prahova, undeva în stațiunea Sinaia. Aici, între zidurile acestei case care parcă vibrează încă de puternice acorduri de pian, maestrul George Enescu s-a odihnit și a compus o parte a operei sale preferate, Oedip.

“Simplitatea în viață este adevărata libertate”, spunea George Enescu, iar Vila Luminiș din Sinaia, loc de inspirație și recreere pentru Enescu, stă drept mărturie pentru crezul său.

George Enescu s-a născut într-un mic sat din Moldova, însă el a fost puternic atras de pitorescul Văii Prahovei, cu atât mai mult cu cât a fost un apropiat al Casei Regale, fiind unul dintre muzicienii favoriți ai reginei Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva, pe versurile căreia a și compus o serie de lieduri.

De altfel, regina îl considera pe Enescu drept copilul său de suflet, sprijinindu-l chiar pentru a-și termina studiile. Fiind un apropiat al Casei Regale, Enescu avea propriul său apartament la mansarda Castelului Peleș, unde deseori era invitat să susțină recitaluri.

Bustul Compozitorului George Enescu de la Sinaia

Bustul Compozitorului George Enescu de la Sinaia

 Legătura sa strânsă cu micul oraș Sinaia, în care s-au născut multe dintre operele sale, l-a determinat pe Enescu să își construiască aici, în afara actualei zone turistice a stațiunii, o casă după planuri proprii, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu, pe care a numit-o Vila Luminiș.

Casa în care maestrul a locuit din 1926 până în 1946, cu intermitențe explicabile prin ampla sa activitate concertistică și componistică, este realizată într-un stil autentic românesc, brâncovenesc, fiind singura pe care George Enescu a construit-o din banii săi câștigați din primele sale turnee în America.

Vila Luminiș, înconjurată de brazi, mulți plantați chiar de Enescu, nu este spectaculoasă, ci mai degrabă simplă, sobră și în același timp strălucitoare, definind foarte bine chiar personalitatea celui care a locuit-o.

O importanță deosebită în construcția acestei case a avut-o dispunerea ferestrelor, maestrul fiind extrem de preocupat de modul în care cădea lumina, mai ales la apus.

Potrivit muzeografului Teodora Focșăneanu, se pare că a existat o corespondență între arhitectul Radu Octavian Dudescu și Enescu pe această temă. “Avea lumină aproape în tot timpul zilei. Pe cât era de modest, pe atât era de preocupat de lumină. La vremea aceea exista o priveliște minunată — elementele noi au luat din valoarea ei — râul Prahova, Munții Bucegi, pădurea de brazi, natura fiind o sursă inepuizabilă de inspirație pentru maestru”, povestește muzeograful.

Aproximativ 60% din aranjamentul casei este cel autentic și a fost realizat după câteva fotografii care au existat la secția colecții speciale, multe piese fiind adăugate pe vremea când vila nu avea statutul de muzeu.

Spațiile cele mai generoase sunt sufrageria și salonul de muzică, ce găzduiesc piese originale de o mare valoare, între care pianul marca “Ibach” realizat la Lausanne, pe care Enescu l-a folosit atât ca interpret, cât și în tumultul frământărilor date de activitatea sa componistică.

Interior vila Lumuniș Sinaia

Interior vila Lumuniș Sinaia

Camera în care se află pianul este încărcată de emoție, iar vizitatorul pășește cu grijă parcă pe parchetul care scârțâie, așteptându-se cumva să fie întâmpinat de acorduri care zboară de sub degetele maestrului alergând pe clapele instrumentului.

Deasupra pianului se află partitura în facsimil a operei Oedip, parțial compusă la Sinaia, despre care Enescu spunea că îi era cea mai dragă, pentru că a investit în ea “ani de muncă și nopți de neliniște”.

Se presupune că pianul nu a părăsit casa timp de aproape 100 de ani, până în momentul în care a fost dus la restaurat, în cursul anului 2014. O cameră cu totul specială în Vila Luminiș este chiar dormitorul lui Enescu. Atât de mic, atât de simplu, încât el este numit, pe bună dreptate, ”chilia maestrului”.

Această cameră de dimensiuni reduse, extrem de simplă, decorată în stil pur românesc, în totală opoziție cu dormitorul soției sale, îl reprezintă foarte bine pe muzician, despre care se știe că a fost un om pe cât de genial, pe atât de modest. De altfel, el le spunea prietenilor săi în diferite ocazii că simplitatea în viață este adevărata libertate.

“Maestrul nu dormea cu soția, ci aveau dormitoare separate. Poate viața alături de un geniu presupune și anumite sacrificii. Maestrul simțea nevoia să aibă liniște și poate că o idee trebuia așternută chiar atunci când ea prindea viață”, explică muzeograful.

Un loc drag lui Enescu este terasa casei, care oferă o priveliște spre Munții Bucegi, spre râul Prahova și calea ferată din zonă. Aici, maestrul se odihnea, servind ceaiul, stând pe un fotoliu de rafie păstrat încă de muzeografi.

Despărțirea definitivă a lui George Enescu de Vila Luminiș s-a produs în anul 1947, când el a donat casa statului român, aceasta transformându-se într-un loc de odihnă pentru artiști. Din 1995, ea devine Casa Memorială ”George Enescu”, iar din anul 2007 este secție a Muzeului Național ”George Enescu”.

Potrivit muzeografului Teodora Focșăneanu, pe tot parcursul lunii mai vor fi organizate la Vila Luminiș diverse evenimente în cadrul proiectului ”Luna Enescu”.

e-Cultura.info/Autor: Anamaria Toma

Dacă ţi-a plăcut articolul dă un like, share-uiește cu prietenii.

URMĂREȘTE
e-cultura.info pe FACEBOOK și e-cultura.info pe TWITTER




  
  • CATEGORII

  •   
                                                                                  Carte   Arte vizuale   Cronică de teatru   Teateru-Film   Muzică-Dans   Etnografie   Târguri și expiziții   Istorie   Cetăți și castele                                                                                   Spiritualitate   Articole Externe   Știință   Interviu   Documentar    Personalități culturale   Actualitate culturală   Emisiuni   Live

     
        
  • DESPRE

  •   
                                                                                 Despre   Termeni și condiții   Cod de conduită   Politică de cookkie   Kit de presă   Hartă site   Portofoliu   Susține site-ul   Contact

     
     
  •  

     

    © 2020 e-Cultura.info. Toate drepturile rezervate.

    Site premiat în cadrul festivalului Simfest



    Conținutul acestului site se supune legii dreptului de autor. Este interzisă republicare, redistribuirea, publicarea în eter sau pe alte site-uri fără un acord prealabil.



                                                                                                                                                    

  • Centrul de preferințe pentru confidențialitate

    carte

    “Cookie”-urile au rolul de a facilita accesul si livrarea serviciilor folosite de utilizator de internet, precum personalizarea anumitor setari (limba, tara, preturi afisante in moneda nationala. “Cookie”-urile, pe baza informatiilor pe care le aduna despre utilizatori, ii ajuta pe detinatorii de site-uri sa isi eficientizeze produsul astfel incat acesta sa fie cat mai usor accesat de catre utilizatori, de asemenea cresc gradul de eficienta a publicitatii online si nu in ultimul rand pot permite aplicatiilor multimedia sau de alt tip de pe alte site-uri sa fie incluse intr-un anumit sote pentru a face navigarea mai utila.

    “Cookie”-urile au rolul de a facilita accesul si livrarea serviciilor folosite de utilizator de internet, precum personalizarea anumitor setari (limba, tara, preturi afisante in moneda nationala. “Cookie”-urile, pe baza informatiilor pe care le aduna despre utilizatori, ii ajuta pe detinatorii de site-uri sa isi eficientizeze produsul astfel incat acesta sa fie cat mai usor accesat de catre utilizatori, de asemenea cresc gradul de eficienta a publicitatii online si nu in ultimul rand pot permite aplicatiilor multimedia sau de alt tip de pe alte site-uri sa fie incluse intr-un anumit sote pentru a face navigarea mai utila.