Radu Gheorghe: Actoria nu este o meserie care se învață, este un dar dumnezeiesc

Actoria nu se învață, este un dar dumnezeiesc, a declarat actorul Radu Gheorghe, care împlinește joi 63 de ani.

”Teatrul este fără discuție arta care îi conferă actorului cea mai mare satisfacție, pentru că ai contactul cu publicul direct, răspunsul este direct. Dacă ai reușit să convingi, ai aplauze, râsete, și se transmite acel ceva ca și în dragoste. E ca și când m-ai întreba cum îmi place să mă întâlnesc cu o domnișoară drăguță pe care se presupune că o iubesc, direct sau prin intermediul internetului’‘, a arătat Radu Gheorghe. Acesta vorbește în interviu despre greutățile vieții de artist în România, dar și despre perioada petrecută în Statele Unite.

AGERPRES: Astăzi este ziua dvs. Cum sărbătoriți?

Radu Gheorghe: În principiu nu fac mare tam-tam de ziua mea, deoarece fiind actor am această îndatorire deontologică de a-mi urmări programul în meserie. De cele mai multe ori se nimerește să fie un spectacol în care joc, dacă nu al doilea motiv să nu sărbătoresc în ziua aceea este urmărirea unui week-end în care putem să ne adunăm familia, iar colegii de obicei mă sărbătoresc după un spectacol în care ne adunăm, eu declar că a fost sau va fi, și îi invit la o cârciumă agreabilă unde să stăm la un pahar. Ei dacă se simt să-mi aducă un tort, este bine, dacă nu, important este să ne simțim bine.

AGERPRES: Atunci când vorbiți despre spectacolele dumneavoastră spuneți că sunt o formă de terapie prin râs. De unde vă luați inspirația pentru aceste spectacole, pentru a face publicul să râdă?

Radu Gheorghe: Ca să fiu scurt, plecând de la o definiție pe care eu o atribui meseriei de actor și anume aceea că nu este o meserie care se învață, este un dar dumnezeiesc, pentru că este vorba de un talent, îl ai sau nu-l ai. Dacă îl ai, atunci este un dat, o misiune, pe care Dumnezeu ți-a încredințat-o ca tu să aduci alinare oamenilor și înțelegere asupra multor aspecte care de multe ori trec neobservate în viața de zi cu zi.

AGERPRES: Ați fost un deschizător de drumuri în teatrul românesc pe partea de improvizație și interacțiune cu publicul. Dumneavoastră vă considerați un promotor al stand-up comedy în România?

Radu Gheorghe: Două întrebări în una. Să fim serioși, am preluat mult de la colegii mei mai mari, și de la actorii români și de la cei americani, doar nu s-a născut teatrul și arta improvizației odată cu mine. Am preluat mult, am învățat mult și rămâne caietul deschis, cu ghilimelele de rigoare, încă mă consider un elev silitor, sunt deschis să învăț lucruri noi și, slavă Domnului, am ce, atât de la colegii mai mari sau cei care practică genul de spectacole deschise improvizației, cât și de la cei mai mici care vin cu mintea odihnită, cum se spune. În ceea ce privește stand-up comedy de asemenea nu mă pot situa primul pentru că nu știu cine a mai fost înainte mea. România este o țară mare totuși și sunt sigur că și în alte centre culturale cum ar fi Sibiu, Timișoara, Cluj, Iași, oamenii, după Revoluție, au avut posibilitatea să se informeze și au aflat de acest gen, a fost și serialul Seinfeld, și este foarte posibil ca și în alte locuri din țară să fi fost oameni care să slujească această artă nouă la noi. Eu am improvizat în spectacolele pe care le aveam înainte de Revoluție, acolo unde am avut permisiunea regizorului și acolo unde era posibil. În spectacolele de varietăți de asemeni îmi permiteam acest lucru când era vorba de numere personale și interactivitatea cu publicul aducea beneficii atât actorului, cât și publicului și spectacolului. Nu știam că se cheamă stand-up comedy și, vorba lui Moliere: Aaa, asta-i literatură? Deci eu vorbesc literatură și habar n-am? Nu mă pot situa într-o poziție de primul sau al doilea, dar este cert că de la revenirea mea din Statele Unite în România, prin 1997, am susținut stand-up comedy ca formă de exprimare artistică a unui improvizator pe scenă de unul singur și am practicat-o.

AGERPRES: Fiindcă ați adus aminte de perioada petrecută în Statele Unite, cum a fost această experiență?

Radu Gheorghe: În 1991 am avut șansa să plec într-un turneu de câteva zile pe coasta de est a Statelor Unite și Canada cu o echipă de artiști foarte buni, printre aceștia numărându-se Tamara Buciuceanu-Botez, Mircea Drăgan, Mădălina Manole, Vasile Șeicaru, Cristian Alivej — chitarist de muzică clasică. Era echipă făcută în așa fel încât să satisfacă toate gusturile de show, de umor, muzică folk, rock, ușoară și spectacolul a avut succes. Au fost orașele New York, Chicago, Cleveland, Detroit și cele două cele mai vizitate de artiști, Montreal și Toronto. După ce am terminat turneul, pentru că aveam o viză de șase luni, am ales să mai rămân să văd și eu America pentru că știți că pe parcursul unui turneu — zi de zi — drum, spectacol, relaxare cât de cât, mese, nu ai timp să vezi nimic, decât să vizitezi eventual un McDonald, un magazin de blugi și cu asta s-a terminat, așa că nu poți să spui că ai fost în America și Canada și că ai văzut ceva. Datorită unor prieteni redescoperiți în Statele Unite am avut șansa să rămân ca vizitator, la început, în Chicago, să văd și respectiva persoană a avut amabilitatea să-mi arate cam cum este America. În timpul acestei șederi, cei de pe coasta de vest, din Los Angeles, au aflat, mai precis Corina Chiriac era la Los Angeles, a aflat că sunt acolo și mi-a propus să fac un spectacol cu ea pentru diaspora românească din Los Angeles. Am acceptat fiindcă nu aveam nimic de pierdut, mi-a plătit avionul și iată-mă în Los Angeles și am făcut spectacolul.

Chestia este că, cu această nouă colaborare, am început să prind curaj că pot să supraviețuiesc în Statele Unite prin propriile forțe, adică cu banii pe care-i strânsesem de pe urma turneului, ceea ce s-a și întâmplat. Am zis că este o șansă unică să cunosc mai mult din lumea liberă drept care m-am înscris la o școală publică de învățat limba engleză, pentru că eu nu știam, în școală, aici, am făcut, conform generației mele, rusa și franceza, limbile admise în vremea aceea, și un an de germană. Engleza am învățat-o pe băncile școlii având colegi indieni, mexicani, toate națiunile care veneau pe nepusă masă. Oricum eu eram legal, încă. În timpul ăsta am început să studiez variante de a rămâne legal după aceste șase luni în Statele Unite. Am găsit formula cea mai ușoară, de care puțini știau la vremea aia, se cheamă “prospecție în domeniul tău”, adică, ca artist, puteam să rămân să prospectez piața americană, adică să capăt green card, cu condiția să demonstrez că în țara mea sunt un artist cât de cât cunoscut. Asta s-a putut și atunci avocatul care a susținut cauza mea a avut o sarcină ușoară. Și iată-mă cu green card, în Statele Unite, încă la școală. Imediat după școală mi-am echivalat diploma de actor pe care o aveam în țară. Asta nu însemna foarte mult, dar totuși destul cât să pot să aplic pentru un curs de învățător la o școală publică americană. Am avut norocul ca în perioada aceea să se înființeze un program de ajutorare a tuturor străinilor care vin în Statele Unite și nu cunosc limba și inclusiv românii erau în această categorie și acest program, care se numea “transition by lingua”, angaja un profesor care preda progresiv din limba maternă în limba engleză. Asta a fost extraordinar pentru mine, pentru că în timp ce-i învățam pe ei limba engleză, aprofundam și eu limba. Am profesat trei ani, primul an ca voluntar, în care nu am luat niciun ban. Acest voluntariat mi-a asigurat postul în anul următor, deci am tras preșul de sub picioarele unui american. Salariul era mic, dar să ai o bază stabilă este important în orice țară și cu atât mai mult într-o țară în care încerci să te descurci. Din actorie încă nu puteam să supraviețuiesc financiar, nu pentru că nu aș fi avut șansa, dar e un drum, stai la coadă. Încerci, ceea ce am făcut și eu, trebuie să-ți găsești un impresar, un agent, să intri în Uniunea Actorilor Americani, ca și aici și acolo ți se cere experiență, americană nu românească sau străină, deci eram la coadă și până atunci salariul mergea, îmi făceam datoria de învățător și uite așa au trecut acești ani. Trei ani am stat în Chicago și alți trei în Los Angeles, unde m-am apropiat de Hollywood la insistențele unui român care nu mă cunoștea personal. El mă văzuse într-un film, i-am plăcut, a aflat că sunt în Chicago și pur și simplu m-a sunat: “Ce dracu faci acolo? Aici este bătaia!” Eu i-am zis că nu am unde să stau și el mi-a spus să vin că stau la el. Era o familie care m-a “adoptat” în Los Angeles. Sunt multe de povestit, amintiri plăcute acum, dar sigur au fost și unele destul de stresante, lucrul cu copiii este unul dintre acestea. De când am lucrat ca învățător văd cu alți ochi meseria de profesor pentru că este o meserie de sacrificiu pentru oricine.

AGERPRES: V-ați creat un stil Radu Gheorghe pe care publicul l-a îndrăgit și de fiecare dată când apăreți pe scenă îl așteaptă. Ați mai accepta să lucrați cu un alt regizor sau vă doriți un rol anume?

Radu Gheorghe: Sunt câteva lucruri care intră, tehnic vorbind, în fișa postului. Așteptăm să fim curtați pentru un rol. Se presupune că regizorul care îți propune un rol te știe și te vede în acel rol, chiar dacă ție ți se pare absurd sau nepotrivit, întâi trebuie să asculți care este varianta în care te-a văzut, bineînțeles să citești rolul și vezi undeva trebuie să existe un sâmbure de adevăr în viziunea celui care ți-a propus acest lucru. Dacă e departe de viziunea ta asupra ta însuți poate să fie — nu-mi place cuvântul ăsta care o să-l spun acum pentru că e foarte des folosit, dar nu găsesc altul — o provocare. Toată lumea folosește “e o provocare”, dar totuși acesta e cuvântul care definește când ceva nu ți se potrivește mănușă, în opinia ta. E o încercare din care poți să ieși în câștig, încă o latură a ta poate fi nedezvăluită până atunci nici de regizori și nici încercată de tine.

AGERPRES: Aveți o pasiune cunoscută pentru instrumentele muzicale care ajung, în unele spectacole — Contrabasul, Interpretul — parteneri de scenă? De unde vine această pasiune și cum s-a dezvoltat?

Radu Gheorghe: Din clasa I am făcut școala de muzică. Cu vioara am mers până în clasa a XII-a și eram pregătit să dau la Conservator, la vioară. Din păcate sau din fericire pentru publicul spectator, am fost inoculat în timpul liceului cu microbul teatrului și la un calcul destul de pragmatic pe care l-am făcut la finele liceului am hotărât să dau la teatru chiar dacă era cu titlul de încercare pentru că simțeam că am în mine acest zbucium tânăr și neliniștit de actor. S-a dovedit că am avut dreptate. Cel puțin eu mă simt foarte confortabil în meseria de actor, îmi asum toate lucrurile grele pe care această meserie le comportă, practicarea acestei meserii, și mă bucur de beneficii. Cred că sunt mai potrivit a fi actor decât doar simplu muzician chiar dacă aș fi fost, să zicem, un solist. Aveam 10 la vioară și la teorie muzicală, dar o flacără din mine s-ar fi resorbit, aceea de actor. Poate ieșeam, cine știe, Grappelli (n.r. — Stéphane Grappelli — violonist de jazz francez) care improvizează, poate mergeam spre jazz. Era posibil să iasă și asta, oricum important este că acum mă simt confortabil și pot să dau ce-i mai bun din mine, mai ales că în teatru poți să cânți la orice instrument pe care-l cunoști.

AGERPRES: Ați avut roluri atât în teatru, cât și în filme. Dacă ar fi să alegeți ce v-ar plăcea mai mult să faceți — film sau teatru?

Radu Gheorghe: Teatrul este fără discuție arta care îi conferă actorului cea mai mare satisfacție, pentru că ai contactul cu publicul direct, răspunsul este direct. Dacă ai reușit să convingi, ai aplauze, râsete, și se transmite acel ceva ca și în dragoste. E ca și când m-ai întreba cum îmi place să mă întâlnesc cu o domnișoară drăguță pe care se presupune că o iubesc, direct sau prin intermediul internetului. Internetul este ok, dar ne vedem la un moment dat? Nu, doar prin internet. Deci, ăsta este răspunsul: filmul are marele avantaj și niciun actor conștient de mesajul, de arta lui și misiunea lui nu poate să ignore că rămâne. Teatrul este volatil, îl joci astăzi, mâine, oricât de bun ar fi spectacolul, spectatorii te vor uita. Vin alte spectacole, și altele, ceea ce ai avut de transmis ai transmis direct, te-ai bucurat, tu ai bucurat și spectatorii, dar zboară, pe când filmul rămâne și este amprenta ta în viitor.

AGERPRES: Care este rolul de care vă aduceți aminte cu cea mai mare plăcere, care v-a plăcut cel mai mult?

Radu Gheorghe: Eu nu pot să răspund la această întrebare. Este evident că atunci când îți iubești meseria fiecare rol își are primul loc în sufletul tău atunci când este proaspăt. După aceea trece pe locul doi pentru că vine un alt rol, la fel de bun. Nu există un rol despre care să pot să spun acum “ăla a fost pentru mine cel mai plăcut”. Toate au fost! Exact același loc l-au ocupat și, chiar dacă au fost roluri mari sau mici, ca întindere spun, a fost aceeași intensitate și același consum ca actor și om ca să ajung la performanța de a convinge publicul că eu nu mai sunt Radu Gheorghe, sunt acel personaj.

AGERPRES: Întotdeauna la repetiții există diferite “accidente”, mai plăcute sau mai neplăcute. V-a rămas în memorie vreun astfel de “accident”?

Radu Gheorghe: Sunt fără discuție accidente și “accidente”. Unele sunt accidente pentru că se întâmplă împotriva voinței actorilor, dar sunt unele “accidente” provocate de actori, așa-zisele gaguri construite uneori ca distracție între actori. Această a doua variantă se întâmplă atunci când un spectacol durează de mult, este un spectacol care a avut și are priză la public și se ajunge la a o 100-a reprezentație sau chiar mai mult, și normal că actorii instinctual simt nevoia, ca să nu se plafoneze și să nu fie acea rutină, să împrospăteze spectacolul cu lucruri noi. Îmi aduc aminte că în “Romulus cel mare” (n.r. — de Friedrich Dürrenmatt), ca să vedeți până la ce nivel se poate ajunge, nu este o glumă pe care noi actorii mai mici, să zicem, sau cei care sunt la început de carieră și-o fac unii altora, ci până la cel mai înalt nivel. În “Romulus cel mare”, rolul principal era jucat de Radu Beligan, care era și directorul Teatrului Național. În jurul lui erau actori mari, renumiți atunci ca și acum, Gheorghe Dinică (Dumnezeu să-l odihnească!), Marin Moraru, Mișu Fotino, Dumnezeu să-l odihnească!, o lacrimă pentru dispariția lui proaspătă, și mulți alții, printre care și eu și colegul Mălaimare. Într-o scenă importantă din piesă, când conspiratorii veneau în niște mantii negre cu glugă să-l asasineze pe Romulus cel mare, într-o lumină obscură, înainte de a-l asasina, toți cei care veniseră să înfăptuiască acest lucru își ridicau glugile și le puneau pe cap. Poanta sau gagul la una din reprezentații era că, fără să știe, fiecăruia i se pusese în glugă o mână de boabe de porumb. Când și-au ridicat glugile s-a auzit deodată porumbul căzând. Bineînțeles că Romulus, implicit maestrul Radu Beligan, nu putea să treacă peste acest incident și spunea: “Aaaa, mulțumesc că ai adus porumb găinilor mele”. El era crescător de găini, făcea asta din pasiune. Se trecea cu glumă, publicul credea că așa este piesa. Spectacolul era o comedie, nu era o dramă. Asta menținea spiritul treaz fiindcă nimeni nu știa ce se mai putea întâmpla. Toți stăteau pregătiți pentru orice.

AGERPRES: Există în prezent foarte multe școli de pe băncile cărora ies artiști și regizori. Ce șanse credeți că au ei, în prezent, în condițiile în care teatrele sunt cam închise, nu prea mai angajează?

Radu Gheorghe: Nu sunt cam închise, sunt închise. Este evident că lumea se schimbă, cum în permanență s-a schimbat. (…) Odată cu generațiile tinere, vom învăța și noi, cei mai maturi, să trăim ca ei, nu invers. Pentru că eu nu pot să-i spun unui tânăr și nu mi-ar place să-i spun “Păi, pe vremea mea…”. Știm foarte bine cum a fost pe vremea mea, trebuie să ne adaptăm. (…) Nu poți să faci o societate nouă cu oameni vechi, care au fost îndoctrinați, mulți chiar au crezut în vechiul sistem. (…) În situația asta, actorul, care este în opinia mea oglinda societății, teatrul implicit și actori sunt oglinda societății nu pot fi altfel decât însăși societatea. Trecem prin această transformare și e dureros din mai multe puncte de vedere, nu numai că teatrele și-au închis, să zicem parțial, porțile din lipsă de fonduri, directorii sunt obligați să nu mai angajeze tineri, și nu numai tineri. Ce crezi că dacă Marin Moraru ar vrea să se angajeze la un teatru l-ar primi, dar n-ar avea post. Ar fi tot acolo, dar numai cu o dispensă dată de Parlament sau mai știu eu ce. E foarte greu pentru toată lumea. Pe de altă parte, de pe băncile școlilor se nasc din trei în trei ani, deci cu un an mai puțin decât se făcea înainte, sute dacă nu mii, da, prezumtivi actori, potențiali actori. Și ei unde să se ducă. E o problemă pe care numai timpul o va rezolva. Cei mai mulți vor renunța, alții se vor duce către televiziuni, alții se vor duce către teatre particulare sau de club, sunt atâtea cluburi care funcționează acum ca teatru, ca teatre, în dughene, ultima invenție este teatrul de apartament. Eu zic că o să fac, dacă nu o să mai am de lucru, teatru de mașină: vă invit în mașina mea câți încăpeți în mașină.

E puțin trist că tinerii nu au un viitor clar, dar e asumată. Cei care se duc acum spre teatre trebuie să știe lucru ăsta. În multe țări, chiar în Occident, sunt mai relaxați în privința asta și mulți tineri au o meserie sau un servici din care își câștigă existența, așa cum eram și eu în Statele Unite ca învățător și în timpul liber băteam pe la porțile Hollywood, Mallywood, Bollywood, și încercam, și de multe ori reușeam, să fac spectacole pentru americani, eram trimis de agentul meu să fac castinguri pentru tot felul de filme de reclamă și așteptam să mă vadă cineva și să-i sar în ochi. În clipa când faci un rol, ai șanse mai mari pentru că e dezvoltată industria de film în mod special, iar în teatru foarte mulți tineri și am fost la multe spectacole de teatru particular în care oamenii veneau, se adunau pur și simplu fără nicio recompensă, din banii lor puneau și din timpul lor închiriau o sală, repetau și jucau. Încercau să câștige ceva din vânzarea biletelor, bilete care erau foarte ieftine, că dacă erau prea scumpe nu venea nimeni pentru că nu erau un nume. Era un teatru de exemplu care inventase o șmecherie care atrăgea publicul: la intrare casiera avea un zar și te punea să arunci zarul. Ce număr cădea atâția dolari plăteai. Cădea unu, un dolar plăteai, cădea șase plăteai șase, toată lumea se supunea acestei probe.. Și până la urmă cred că se făcea o medie care era costul biletului de 3-4 dolari ceea ce era suficient ca să acopere măcar cheltuielile iminente.

AGERPRES: Ce planuri aveți pentru perioada următoare?

Radu Gheorghe: Sunt câteva spectacole care se joacă în continuarea stagiunii de anul trecut, pe scenele câtorva teatre. Spectacole în care joc… “Interpretul” îl pomenesc primul pentru că am prima reprezentație pe 23 ianuarie. Vă invit să-l vedeți, este o comedie muzicală, o piesă scrisă de Tristan Bernard și tradusă de maestrul Radu Beligan care a avut amabilitatea să îmi dea această piesă încă de acum vreo 30 de ani. O jucăm din 2009, iar domnul Florin Călinescu, directorul Teatrului Mic, a preluat ca gazdă acest spectacol și iată îl ține a patra stagiune. Este un spectacol care se joacă la Foarte Mic și umple sala. Asta m-a inspirat să scriu acea invitație, un spectacol care este ca o terapie pentru spectatori pentru că noi reușim să îi aducem pe spectatori într-o stare în care să uite de grijile lor și să le preia pe ale noastre. Mai în glumă, mai în serios, chiar asta fac toate spectacolele.

Pe urmă este spectacolul “Contrabasul”, care se joacă la Teatrul Excelsior, domnul Aurel Mitran, directorul actual al teatrului, mi-a făcut bucuria să ajute la producția acestui spectacol chiar în acest teatru, un spectacol pentru adulți de ora 18,00, 19,00 seara, știindu-se că Teatrul Excelsior, teatrul maestrului “Ion Lucian”, este un teatru preponderent pentru copii. E un program pe care ar dori să-l continue Teatrul Excelsior la seral. O serie de spectacole dedicate părinților și copiilor care vin de obicei aici. Eu am profitat de acest program și iată că a ieșit “Contrabasul”, un spectacol de asemenea muzical, o piesă tradusă de asemenea de maestrul Radu Beligan. În amândouă spectacolele am semnat și regia. De asemenea este un spectacol itinerant pe care l-am preluat sau a fost eliberat de Teatrul Național, “Ludwig, Nicolo & Jo”, spectacol muzical în care eu și Mihai Bisericanu, colegul meu care are de asemeni educație muzicală, el cântând la pian, eu la vioară, și partenera noastră Georgeta Ciocârlan, este cea care ne prezintă într-un spectacol care pleacă de la un schelet muzical clasic, de la Beethoven, și ajunge până la năstrușnicii și improvizații muzicale și nu numai, facem și numere de pantomimă și dansuri în acest spectacol. Acesta a devenit un spectacol itinerant și ofertă permanentă la spectacole comandate de firme, pentru că e un spectacol în care nu avem nevoie de decor, noi venim cu instrumentele, sigur că suntem în frac, purtătorii spiritelor lui Beethoven și Paganini, așa e scenariul, și e deliciul spectatorilor, în primul rând al celor care au o minimă educație muzicală, dar nu numai, pentru că ajungem, suntem aproape de manele, dar nu atacăm încă repertoriul ăsta, pentru că nu se știe niciodată. În pregătire sunt câteva proiecte pe care nu aș vrea să le dezvălui acum pentru că e o superstiție să nu spui, să nu vorbești dinainte de a se înfăptui pentru că nu se mai realizează.

Pe de altă parte proiectele, cel puțin în ziua de azi, s-au dovedit a fi un schelet foarte fragil din cauza sistemului în care trăim, partea de susținere financiară este greu de obținut și când ai obținut este greu de păstrat. Ca să nu spun că de multe ori ai toate garanțiile și în ultimul moment afli că nu se mai poate, nu mai sunt banii sau au fost deturnați către alte acțiuni.

Este foarte dificil ca independent, așa cum sunt eu, să îți susții un proiect până la capăt. De asemenea, pot să vă spun că anul trecut, 2013, a fost un an fast pentru că sunt o fire pozitivă ca experiență, dar ca experiență de care nu aveam nevoie, adică am suportat câteva cacealmale de la cele mai serioase instituții, chiar primării ale orașelor, nu spun acum care sunt acestea. Au făcut evenimente majore, au invitat artiști, printre care m-am numărat și eu, artiștii au performat și au plecat neplătiți. Dar asta e viața de artist, ziua vesel, noaptea trist. Și ziua se mărește.

SURSA:  AGERPRES

Conținutul website-ului e- cultura.info este destinat exclusiv informării publice.

Toate informaţiile publicate pe acest site sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website.

Citrește și

*/                                                                            
                                                                                                                                                                                         Acasă    Teatre    Muzee    Personalități culturale   Carte   Actualitate culturală   Arte vizuale   Teatru și Film   Muzică-Dans   Știință   Festival                                                                      Articole Externe   Interviu   Documentar    Spiritualitate   Știri estivale   Declarația Zilei   Etnografie   Istorie   Timișoara 2021   Multimedia    
                                                                     Proiecte Culturale                                                                                                                                                                                             
                                                                     Despre   Cod de conduită   Termeni și condiții   Protecția datelor   Politică de cokie   Arhivă   Sitemap   Contact

© 2014 - 2018 e-Cultura.info.

                                          
                                                                     
                                                                                                         

                                                                                                                                                                                                                    
Versiunea: mobil  |  computer